Dezamăgiri și pete de sange

Capitolul 11

Era atât de bulversată de ceea ce s-a întâmplat în biroul lui Maximilian cu câteva minute în urmă, încât nici nu mai avea cuvinte.

Ce tupeu pe el s-o sărute astfel, fără acordul ei! Cum a îndrăznit să facă asta? Dacă nu ar fi fost atât de șocată, cu siguranță l-ar fi plesnit așa cum merita. Însă în loc de asta, a luat-o la fugă spre camera ei. Cu cât stă mai mult, cu atât starea de șoc dispare și apar nervii. Dacă în momentul în care a întrerupt sărutul ar fi întrebat-o ceva, i-ar fi răspuns fără să ezite.

Cum Dumnezeu putea fi atât de proastă încât să se lase moale în brațele lui doar pentru că o atinge? Îi venea să se bată de una singură doar ca să se trezească la realitate. Poate că a vrut să vadă cum se simte dacă îl lasă s-o sărute. Să-și dea seama dacă încă îl mai iubește în ciuda faptului că a trecut atât de mult timp.

— Anastasia ești cea mai idioată persoană din lume! În loc să încerci să afli mai multe lucruri de la Maximilian, tu ai fugit de el mâncând pământul. Se ceartă, pentru că e și asta o modalitate ca să n-o ia razna de tot.

O bătaie în ușă răsună în întreaga cameră și o face pe Ana să tresară. Nu-i obișnuită să stea cu cineva în aceeași casă. Nu este obișnuită să nu fie la ea acasă! Își dă ochii peste cap, pentru că aici numai intimitate nu are, dacă Maximilian vrea s-o vadă, nu ține cont de nici o barieră.

Bătaia se aude din nou, iar Anastasia își dă seama că va fi nevoită să se miște din pat ca să deschidă. Ar fi vrut să stea sub plapumă până ar fi uitată că mai există. Însă domnul Willingham a decis altceva din câte observă. Își târăște picioarele până la nenorocita aia de bucată de lemn și o deschide. Nu are timp să deschidă gura ca să lase toate cuvintele să-i iasă afară, că este dată la o parte de o mulțime de persoane ce intră cu câte un buchet imens de flori în brațe.

Doar aruncând o privire la fiecare aranjament în parte și îți dai seama imediat că sunt în jur de o sută de flori. Nu prea e fană florilor, pentru ea sunt niște buruieni ce trebuie să stea în grădină ca să aducă culoare, nu în camera ei unde îi ocupă spațiul.

— De unde sunt toate astea?

Nici nu știa pe cine să întrebe, așa că spuse în general, adresându-se celor cinci persoane. Nimeni nu-i răspunde. Pe rând își lasă aranjamentul din brațe și ies din cameră de parcă nimic nu s-a întâmplat. Nu e ca și cum tocmai i-au fost aduse vreo cinci sute de flori în cameră. Nu.

Își dă ochii peste cap și iese din încăpere cu nervii întinși la maxim. Asa ceva nu avea cum să se termine bine. Când trece pe lângă o femeie subțirică cu o găleată în mână, aproape că o dărâmă.

— Oh, Doamne, îmi pare rău, nu te-am văzut. Ești bine?

Femeia nu spune nimic doar o privește în ochi fără să clipească, de parcă tocmai vede o fantomă. Anastasia își încrețește fruntea fără să înțeleagă ceva. Ce Dracu se întâmplă cu toată lumea astăzi?

— Dumnezeule! Sunteți vie!

— Ce...?

Nu apucă să spună ceva că este întreruptă de strânsoarea brațelor femeii. Acum chiar că este extrem de confuză. Ce Doamne se întâmplă în casa asta încât toată lumea se comportă atât de ciudat? Mai întâi bucătăreasa ce aproape că o scosese afară din bucătărie. Apoi restul oamenilor ce lucrau aici nu-i adresează nici măcar o privire, de parcă ar muri pe rând dacă și-ar pune ochii pe ea. Și acum această femeie ce o strânge în brațe de parcă s-ar cunoaște dintotdeauna.

— Îmi pare rău domnișoară! Doar că am crezut că vi s-a întâmplat ceva.

Ana clipește des și încearcă să își amintească dacă a cunoscut-o undeva pe această femeie, însă nu-i vine nimic în minte.

— Îmi cer scuze, ne cunoaștem de undeva? Cred că am o pierdere de memorie...

— Oh... eu îmi cer scuze. Nu trebuia să reacționez așa. Vă rog să nu-i spuneți domnului Willingham nimic din ceea ce s-a întâmplat mai devreme.

Era clar! Lucrurile erau ciudate, iar personalului îi era interzis să-i vorbească. Dar de ce?

— Stați liniștită doamnă! Doar că nu înțeleg nimic din ce se întâmplă.

— Nu ne cunoaștem. Cel puțin dumneavoastră nu mă cunoașteți pe mine. Eu v-am văzut. În poză la domnul Willingham.

— În poză? Doamne, o iau razna! Și te rog, spune-mi Anastasia!

— Într-o zi când făceam curățenie în biroul domnului Willingham am dat din greșeală peste o poză cu dumneavoastră... cu tine. Chiar atunci a apărut și domnul Willingham. În momentul în care a văzut că privesc fotografia am crezut că o ia razna, era atât de nervos că niciodată nu l-am mai văzut astfel. Mi-a smuls poza și imediat ce a dat cu ochii de tine s-a liniștit. Dacă o fotografie a avut o asemenea putere asupra lui, abia aștept să văd ce putere ai tu, în carne și oase.

Cine naiba să mai înțeleagă ceva? Ei se urăsc și și-ar putea scoate ochii doar privindu-se. Sau cel puțin Ana ar putea face asta cu el. Femeia aceasta sigur delirează, altă explicație nu găsea Anastasia.

— Sunteți sigură de ceea ce spuneți?

— Foarte sigură. Acum îmi cer scuze, dar trebuie să plec. Dacă mă vede cineva că stau voi avea probleme. Vă rog să nu-i spuneți nimic domnului Willingham, nu vreau să-mi pierd locul de muncă. Am mare nevoie de el.

Femeia nu mai zăbovi nici o secundă în preajma Anastasiei și se făcu nevăzută. Cine era această persoană nouă ce a apărut în calea ei? Nu știa nici ce făcea acolo și nici despre ce vorbea. Ea să-l liniștească pe Max? Cred că glumește, altă explicație nu găsea la vorbele spuse de aceasta.

Își scutură capul de câteva ori și porni din nou spre ținta de mai devreme: biroul lui Maximilian. Cu toate că acum nu mai resimțea aceeași stare de nervi și era mai mult debusolată de ceea ce tocmai i s-a întâmplat, nu putea să stea cu mâinile în sân. Ea nu-și dorea flori ca să fie fericită și să-l ierte. Ea voia să fie liberă și să plece acasă la ea.

Ajunsă în fața biroului bătu de două ori în ușă fără să primească vreun răspuns din partea cealaltă a încăperii. Mai bătu încă o dată, având același răspuns: liniște totală. Oftă exasperată neștiind ce naiba să facă și unde să-l caute. Când se răsucește pe călcâie și aproape că abandonase ideea ce o avea în minte, în fața ei apare un bărbat ce nu l-a mai văzut până acum prin casă. Nu că ar fi umblat ea prea mult prin acea proprietate.

— Scuzați-mă. Unde este domnul Willingham?

— Îmi cer scuze domnișoară, însă domnul tocmai a plecat de acasă.

La dracu cu tine de nenorocit! Ai fugit de nervii mei va sa zică? Să te ia naiva de nemernic! Gândurile Anastasiei nu puteau fi oprite și dacă acum ar apărea Max în fața ei ar fi rău de tot.

— Știți cumva unde aș putea să-l găsesc?

Își încercă norocul de data aceasta, deoarece știa foarte bine că nu avea să îi spună nimic. Nici nu spera să-i mai răspundă ceva, deja era un lucru wow faptul că i-a dat această informație.

— Îmi cer scuze, domnișoară, însă nu dețin această informație. Tot ce știu este că a plecat foarte grăbit și contrariat.

Se vedea pe fața bărbatului că știa foarte bine unde se afla șeful lui și că tocmai o mințea în față. Îi venea să-și dea ochii peste cap, însă se abține vitejește.

— Înțeleg. Mulțumesc oricum.

Îi zâmbi atât de fals, că până și un orb ar fi observat asta și plecă de lângă el mai nervoasă decât era atunci când ieși din cameră. Avea să-l strângă de gât pe Maximilian, poate astfel își vine și el în fire și o lasă naibii liberă.

Orice cadou are o răsplată. Depinde cum este luat acel cadou.

_______________________________________

Mi-a șoptit moșul că ați fost cuminți și m-a convins să vin și eu cu un mic cadou, din partea lui, din partea mea, nu prea contează.

Crăciun fericit! ❤️