Dezamăgiri și pete de sange

Capitolul 3

Când Anastasia dă semne de trezire, bărbatul era așezat pe un fotoliu în fața ei. Abia aștepta să dea, în sfârșit, ochii cu cea care a reușit să-l înmoaie pe unul dintre cei mai puternici oameni. Chiar dacă o știa din fotografii și filmări făcute de oamenii lui, să o vadă în carne și oase era altceva. Trebuia să recunoască că rivalul său avea gusturi bune.

Ochii o dureau, nările îi erau uscate și simțea nevoia acută de a bea apă, avea impresia că nu s-a mai hidratat de ani de zile. Nu reuși din prima să deschidă pleoapele și mârâi scurt. Ce naiba se întâmplă? Se gândi imediat ce-și simți stările. Nu a băut ca să-i fie atât de rău acum. Când dă să se frece la ochi, o presiune asupra încheieturii îi opri orice mișcare.

— Ce dracu?

Fu tot ce reuși să spună înainte să înceapă să tușească. Un pahar cu apă se lipi imediat de buzele uscate și Anastasia bea lichidul magic cu recunoștință, fără să-și mai pună alte întrebări. Atunci când deschide ochii și dă cu privirea peste cel care îi ține paharul la buze, se blocă. Nu reuși să mai respire și aproape se încă cu apa din gură.

La naiba! Cred că este unul dintre cei mai frumoși bărbați pe care o femeie ar putea să-l vadă. Păr negru, ochi căprui, buze cărnoase și roz, ras la perfecțiune, sprâncene aranjate cu meticulozitate. Totul era perfect la chipul său. Clipi de câteva ori când își dă seama că se holbează la bărbat și tuși scurt, de parcă abia atunci i-a ajuns oxigenul în plămâni după câteva minute bune de apnee.

— Bună dimineața, Frumoasa din Pădurea Adormită. Ai decis să ne încânți cu prezența ta printre noi?

Anastasia se încruntă. Nu știa ce naiba îndrugă străinul și habar nu avea unde se află. Pentru că pereții albi nu erau ai apartamentului său. Fotoliul scump din fața sa nici atât. Apoi privirea îi căzu asupra propriului corp și privi cu stupoare cum era legată de un scaun.

Legată. Ea. De un scaun. Asta i se părea ridicolul ridicolului. Și cine se credea misteriosul din fața ei ca s-o lege. Doamne, oare visează?

— Cine ești tu? Și de ce mă aflu aici, așa?

Bărbatul râse scurt, de parcă ceea ce spuse ea i se părea cea mai bună glumă. Acest lucru o debusolă și mai tare pe Anastasia.

— Știi foarte bine de ce ești aici, păpușă. Zâmbetul răutăcios ce i se întinse în colțul gurii nu-i dădea o stare prea bună femeii.

— Și tu crezi că dacă aș ști, te-aș mai fi întrebat?

Știam foarte bine că întinde coarda, dar pur și simplu nu se putea abține. Nu știa cine este cel din fața sa. Nu știa nici de ce naiba a răpit-o. Pentru numele lui Dumnezeu, ea tocmai a fost rapită.

— Scumpo, iubițelul tău deține ceva ce-mi aparține, iar tu vei fi garanția mea că îl primesc înapoi.

— Ce dracu vorbești acolo? Despre ce iubit vorbești? Stephen?!

Încruntarea de pe chipul femeii valora mai mult de un milion de dolari. Și cred că începea să-i placă de ea. Chiar dacă se afla în poziția de pradă, nu dădea semne că i-ar fi frică. Lucru de admirat de altfel.

— Măscăriciul ăla? Lasă-mă două secunde să râd. Și chiar râse, nu doar vorbise la cacealma. Scumpo, ăla a fugit mâncând pământul când i-am arătat, să spunem, câteva hârtii colorate. Ce să fac cu ăla?

Mimica feței Anastasiei era atât de delicioasă, încât nu se putu abține și se linse pe buze. Poate că dacă s-ar fi cunoscut în alte circumstanțe, s-ar fi putut îndrăgosti și el de ea. Lucru imposibil dacă stă să se gândească mai bine. El e Armand unul dintre cei mai cruzi bărbați din era aceasta. Un om fără de inimă. Unii se întrebau dacă nu cumva avea un motoraș artificial în locul organului vital.