Alesul Inimii (vol. 2) INGERI SI DEMONI

Partea 4

Snap...

- I-ai sucit capul la loc, scumpo? se aude vocea ingrijorata a tatei. Vindec-o repede. Nu vreau sa simta durerea! Si-a revenit? continua tata cu o serie de intrebari, pe care cu siguranta mama avea sa le identifice ca stresante si iritante.

- Asta fac, Nate! Nu ma stresa! Vrei sa te arunc pe geam? Spune-mi! Ca asta voi face daca nu iti inchizi gura aia odata! Si da, si-a revenit. Oarecum. Nu mai este moarta, moarta. Este intre viata si moarte. Si este foarte posibil sa ne auda, asa ca taca-ti fleanca!

V-am spus eu ca mama o sa se enerveze. Astia doi dintotdeauna m-au amuzat dintotdeauna.

Tot timpul se certa din orice.

Asta nu inseamna ca nu se inteleg.

Dimpotriva, ai mei se iubesc enorm, doar ca le place sa se streseze unul pe altul.

Dragostea asta a lor este asa de ciudata uneori...

Dar orice ar fi, stiu ca ei ma iubesc si ca vor ramane alaturi de mine orice ar fi.

Acum chiar incep sa regret ca nu le-am cerut ajutorul...

Si apoi realizez de fapt ce a spus tata ''I-ai sucit capul la loc? Ai inviat-o?''. Ce naiba? Dar ar trebui sa nu ma mai mir. Doar sunt bolnava mintal. Ceea ce inseamna ca nimic nu ma mai surprinde. Sigur ce aud este doar un rezultat al nebuniei mele.

- Bineinteles ca nu! spune tata rastit. Scuze scumpo, nu am vrut sa ma rastesc. Dar... Dar sunt la fel de stresat ca si tine. Doar uita-te si tu cum am gasit-o pe micuta noastra Katelynn.

- Du-ti stresul mai incolo. Nu o pot vindeca cum trebuie! ii spune mama pe acelasi ton, care insemna Taci si lasa-ma odata in pace.

Tata a tacut dintr-o data si a lasat-o pe mama sa faca ce trebuia sa faca ea.

Apropo ce facea mama de fapt?

Ma vindeca?

Simt o caldura cum imi patrunde in tot corpul si apoi mi se deschid ochii automat.

In dreapta o aveam pe mama, in stanga pe tata, si la picioare doi caini, nu... corectie, doi lupi giganti, unul alb si unul negru. Si mai era inca un barbat, blond care avea o aura foarte pura. Ca a unui inger, poate?

Toti cinci aveau parca, pana si lupii la o adica, priviri ingrijorate.

- Scumpo? Cum te simti? ma intreaba mama cu lacrimi in ochi.

Demult am asteptat momentul asta, sa ii spun mamei ce am pe suflet.

De la ziua mea, de cand toata nebunia a inceput.

- Mama, tata, nu... nu cred ca sunt bine. Cred ca... am omorat oameni. Cred ca am luat-o razna, mama. Aud o voce care ma indeamna sa fac lucruri, sa omor oameni. Mama, mi-e frica! ii spun cu voce pierduta si lacrimi in ochi.

Mama m-a luat in brate si m-a strans la pieptul ei.

- Gata scumpo! E totul ok. Ea nu mai exista. Am inlaturat-o. Esti bine acum. Nu a fost vina ta. Da, puiule? Of, iubita mami, gata nu mai plange! imi spunea mama in timp ce eu plangeam ca disperata.

Dupa ceva timp, plansetele mele au mai incetat. Mama inca ma tinea in brate si ma mangaia pe par, in timp ce imi canta un cantecel din copilarie.

Eram mai linistita acum, si pot spune ca nu mai simteam aceea prezenta in mintea mea.

Prezenta nebunei, adica.

Ma retrag si ma uit in ochii mamei.

- Nu o mai aud. Cum... Cum ai inlaturat-o?