Arisadis Vol.1 - Lupul urlă la crepuscul

Capitolul 3 - Foc în adâncuri

               Drumul pe sub munți nu semăna cu ce își imaginase Lynn că va fi. După o milă în care merseră aplecați, ajunseră la mai multe peșteri, cu tavan foarte înalt. O lumină difuză, albăstruie și fără o sursă anume, pulsa în piatra pereților, alungând bezna. Din când în când, un vânt rece le ciufulea părul, dar, de îndată ce se apropiară de râu, care curgea nestingherit, paralel cu drumul, atmosfera deveni înăbușitoare și aerul greu de respirat. Apa îi părăsea doar pentru a li se alătura din nou, un torent întunecat și misterios.

Poteca era netedă și șerpuia spre adâncuri, însă adesea se intersecta cu alte căi, pe care erau atenți să nu le urmeze. Un indiciu că mergeau pe drumul bun era râul, însă, la un moment dat, aveau să îl părăsească. Nu trăia nimic acolo, dar nu degeaba puțini se încumetau să străbată subteranele.

Starea lui Lynn se schimbase. Dacă în deșert și în pădure fusese relaxat, acum era încordat, pregătit să scoată sabia la cel mai nevinovat sunet. Nu îi plăcea în special lumina ușor albăstruie din pereți, care ieșea direct din piatră. Era de natură magică, însă o magie foarte veche, în care nu avea încredere. În plus, mai exista un aspect care îl făcea să deteste peștera: la fiecare pas întâlneau oase. Împrăștiate de o parte și de alta a potecii, aveau toate mărimile și formele, dovedind că numeroase făpturi își găsiseră sfârșitul acolo.

— Poate n-au mai găsit ieșirea, sugeră Aralla nu prea convinsă.

Lynn aruncă o privire către un os mare, cu urme de dinți, și nu zise nimic. Nu, cei cărora le aparțineau rămășițele nu muriseră din pricina foametei. Nici nu credea că se rătăciseră. Dacă ar fi avut suficientă minte, ar fi putut lua calea râului, care i-ar fi scos afară. Se întâmplase altceva. Încercă să își reamintească ce știa despre subteranele Hăului. Poveștile spuneau că marii regi din vechime se adăpostiseră acolo. Dar de ce? Și ce se petrecuse cu ei? Intraseră sub Hău, fără a mai vedea vreodată lumina soarelui.

Ocoli un craniu cu coarne și merse mai departe, ochii săi vânând fiecare cotlon întunecat, unde s-ar fi putut ascunde ceva. Avea încredere în propriile puteri, dar, spre deosebire de rudele sale, înțelegea că pe lume existau forțe mai presus de orice demon. Aralla se ținea aproape de el, mult mai agitată, și cel mai mic zgomot o făcea să tresară.

După ore bune de mers în tăcere, Lynn se opri. Aralla se zgâi peste umărul lui pentru a vedea motivul. Pereții se sfârșeau, dar drumul continua sub forma unui pod îngust, o pâlpâire slabă, albăstruie, pe fondul unui hău întunecat. Prăpastia ce se întindea de ambele părți nu părea să aibă vreun sfârșit. Din tavanul înalt atârnau țurțuri de piatră, niște țepușe mortale, dacă s-ar fi desprins.

— Ar fi bine să ne întoarcem, zise încet. Râul a cotit spre dreapta mai devreme.

Râul nu ne va duce spre ieșirea de pe cealaltă parte a munților, murmură Aralla, însă aspectul șubred al podului, cu numeroase crăpături, o convinse.

Se întoarseră aproape un sfert de ceas, găsind Torentul Negru. Curgea enigmatic pe lângă ei, iar apele sale erau însoțite de o altă potecă, ce se intersecta cu cea principală. Porniră pe ea, simțindu-se mult mai în siguranță cu pereții de ambele părți. Totuși, noul drum cobora, în loc să urce. După o jumătate de oră, ajunseră într-o zonă mai largă. Poteca urma niște scări abrupte, în timp ce râul continua printr-un tunel, pierzându-se în adâncuri.

Hotărâră să facă un popas mai îndelungat, înainte de a-l părăsi. În timp ce Aralla scotea câte o fâșie de carne de cerb din traista pe care o confecționaseră din sac, Lynn se duse lângă torent. Îngenunche pe malul pietros, cu gând să bea, însă, de îndată ce se aplecă, aburii îl făcură să se strâmbe. Precaut, întinse mâna și atinse apa cu un deget, retrăgându-se imediat. Deși continua să curgă, râul clocotea.