Arisadis Vol.1 - Lupul urlă la crepuscul

Capitolul 6 - Lumina unui zâmbet

Lumina îl făcu pe Lynn să se strâmbe și să își acopere chipul cu brațul, pentru a se apăra. Nu voia să se trezească. Nu încă. Avea să profite de odihnă până când unul dintre slujitorii tatălui său va sosi, aducându-i diferite porunci. Încercă să adoarmă la loc. Curând, va fi trimis din nou să o tortureze pe acea fiică a zeilor. Acea fată al cărei glas deschidea porți spre paradis. Acea fată... Aralla! Amintirea numelui ei îi aduse un val de imagini, de emoții, de griji. Nu era acasă, nu era nici măcar în apropierea tărâmului pe care se născuse.

Ușor speriat, deschise ochii și se ridică în capul oaselor. Primul lucru care îi atrase atenția fu salteaua moale a patului. Nu mai dormise niciodată pe așa ceva. Primise și o pătură, care zăcea pe jos. Încăperea era mare, dar simplă. Un dulap cu două uși se afla pe peretele opus, iar alături fusese așezată o măsuță cu două scaune, cu perne roșii, comode. În dreptul ei, fereastra avea două obloane din lemn, ridicate, iar perdeaua imaculată, fină, flutura la cea mai mică adiere. Dincolo de ea, un soare orbitor strălucea pe un cer albastru, minunat.

— A fost o neghiobie ce ai făcut!

Tânăra în rochie albă, cu un păr ce părea poleit cu aur, stătea pe unul dintre scaune. Lynn știa că nu fusese acolo mai devreme. Lângă ușa închisă, sprijinită de perete, se afla teaca lui, cu misterioasa sabie înăuntru. O privi pe fată liniștit.

— De cât timp sunt aici?

Se simțea destul de amorțit, dar, surprinzător lucru, odihnit. Ea îi aruncă o căutătură furioasă.

— Dormi de cinci zile. Ți-a fost atinsă energia vieții.

Își amintea că șamanul începuse vraja și că obosise de parcă ar fi alergat zeci de mile, dar imaginile erau în ceață. Dacă totul se petrecuse la porțile orașului, cum ajunsese în acea cameră?!

— A fost în zadar?

Kolibri, căci ea era fata blondă, nu răspunse imediat, având încă un aer supărat. Tocmai când Lynn bănuia că nu mai avea de gând să îi adreseze vreun cuvânt, o auzi murmurând:

— A venit să te vadă de mai multe ori. Ar dormi aici, dacă i s-ar permite.

Deci trăia! Vestea îl ușura nespus de mult, deși nu își putea explica motivele. Pur și simplu se bucura că Aralla supraviețuise. Că eforturile lui nu fuseseră în van. Se lăsă pe spate, pe perna moale, și închise ochii. Călătoreau de atât de puțin timp împreună și deja se dezvățase de singurătate. Aproape că își putea imagina ce ar fi zis tatăl lui despre modul în care păta numele propriului neam. Totuși, el nu era demon decât pe jumătate. Sângele de zeu era cel care îi permitea să aibă un asemenea comportament, să prețuiască prietenia cu Aralla, să se bucure de prezența și zâmbetul ei. O salvase, iar asta era tot ce conta. Se putea relaxa în voie.

— Kolibri, cine sunt gazdele noastre? întrebă, cu o urmă de curiozitate.

Deși inițial nu li se îngăduise să intre în oraș, acum aveau un adăpost.

— Darsieni, zise spiritul. Un popor nobil, mult prea bătrân pentru lumea asta.

Darsieni... Nu auzise niciodată de un asemenea neam. Cărei Lumi aparțineau? Se uită după Kolibri pentru a o întreba, dar ea dispăruse. Nu simțise dușmănie în glasul ei, ceea ce însemna că nu era o entitate atât de întunecată precum o prezentase Aralla, dar, așa cum bănuise, avea o fire foarte dificilă. Nu îndrăzni să o mai cheme, perfect conștient că s-ar fi jucat cu focul.