Arisadis Vol.1 - Lupul urlă la crepuscul

Capitolul 4 - Sabia Însângerată

               Drumul prin peșteri era tăcut, iar atmosfera ușor răcoroasă. Lumina albăstruie, difuză, continua să fie emanată de către pereți, dar nici glasul discret al râului, nici zgomote care ar fi indicat prezența atacatorilor nu se mai auzeau. Singurele sunete ce răsunau erau vocile și pașii lor.

— Dacă tu ai fost lupul din deșert, de ce nu ne-am folosit de forma ta? întrebă Aralla. Am fi scutit mult timp.

Lynn oftă. Sperase, pentru o clipă, că infinita ei curiozitate se domolise, dar se înșelase.

— Când iau forma demonică, corpul meu emană o magie intensă, zise, împăcat cu ideea că trebuia să îi explice. Dacă am fi călătorit așa, toți demonii ne-ar fi simțit de la mile întregi și am fi avut o adevărată hoardă pe urmele noastre.

Aparent, informația le scăpase zeilor. Dacă tatăl său ar fi aflat că îi dezvăluise un asemenea lucru fetei... Dar nu îi mai păsa. Uita mereu că nu mai aparținea Silariei. Cât despre Aralla, se așteptase să fie speriată, nicidecum încântată. Privind-o cum mergea, mult mai veselă ca înainte, bănui că își imagina diferitele moduri în care se putea folosi de înfățișarea lui adevărată. Descoperi că nu îl deranja cu nimic.

Tovărășia ei încă i se părea stranie și nu se simțea tocmai în largul său. Când călătorise sau luptase alături de ai lui, fusese cu totul altceva. Demonii nu se ajutau reciproc decât foarte rar, fiecare se străduia să își apere propria piele și orice pierdere se transforma într-o posibilă masă, așa că morțile nu erau niciodată regretate. Acum, lucrurile stăteau altfel. Aralla îi arăta o prietenie care îi era străină, iar zâmbetul și ajutorul ei îl sileau să i le întoarcă. Una peste alta, era o companie plăcută.

— Și într-o luptă ești mult mai lent ca în forma asta, adăugă ea.

El zâmbi și încuviință.

— Ofer și o țintă mult mai mare.

— Și zeii se pot transforma...

Lynn o privi mirat. Înfruntase multe fiare pe câmpul de luptă, dar nu se gândise nicio clipă că ar fi zei. Cei din neamul lui le ucideau doar dacă le stăteau în cale. Dacă ar fi știut ce erau, le-ar fi vânat mult mai aprig. Presupuse că Aralla îi mărturisise asta drept răsplată pentru dezvăluirea ce i-o făcuse. Cumva, se asigurau unul pe altul că niciunul nu va transmite informația. Sau, dacă o făceau, echilibrau balanța. De fapt, dacă judeca la rece, l-ar fi deranjat faptul că Aralla l-ar fi trădat mult mai tare ca răul pe care aceasta l-ar fi putut pricinui demonilor. Cât despre el, nu plănuia să îi spună nimic lui Galdon. Fusese izgonit, așa că nu mai avea niciun motiv să se întoarcă sau să își ajute rudele. Era pe cont propriu, luptând doar pentru el însuși.

— Tu ai încercat? o întrebă curios.

— Nu, răspunse, clătinând din cap. Din familie, numai una dintre surorile mele mai mari a făcut-o.

Decise că, pentru sănătatea lui, era mai bine să nu îi întâlnească vreodată sora.

— Lynn... nu îți este dor?

Puțin derutat de întrebare, întoarse capul spre ea și descoperi că îl privea cu o ușoară tristețe. Oare spusese ceva greșit?

— De ai tăi, continuă Aralla, cu un zâmbet amărât. De familia, de casa ta. Nu îți pare rău că i-ai lăsat în urmă?

— Nu, zise Lynn, ridicând din umeri. Relațiile dintre demoni sunt doar la nivel de rang. Nu ne atașăm unii de alții, nu iubim, nu suferim. Și nu regret că am părăsit Silaria. Am văzut tot ce era de văzut acolo.