Dezamăgiri și pete de sange

Capitolul 14

Strângea paharul cu whiskey în mână atât de tare, că mai avea puțin și auzeai cum crapă sticla. Cum mama naibii să dispară doua camioane cu vin? Era imposibil acest lucru, mai ales că fiecare camion avea cip de localizare.

Îi venea să dărâme totul în calea sa. Ceva era necurat la mijlocul și avea de gând să afle ce. Sau mai bine spus cine era în spatele acelei dispariții. Oamenii lui au fost pe urmele mașinilor până în punctul în care au fost văzute ultima oară. Evident că n-au găsit nimic. Că doar erau minuscule acele autovehicule de aproape patruzeci de tone, cu o lungime de treisprezece metrii. Niște furnici, ce să spun.

Într-un punct de furie ce este aproape de necontrolat, aruncă paharul în peretele din fața lui. Acesta împrăștiindu-se pe podea în mii de bucăți. Lichidul maroniu prelingându-se pe peretele alb în jos lăsând o dâră de culoare în urma lui.

- Nu-mi pasă cum o faceți și la ce metode recurgeți, însă vreau să-mi găsiți marfa!

Nu putea să-și permită să piardă o încărcătură de zece tone de armament. La dracu, era vorba de câteva sute de milioane.

- Am înțeles șefu! Cei cinci oameni ce stăteau în fața lui dispar de parcă s-ar fi evaporat.

Maximilian nu reușea să se liniștească nici după ce dădu ordinul, nici după ce înghiți conținutul unui nou pahar cu alcool. Avea un presentiment ciudat, de parcă ceva din interiorul său îi spunea că problemele lui abia acum încep.

Își masă tâmplele puțin cam tare în speranța că durerea de cap îi va dispărea. Avea nevoie de o distracție cât mai repede, însă nici de acest lucru nu putea să se bucure. Nu când femeia pe care și-o dorea era la el în casă și-l ținea la distanță de parcă ar fi având râie.

O bătaie ușoară în ușă îl făcu să tresară și să ofteze zgomotos. Ce mama naibii mai era acum?

- Intră!

Vocea lui era dură, și răsună mai mult a răcnet decât a ceva respectuos. Era de înțeles acest lucru văzând starea lui deplorabilă. Avea impresia că tot ce a construit în ultimii ani îi alunecă printre degete și nu reușește să-și închidă mâinile ca să oprească dezastrul înainte să se declanșeze.

- Îmi cer scuze pentru deranj, domnule, însă aveți de semnat aceste hârtii înainte să pot da drumul următoarei comenzi de lenjerii.

Asistenta își bagă nasul prin crăpătura dintre ușă și perete, vorbindu-i cu frică. Îl auzise când înjurase în cele mai urâte moduri și știa cât de nervos a ajuns. Cu toate că în acest moment numai să dea ochii cu Maximilian nu-și dorea, nu avea de ales. Avea nevoie de semnătura lui pentru a putea da drumul producției noii colecții de lenjerie intimă.

Nu-i răspunse. Îi făcu semn cu mâna să înainteze. Femeia face în tocmai cum i se cere și se retrage la fel de repede precum intrase. A început să lucreze pentru Maximilian Willingham de aproape șase ani și niciodată nu-l văzuse atât de nervos. Nu era obișnuită cu această latură a sa. Și nici nu știa cum să se comporte cu el. Maximilian este un șef al timpurilor moderne, deși era dur și cerea respect indiferent în ce circumstanțe se afla, era prietenos cu toată lumea și te simțeai în largul tău în preajma lui.

Chiar dacă nu era chiar curat, și făcea unele afaceri ilegale, era unul dintre cei mai buni șefi pe care ai putea să-i ai. Mereu în ascultarea celorlalți și gata să lase o șansă oricărei persoane ce are ceva bun de adus pentru firmă. Însă astăzi, este doar o epavă a bărbatului ce îl cunoscuse Elizabeth.

Dacă în cele câteva ore se lăsase mânat de furie, era timpul să-și revină în fire și să acționeze cu sânge rece. Oricine a decis să-l trădeze avea să plătească scump de tot. Și dacă continua pe drumul ales, nu avea să ajungă nicăieri, iar dușmanii lui abia așteptau o portiță cât de mică ca să-l poată răpune. Nu avea să le dea această satisfacție nici dacă avea să fie mort.

Nimeni nu se pune cu Maximilian Willingham! Nici măcar dușmanii lui.

Își luă sacoul de pe spătarul scaunul și avea de gând să plece acasă. Trebuia să știe ce a ales Ana lui. Dacă avea să refuze propunerea lui, ar fi fost nevoit s-o lase să plece mult prea repede și nu avea de gând să-i mai dea drumul. Pentru binele ei, și al lui, ar fi bine să fie rațională, măcar odată, și să accepte. Înainte să poată ieși din birou, telefonul începu să-i sune. Când văzu numele lui Nils afișându-se pe ecran răspunse fără să mai stea pe gânduri.

- Domnule, tocmai am fost informat că șoferii camioanelor au fost găsiți. Morți.

- Rahat!

Înjură Max atunci când bărbatul lui de încredere îi oferă una din cele mai importante informații pe care le aștepta. Bănuise că cei doi oameni îl trădaseră și în loc să ducă armele în Italia așa cum stabiliseră, au luat-o la fugă cu tot cu marfă. Acum când primise vestea că cei doi sunt morți, se simțea mândru că are asemenea oameni alături de el și că preferaseră să moară decât să-l trădeze.

- Nu ați găsit nici un indiciu asupra lor ce ne-ar putea fi de ajutor?

- Băieții au dus corpurile celor doi la depozit și îi examinează în de-aproape.

- Bine. Ajung acasă imediat și poți să mergi la ei.

Știa că el nu avea ce să facă pe lângă două corpuri reci. În schimb, Nils se pricepea foarte bine la a analiza fiecare milimetru al trupurilor dacă era nevoie. Și mai știa, de asemenea, că era ca și legat în lesă acum că l-a pus să aibă grijă de Ana.

- Am înțeles, domnule!

În timp ce Max încerca să răscolească fiecare metru pătrat al pământului ca să-l găsească pe cel care a îndrăznit să se pună cu el, Ana încerca să răscolească întreaga moșie în găsirea unui indiciu, orice, care ar putea s-o ajute în evadarea ei. Nu putea să cadă din nou în mrejele lui Maximilian. Era imposibil acest lucru.

A încercat de vreo două ori să fugă de pe proprietatea Willingham, fără să ajungă la ceva concret. Muntele ăla de om ce a oprit-o prima dată, a oprit-o la fiecare încercare. Îi venea să dărâme totul în calea sa. Să dea foc la casă, să pună o bombă și s-o vadă cum se împarte în miliarde de bucăți. Asta dacă ar avea de unde să ia o astfel de armă.

Aproape că izbucni în râs precum o psihopată la gândul ăsta. De când avea ea astfel de gânduri criminale? Trebuia să recunoască că Maximilian avea harul de a scoate din ea tot ce e mai rău.

Încercase să găsească ceva compromițător în camera lui, fără nici un succes. Apoi luă fiecare încăpere în rând, până ajunse la biroul lui. Pentru prima dată de când era în acea casă, camera era deschisă. Mai încercase să pătrundă în acel loc sacru, dar de fiecare dată se lovi de ușa închisă cu cheia.

Acum era șansa ei să afle cine a devenit Maximilian și ce s-a întâmplat cu bărbatul de care se îndrăgostise. Sau mai bine spus, cine este cu adevărat Maximilian Willingham?

Pe lângă frica de a fi prinsă ce îi alimenta adrenalina, curiozitatea era la cote maxime. Nu știa ce anume să caute sau unde să se uite mai exact. Nu este pentru prima dată când se află în acea încăpere, însă este pentru prima dată când o analizează până la cel mai mic detaliu.

Un birou maro, cel mai probabil fiind mahon lemnul din care este făcut, imens tronează în fața unui geam pe tot peretele. În fața lui, nu erau niște simple scaune, ci canapele din piele și o măsuță de cafea de spui că aici își bea Max cafeaua în fiecare zi. Pe partea dreaptă a biroului peretele este îmbrăcat într-o bibliotecă plină de cărți; cine ar fi crezut că Willingham iubește lectura?

În partea opusă bibliotecii, se află un mini bar plin cu diferite băuturi și o mini cavă de vin. Privind-o mai îndeaproape, sunt sticle ce datează de acum șase ani și până în prezent.

Oftă zgomotos. Nu știa de unde să înceapă și ce anume să caute. Se așeză pe scaunul din piele și începu să deschidă toate sertarele, unul câte unul, până ce în fața ei stătea o armă. Una adevărată.

- În ce rahaturi te-ai băgat, Max?