Alesul Inimii (vol. 2) INGERI SI DEMONI

Partea 1

O alta durere de cap.

Doamne cat urasc diminetile astea in care ma trezesc cu aceeasi migrena nasoala, de parca toate seara as fi baut o intreaga fabrica de bauturi alcoolice.

Si de fiecare data nu imi amintesc nimic. Exact ca o mahmureala.

Ce am mai facut aseara? Unde am mai fost?

Evident, sunt intrebari la care chiar nu am raspuns.

Motivul: cum se lasa seara, mintea mea se incetoseaza si poc, cineva imi stinge lumina, lasandu-ma inconstienta.

Si acum veti spune ca Dah, desteapto se numeste somn!

Dar hai sa fim seriosi cum poti adormi in felul asta, cand eu, de fiecare data ma trezesc pe podea, aproape goala, sau cu hainele sfasiate si plina de sange?

Mda...

Si asta nu e tot.

Nu. In mod ciudat, vazand tot sangele ala pe mine, ma simt vie, plina de energie... si total sarita de pe fix...

Ce om intreg la minte s-ar simti bine atunci cand s-ar trezi plin de sange in fiecare dimineata?

Clar ca numai eu...

Am fost tentata sa ma duc la spital sau la politie si sa le explic, sa aflu ce mi se intampla, dar ceva inauntrul meu, ceva intunecat, nu m-a lasat.

Dau vina pe partea mea intunecata, cea careia ii place mirosul de sange uscat pe haine, in fiecare dimineata.

Repet... Sange uscat. Pe hainele mele.

Si toate astea au inceput de cand am implinit 21 de ani. De parca corpul meu incearca sa imi spuna ceva. Ca sunt blestemata sau ceva de genul...

Am fost deasemenea tentata sa le spun alor mei.

Mama si tata s-ar fi speriat de moarte, cu siguranta. Asa ca am abandonat gandul asta imediat ce l-a avut, si nu pentru ca nu m-ar fi ahutat ai mei, ci pentru ca vocea, mia spus sa nu le cer ajutor.

Te-ar fi inchis in primul spital de nebuni disponibil pe o raza de 100 km sa stii! spune vocea intunecata din mintea mea.

Pe de o parte, ma bucur ca am hotarat sa ma mut singura. Cel putin, ai mei nu ma vad cum arat acum.

Oftez si ma uit inca o data la hainele mele rupte si la sangele care imi accesorizeaza tinuta.

Ma ridic de jos si aproape orbeste, intru in baie pentru a scapa de urme.

Exact ca o ucigasa, sasaie vocea in mintea mea.

Clar, sunt nebuna.

Nu pot scapa deloc de vocea aia din cap.

Ma dezbrac de restul a ceea ce ar fi trebuit sa fie haine si levtrantesc pe gresia din baie.

Iar trebuie sa le ard...

Mereu m-am intrebat de unde provine sangele, pentru ca... cum sa va spun... ei bine, nu este al meu.

Si asta ma sperie mai rau.

Si de aceea nu am dat drumul la TV. Si cum politia nu a venit inca la usa mea, puteam sa traiesc linistita in continuare in nebunia asta.

Cred ca tocmai am comparat nebunia cu liniste, dar, ma rog.

Dar acum pe bune, sangele ala de pe mine este al altcuiva, totusi, nu?

Ucigaso, sasaiala se aude din nou, raspunzandu-mi parca la intrebare.

Corect, doar... ucigand te poti alege cu sange pe tine.

Si acum se pune problema: Pe cine am ucis?

Inchid ochii si pasesc in dus. Dau drumul apei caldute si incerc sa ma relaxez sub stropii apei.

In cateva minute, eram curata ca un nou nascut.

Fata urme de sange.

Opresc apa si ies din dus. Ma indrept spre chiuveta si sterg oglinda aburita.

Ochii mei verzi, mosteniti de la tata, si parul ciocolatiu, de la mama, dar si celelate trasaturi mostenite de la amandoi, ma faceau, parca, sa arat a om.

Dar inauntrul meu, stiam ca un om nu se trezea plin de sange in fiecare dimineata, fara rani, si cu ganduri intunecate...

Un om nu ar fi ucis.

Un monstru, da.

Asa ca... eu sunt un mostru.

Monstru! vocea sasaita, pe care o tot aud de cateva zile, se aude din nou, de data asta parca mai tare.

Si pot jura ca mi-am vazut buzele miscandu-se... Dar inca o data, cred ca imi pierd mintile asa ca este posibil ca vocea sa fiu tot eu.

Nu este normal ce mi se intampla, nu?

Nu sunt eu normala, nu?

Inchid ochii si imi pun mainile la urechi si tip cat pot eu de tare, exact ca un om bolnav la minte.

Esti o nebuna! Esti o nebuna! Hahahahaha! se aude vocea aceea sasaita in capul meu, razand de nenorocirea mea, si parca fredonand un cantecel.

Frustarea asta ca nu stiu ce se intampla cu mine imediat cum se face noapte si vocea pe care o tot aud, au ajuns in sfarsit la mine.

Zidurile mele mentale s-au daramat complet.

M-am lasat in jos, pe gresie, m-am strans in pozitia de fetus si am inceput sa plang.

Ca un om disperat...

Ca un om care avajuns la capatul puterilor...

Ca un om care... care ar vrea ca totul sa se termine aici si acum.

Oare de ce patesc eu asta?

Ce mi se intampla?

Doamne, chiar nu ti-e mila de mine? De ce nu imi raspunzi?

Mi-am inchis ochii si am lasat somnul sa ma cuprinda pe gresia rece. Eram prea lipsita de energie si de vointa sa ma mai pot ridica.

Macar sa mor odata!

Nu mai suport sa traiesc in felul acesta.

Nu prea cred scumpo. Acesta este de abia inceputul! partea mea intunecata imi sasaie chiar inainte sa alunec in intuneric.