Arisadis Vol.1 - Lupul urlă la crepuscul

Capitolul 11 - Bestia de argint

Soarele dispăruse în spatele zidurilor, lăsând locul unui cer înstelat. Exista o regulă nescrisă în bază, ce îi îndemna pe locuitorii acesteia să se afle la adăpostul caselor înainte de lăsarea întunericului, astfel că pretutindeni domnea o liniște adâncă. Ca de obicei, câțiva soldați patrulau pe metereze, zăbovind în apropierea turnurilor pentru a se bucura de căldura flăcărilor.

Lynn aștepta în tăcere, cu urechile ciulite. Oasele încheieturilor îi erau vindecate în mare măsură — atât de vraja lui Ayun, cât și de sângele său demonic — și, deși încă îl mai durea întreg corpul ca urmare a otravei lui Erno, își revenise suficient ca să nu fie complet neajutorat când va începe lupta. Pentru prima dată, își dorea ca zeii să câștige, căci de victoria lor depindea și supraviețuirea lui.

Alături, Ayun stătea cu capul sprijinit pe genunchi, însă Lynn știa că nu dormea. De sub roba sa se ivea o coadă lungă, dovadă că Mox se ascunsese acolo. Micul demon își cunoștea interesele, dar yokaiul aprecia că măcar nu fugise, abandonându-i. Totuși, ce folos le putea aduce? Doar ar fi murit în zadar. Oftă și fluieră scurt, pentru a-i atrage atenția. Trebuia să îi ordone să plece.

Coada dispăru, în locul ei ivindu-se capul lui Mox. Ochii săi se opriră pentru o clipă asupra stăpânului său, apoi priviră un punct aflat deasupra acestuia și scânci speriat. Lynn se uită la rându-i spre cer, zărind formele întunecate ce ascundeau siluetele stelelor.

— Demoni! strigă Ayun pe neașteptate. Demoni deasupra bazei!

În liniștea nopții, glasul său răsună mai tare ca sunetul unei tobe. Poate că era doar un prizonier, dar gărzile de pe ziduri nu puteau ignora avertismentul lui. Urmară mai multe strigăte și câteva săgeți fură slobozite în aer. Răgetele demonilor umplură văzduhul, iar unul se prăbuși la nici un metru de Lynn, care se ridică în picioare. Creatura, cu un cap îngreunat de două coarne mari și un trup slăbănog, întinse o labă cu gheare spre el, dar muri înainte să-l poată atinge. Numeroase săgeți îi străpungeau corpul și yokaiul vru să culeagă una, pentru a avea o armă. Brusc, lanțurile prinseră viață și îl târâră spre fântână, lipindu-l cu spatele de piatra acesteia. Erno se ivi lângă ei, călare pe masivul cal de luptă.

— N-am nevoie de tine, demonule, zise generalul, cu un rânjet răutăcios. Ne vedem în zori... poate.

Își înfipse călcâiele în coastele animalului, care necheză și se avântă spre ziduri. Înjurând de zor, Lynn se smuci, fără succes. Ce câștiga acel nerod imobilizandu-l?!

Pe ziduri, lucrurile nu stăteau prea bine. Demonii, încă sub forma unor umbre, descoperiseră repede sursa săgeților și se năpustiră asupra arcașilor. Mai mulți soldați, ieșind din siguranța caselor deja îmbrăcăți în armuri, se grăbiră spre poartă, unde părea a fi inima bătăliei. Lynn nu vedea ce se întâmplă, auzind doar sunetele scoase de săbiile ce întâlneau gheare, colți sau coarne, însă acestea nu răsunau doar dinspre ieșirea din bază, ci de peste tot.

— Mox, câți demoni sunt?

— Câteva zeci, stăpâne, se auzi un chițăit stins.

..Zeci''. Tatăl lui chiar trimisese toată Lumea a Doua să-l vâneze? Câteva dintre urletele de la poartă fură curmate. Se părea că Erno ajunsese acolo, întorcând soarta luptei în favoarea zeilor. Asta era bine, deși yokaiul spera să vadă și capul generalului rostogolindu-se, pe lângă cele ale rudelor sale. Apoi cineva țipă. Mirosul de sânge umplea aerul, din ce în ce mai puternic. Demonii pătrunseseră de-acum în toată baza, era sigur de asta. Cât îi vor putea ține zeii la distanță?