Dezamăgiri și pete de sange

Capitolul 7

La început, fiind luat prin surprindere, Armand nu știa cum să reacționeze. Nu știa ce să facă și de ce acea femeie se încăpățână să-l apere pe el, cel care a răpit-o și a dus-o departe de casa ei. Pentru o clipă, își simți inima din piept cum bate, dar numai o clipă. Atât. El nu era uman. El era un monstru. Se transformase într-o bestie atunci când nu i se făcuse dreptate după moartea tatălui său.

A muncit ca un scalv pentru Willson, chiar dacă acesta nu era mulțumit niciodată. I-a dus afacerile din umbră și le-a fructificat fiind sigur că locul suprem avea să-i revină lui, doar îl merita pe deplin.

— Este de admirat, totuși, faptul că nu mai ești la fel de prost ca în trecut. Însă nici deștept nu pot să spun că ești. Îți vreau locul. Vreau ca tot ce a aparținut lui William să-mi revină de drept!

— Armand. Nu te știam atât de amuzant. Și cam ce anume crezi tu că m-ar face să renunț la ceea ce am construit EU de când nu mai este tata?

— Viața ei!

Fără ca măcar unul dintre ei să vadă mișcarea ce avea s-o facă Armand, acesta scoate o armă, Dumnezeu știe de unde, și o lipește de tâmpla Anastasiei.

— La dracu!

Maximilian aproape că urlă acele două cuvinte. Își încleștă maxilarul atât de tare încât putea să jure că și-a auzit măselele spărgându-se. Însă lăsă aerul să-i iasă din plămâni imediat ce văzu unde țintește lunetistul lui. Acesta îl fixă direct în cap pe fratele lui și știa că e mult mai rapid decât Armand.

— Bine. Îți voi da ceea ce a aparținut lui William. Vrei să știi ce deținea?

— Să vreau să știu? Max, cred că uiți cu cine stai de vorbă!

Armand începe și râde, iar Max și-a făcut treaba cum trebuie. Voia să-i atragă atenția de pe Ana lui. Mai avea puțin și putea să i-o smulgă din brațe, iar mai apoi totul s-ar fi terminat cu bine.

— Atunci spune-mi de ce meriți să-ți las locul meu? De ce să nu facem echipă?

Știam foarte bine că nu putea să facă echipă cu el. Nu avea cum să facă echipă cu un trădător.

— Pentru că tot ceea ce deții în acest moment este făcut de mâinile mele iar William nu a fost niciodată recunoscător pentru câte am făcut pentru el. Eu meritam tot ceea ce ți-a revenit ție de drept, nu firimiturile pe care mi le-a lăsat!

Aproape că-i veni să sară la el în momentul în care văzu cu câtă putere apasă arma de tâmpla Anastasiei. Strânse din ochi atunci când lacrimile femeii începură să curgă pe față.

— Mereu ai fost Maxi cel iubit de toți, pe când eu munceam ca un sclav ca să mă remarce cineva, continuă bărbatul cu o ură pe care nu se mai luptă s-o ascundă. Eu a trebuit să muncesc zi și noapte ca să prospere amărâta aia de afacere, ca la final ce să obțin? Câteva acțiuni? Și alea nesemnificative.

— Dacă despre asta este vorba, atunci îți ofer mai multe acțiuni. Doar hai să vorbim ca doi adulți.

Bărbatul nici nu voia să audă așa ceva. El nu voia mai multe acțiuni, el voia totul. Tot ceea ce însemna Shona îi revenea de drept. Și avea de gând să își revendice drepturile cu orice preț!

— Vrei să mă faci să râd Maximilian?

Un moment de neatenție din partea lui Armand, atât i-a trebuit lunetistului aflat la celălalt capăt de ei, că apăsă pe trăgaci și îl nimeri direct în mâna în care ținea pistolul fluturându-l în aer. Moment de panică pentru Anastasia, pentru că nu mai știa nici ce se întâmplă, nici unde se află atunci când se simți azvârlită la pământ cu atâta repeziciune, încât își auzi creierul cum îi juca în cap.

Ce se întâmplă mai departe nici nu avea cum să vadă, deoarece avea ochii atât de strânși încât avea impresia că nu-și va mai putea dezlipi pleoapele niciodată. Tot ce auzi erau multe arme declanșate, zgomote imfernal de mari și urechile ei țiuindu-i din ce în ce mai tare.

Maximilian a reacționat mult mai rapid și în momentul în care văzu că Armand începe s-o strângă pe Anastasia de gât, îi trase un glonț direct în cap fratelui său, apoi își văzu femeia cum cade lată la pământ odată cu corpul inert al bărbatului. Fără să mai stea pe gânduri se năpustește asupra Anei și o ridică pe brațe ieșind din cameră lăsând dezastrul în urma lor.

Imediat ce ajung afară, briza rece a vântului o face pe Anastasia să-și deschidă ochii și să-și dea seama unde, și în ce poziție, se află. Pentru câteva clipe rămâne cu privirea asupra chipului lui Max. Era atât de schimbat și totodată atât de... el. Arăta mult mai matur, mai viril, mai... bărbat. Înghiți în sec și își mușcă buza de jos ca să-și oprească impulsul ce-o cuprinde; ar fi vrut să-i sară pe buzele alea cărnoase și roz, să i le muște și să-și aducă aminte cât de bine era să-l sărute.

— Dă-mi drumul, Maximilian.

Pentru o clipă avu impresia că și-a imaginat că spuse acele cuvinte, pentru că bărbatul nu-i acordă nici o secundă de atenție. Însă în momentul în care acesta își încleștă degetele în carnea ei și își strânse maxilarul, Ana își dă seama că doar nu voia să o asculte.

— Am spus să-mi dai drumul!

Încercă să se zbată, fără nici o șansă. Brațele bărbatului se înfășoară și mai tare în jurul ei lipind-o cu totul de pieptul lui.

— Lasă-mă jos, nu auzi? Asta e culmea culmilor: să fiu răpită de la răpitor. Pf... asta îmi mai lipsea acum.

— Femeie, poți să taci puțin? M-ai înnebunit! Mi-am riscat viața ca să-ți salvez fundul și tu așa îmi mulțumești? Când Doamne iartă-mă ai ajuns atât de guralivă? Eu te știam...

— Tu mă știai cum? îl întrerupe imediat simțind cum îi iese fum pe urechi de la câți nervi i s-au adunat. O idioată care crede în tine? O proastă care s-a lăsat cucerită de tine și face tot ce-i spui? Hai, spune, cum mă știai?

— Ana... Își dădu și el seama că a cam întins coarda și că nu e momentul potrivit pentru a avea o explicație cu ceea ce s-a întâmplat în trecut.

— Îți interzic să mă mai numești așa! Ți-ai pierdut dreptul la acest alint când ai decis să dispari din viața mea!

Strânse atât de tare din dinți când îi spuse acele cuvinte, încât avea impresia că dacă își mai deschide gura pentru a spune ceva, toți dinții îi vor cădea unul după altul. Nu putea să creadă că are curajul să-i mai spună așa după câte a făcut. După câtă suferință a adus în viața ei, el avea nemernicul de curaj să-i spună Ana.

Maximilian se oprește pentru o secundă, chiar înainte să ajungă la mașină și oftează. Nu credea că îi va fi atât de greu să poarte o discuție cu Ana, însă noua Anastasia era diferită. Foarte diferită și acest lucru avea să-i cauzeze multe probleme. Extrem de multe chiar. Trage aer în piept și face cei zece pași cât îi mai despart de mașină fără să scoată un cuvânt. Cu toate că încă avea acea adrenalină specifică misiunilor care îi curgea prin vene, știa că acum nu avea cum s-o rezoneze pe Ana.

— Nici nu ai idee cât de mult te urăsc!

Vocea ei răsună în mașină atât de sleită de puteri și de resemnată, încât Max credea că nu aude bine.

— Nu, Ana, n-am nici o idee, dar presupun că voi afla curând.