Dezamăgiri și pete de sange

Capitolul 1

Anastasia își verifică ținuta și consideră că e pregătită pentru a pleca la muncă. Atunci când a terminat facultatea nu și-a imaginat nici măcar o secundă că va ajunge să stea toată ziua într-un scaun în spatele unui ecran și să răspundă la telefoane sau să dea ,,informații", inutile, unor persoane necunoscute.

Când a terminat studiile, acum șase ani, și-a imaginat că va ,,conduce" o afacere. Și cred că toată lumea care termină la management își imaginează acest lucru, măcar odată pe timpul anilor de studenție. A fost una din persoanele acelea fără de noroc, care a trebuit să muncească pentru fiecare bănuț ce-i intra pe contul bancar. Cum n-a avut părinți bogați sau cel puțin niște părinți ce ar fi putut s-o ajute să-și facă un viitor mai bun, tot ceea ce a reușit să facă în viața până la cei aproape treizeci de ani ai săi, a fost pe propria putere.

Așa că, da, de multe ori visa că este șefa unor oameni ce muncesc pentru ea. Visa cum gestionează fiecare impediment ce avea să-i iasă în cale și cum înlătură fiecare persoană ce ar vrea să-i ia locul. Cum această activitate era gratuită și nu făcea rău nimănui, niciodată nu-și opriră imaginația. Măcar astfel își făcea curaj să meargă mai departe în viața și să țintească cât mai sus.

Imediat după absolvire reuși să obțină un post ca și manager al unui restaurant, însă se dovedi a fi un loc mult prea periculos pentru ea. Șeful ei era implicat în lucruri ilegale și în momentul în care îi ceru să facă lucruri dubioase pentru el, își dădu demisia. Și bine a făcut, deoarece la scurt timp a fost arestat și aproape tot personalul pus sub supraveghere. Se pare că nouăzeci și opt la sută din cei care munceau acolo erau corupți și îi jucau în strune după cum spunea el.

Când n-a mai găsit nimic, nici măcar un amărât de post, a decis să plece într-o altă țară. Iar faptul că mama ei a murit, și fiind singurul membru al familiei sale, a făcut-o ca decizia luată să fie considerată cea mai bună. Fugind din locul unde a crescut, a crezut că va scăpa de tot, de probleme, de amintiri și mai ales de trecut. Trecutul ar fi vrut să-l poată șterge cu buretele și să nu fi existat. Dar din păcate acest lucru nu este cu putință. Trecutul este viitorul nostru!

— Ce ai mai pățit de data aceasta, Anastasia? Nu-mi spune că iar te-a hărțuit colegul de la papetărie.

Își trase suflul înainte să-i poată răspunde colegei sale. Nu, de data aceasta nu colegul lor de la etajul inferior este de vină pentru starea ei, ci faptul că a fost urmărită încă de când a pornit de acasă.

— Nu Cammy, nu Virgil e de vină pentru asta. Sunt speriată de moarte, cred că cineva m-a urmărit încă de când am pornit de acasă.

— An, ești sigură de asta? Adică suntem în Londra, e multă lume care circulă pe aceleași străzi ca și tine.

Anastasia simți subânțelesul răutăcios trimis de către Cammy, dar o ignoră. Nu era nebună și știa foarte bine ceea ce a văzut: cineva o urmărea! Era imposibil ca aceeași persoană să aibă aceeași traseu ca și ea încă de când a ieșit din imobilul în care locuiește. Și asta să nu fi observat până acum, în toți acești ani de când locuiește acolo.

— Las-o baltă! Sunt nebună la fel cum am fost și în privința lui Virgil.

Își dădu ochii peste cap și se desprinse de ușa biroului cel împărțea cu Cammy ca să se ducă spre masa ei de lucru. Poate că nu și-a imaginat niciodată că va lucra ca și call-center pentru o editură, dar a ajuns să-i placă ceea ce face și acum nu ar schimba asta pentru nimic în lume. În plus, pentru o iubitoare de poveștile de dragoste este numai bine, acolo avea ocazia să răsfoiască sute de romane.

Nici nu a văzut cum a trecut timpul și deja se făcuse ora prânzului. Dar când ai o grămadă de treabă pe cap nu mai ți cont de noțiunea orelor. Deși stabilise cu tovarășa sa de birou să își împartă munca, tot erau destule de făcut. Când una dintre ele se ocupa cu apelurile telefonice, cealaltă prelua emailurile. Și uneori nu aveau de rezolvat doar nelămuriri sau nemulțumiri ale clienților, mai aveau și mesaje personale care nu ar fi trebuit să se afle în cutia lor electronică.

Azi nu își luase nimic de mâncare de acasă, decise că era timpul să își înfrunte temerile și să dea nas în nas cu ele. Pentru că pe lângă Virgil, mai era și șeful ei care o hărțuia, dar asta nu știa decât secretara lui. Femeia fără să știe ce face, a salvat-o de la un posibil viol atunci când a dat buzna în birou peste ei. A vrut să își dea demisia încă din următoarea clipă, însă bărbatul a amenințat-o în nenumărate rânduri și fiind prinsă în capcană nu a avut altă alternativă decât să tacă pentru moment.

Răsuflă ușurată atunci când vede că șeful nu e prezent la firmă și începu să zâmbească fără să-și dea seama. Poate că nu era o zi chiar atât de proastă până la urmă. După acel episod în care o încolțise în biroul lui, l-a evitat pe cât mai mult posibil și s-a rezumat la o comunicare cordială prin poșta electronică. Știa că o urmărește exact ca un prădător și era conștientă că atâta timp cât avea să stea înconjurată de colegi, el nu avea s-o atace.

Cantina, cum îi spune ea sau sala de mese cum o numesc alții, este aproape plină atunci când Anastasia pășește înauntru. Este o încăpere unde se găsește un mic chioșc cu sandvișuri, salate sau alte câteva preparate gata făcute și mai sunt două tonomate, unul cu băuturi reci și celălalt cu băuturi calde. Își luă o tavă mare și ceru o salată de pui și o salată de fructe. Nu-i era neapărat foame, dar avea nevoie de vitamine pentru a-și încărca bateriile dacă voia să mai reziste încă șase ore în fața monitorului. Era rândul ei să se ocupe de emailuri, deoarece toată dimineața a răspuns la telefoane.

Când se așeză la masă, singură, simți câteva priviri asupra ei și avea impresia că s-a întors câțiva ani în timp pe când era în liceu. Nici atunci nu era prea vorbăreață și nu avea cine știe ce prieteni. De fapt, era vorbăreață când trebuia să-și apere interesele, în rest, n-o auzeai niciodată vorbind. În schimb, pe timpul facultății a fost o altă poveste, a avut prieteni din plin și socializa cu toată lumea.

Ignorând privirile curioase și amintindu-și de vremurile în care mergea la școală, își duse mâna spre gât, acolo unde îi era lănțișorul primit acum șase ani. Poate că nu ar fi trebuit să-l păstreze atâta timp, dar nu s-a putut despărți de el și până la urmă era un cadou pe care a ajuns să-l îndrăgească. Nu că ar fi avut bani să-și poată lua altul și pe acesta să-l arunce. În ziua în care l-a primit, a vrut să-l rupă în bucăți, dar apoi a realizat că nu se merită, că este doar un lucru material și l-a aruncat într-un sertar al comodei din camera sa.

Abia în momentul în care a decis să se mute l-a găsit și asta doi ani mai târziu. Atunci timpul s-a asigurat că i-a cicatrizat rănile și a privit obiectul cu alți ochi. Până la urmă era drăguț, un lănțișor fin, la capătul căruia atârna o inimă din cristal de un roz pal.

Închise ochii și zâmbi. Nu știa de ce, dar simțind bijuteria pe pielea ei, avea sentimentul că este în siguranță. Că nimic rău n-ar putea s-o doboare și zâmbi din nou.

În același timp, într-o locație mult mai îndepărtată de cea a Anastasiei, se pregătea viitorul femeii fără ca aceasta să știe despre acest lucru. Viitorul ei era deja scris și nimic nu avea să-l schimbe. Era fie ea, fie el!

Bărbatul trecut de treizeci de ani trase din trabucul ce abia îl aprinse și admiră fumul cel lăsase să-i iasă printre buze. Era încântat de ideea pe care o avuse și abia aștepta să vadă dacă bănuielile sale erau adevărate. Știa că intuiția lui nu dă niciodată greș și nu avea să-l părăsească nici de data aceasta. Era convins de asta.

— Vreau ca până mâine dimineață să-mi aduceți femeia aici. M-am săturat să mă mai joc dea șoarecele și pisica. E timpul ca lucrurile să se accelereze și să se joace după regulile mele!

Vocea bărbatului răsună în camera în care se află înconjurat de alți câțiva bărbați. Unul dintre ei aprobă ușor din cap și se făcu nevăzut pe ușa din spatele lui.

— E ca și făcut, domnule.