1 ianuarie 1499
- Ce ciudată senzaţie să vezi sala asta aşa de pustie, glumi Ştefan uitându-se la cei vreo douăzeci şi cinci de oameni, din care cincisprezece reprezentau garda personală a lui Royce, care tocmai terminaseră de mâncat cina somptuoasă.
- Unde sunt urşii dansatori în seara asta, draga mea? glumi Royce petrecându-şi braţul pe după speteaza scaunului lui Jenny şi zâmbindu-i. În ciuda glumelor lui cu urşii, Royce nu se bucurase încă niciodată de un Crăciun, ca de acesta.
- S-ar părea că am înghiţit eu unul, spuse Jenny râzând şi punându-şi mâna pe burtă.
În ciuda sarcinii avansate, Jenny insistase ca la Claymore, toţi locuitorii să celebreze cele paisprezece zile ale Crăciunului, pană la Epifanie, conform tradiţiei, adică având casa deschisă!
Drept rezultat, în ultimele opt zile petrecerile s-au ţinut lanţ şi orice călător sosea la porţile castelului era automat bine venit în sânul familiei. Aseară, castelul fusese scena unei petreceri colosale, organizate în mod special pentru plăcerea şerbilor lui Royce şi a iobagilor, ca şi a tuturor sătenilor. A fost muzică şi au fost cântece de Crăciun cântate de menestrelii tocmiţi special, urşi dansatori, jongleri şi chiar o scenetă despre Naşterea Domnului.
Jenny îi umpluse viaţa cu râs şi cu dragoste şi in orice clipă putea să-i nască primul lor copil. Mulţumirea lui Royce nu cunoştea margini - într-atât, încât nici măcar bufoneriile lui Gawin nu-l mai enervau in seara asta. În spiritul deciziei lui Jenny de a celebra Crăciunul respectând aidoma tradiţia, lui Gawin i se distribuise rolul Lordului de Purtare-Rea - ceea ce însemna că vreme de trei zile prezida la masa de pe estradă, unde rolul lui îi permitea să-şi imite stăpânul, să emită comenzi revoltătoare şi în general reuşea să facă şi să spună lucruri pentru care, în altă situaţie, Royce l-ar fi izgonit din Claymore.
Acum, Gawin stătea întins pe spate in scaunul lui Royce, în centrul mesei, cu braţul întins pe speteaza scaunului mătuşii Elinor, într-o comică imitaţie a felului în care stătea Royce, lângă Jennifer. Imitând tonul sacadat al lui Royce când se aştepta la o supunere instantanee, Gawin spuse:
- Înălţimea Voastră, există la masa aceasta câţiva care abia aşteaptă dezlegarea unei enigme. Royce îşi ridică o sprânceană spre el şi aşteptă resemnat întrebarea.
- Este o realitate sau o minciună aceea că vi se spune Lupul pentru că aţi ucis o asemenea bestie la varsta de opt ani şi i-aţi mâncat ochii, la cină?
Jenny începu să râdă irezistibil şi Royce îi aruncă o privire prefăcut ofensată.
- Doamnă, spuse el, râdeţi pentru că vă îndoiţi că am fost suficient de puternic să ucid un animal la o vârstă atât de fragedă?
- Nu, my lord, chicoti Jenny, aruncand o privire conspirativă spre Godfrey, Eustace şi Lionel, dar pentru un bărbat care preferă să sară peste o masă decât să mănânce una prost pregătită, nu vă pot vedea mâncând ochii cuiva!
- Ai dreptate, zâmbi el.
- Domnule, interveni Gawin, vă rog, aştept un răspuns. Nu contează ce parte a bestiei aţi mâncat-o. Ce contează este vârsta dumneavoastră când aţi ucis-o. Legenda vă plasează undeva între patru şi paisprezece ani.
- Adevărat? îl întrebă Royce ironic. Interveni Jenny, privindu-l întrebătoare:
- Eu am crezut că povestea era adevărată. Mă refer la partea cu uciderea bestiei, când erai copil.
- Henric mi-a acordat titulatura de Lup pe câmpul de luptă de la Bosworth.
- Pentru că aţi ucis unul acolo! decretă Gawin.
- Pentru că, îl corectă Royce, erau prea multe lupte şi prea puţină hrană ca să-mi păstreze carnea pe oase. La sfârşitul bătăliei, Henric s-a uitat la carcasa mea sfrijită şi la părul meu negru şi a spus că îi aminteam de un lup înfometat.
- Eu nu cred... începu Gawin, dar Royce îl întrerupse cu o privire reprimată, care spunea clar că se săturase de imitaţiile lui, în seara aceea.
Jenny, care îşi ascunsese cu grijă durerile care o asaltau, se uită la mătuşa Elinor şi îi făcu un semn imperceptibil cu capul. Lăsându-se spre Royce, îi spuse încetişor:
- Eu cred că o să mă odihnesc puţin. Nu te ridica. Royce îi stranse uşor mâna şi dădu din cap.
Când Jenny se ridică, se ridică şi mătuşa Elinor, care însă se opri în dreptul lui Arik, cu mâna pe speteaza scaunului acestuia.
- Băiatul meu, încă nu ţi-ai deschis cadoul, îi spuse ea.
Toată lumea făcuse astăzi schimb de cadouri, dar Arik nu apăruse decât la vremea cinei. Arik ezită, cu mâna pe obiectul mic, înfăşurat în mătase, de langă tava lui. Arătând sublim de stânjenit ca centru al atenţiei tuturor, îl despături stângaci, se uită la lanţul gros de argint cu un obiect mic, rotund, care atârna de el, apoi îl acoperi cu mâna. Dădu scurt, neobişnuit, din cap, exprimându-şi „profunda gratitudine", dar mătuşa Elinor nu dezarma. Când Arik dădu să se ridice de la masă, mătuşa Elinor îi spuse zâmbind:
- Înăuntru sunt flori uscate de viţă de vie.
Arik îşi încruntă sprâncenele groase şi vocea lui bubui, deşi vorbise pe cel mai scăzut ton:
- De ce?
Aplecându-se la urechea lui, îi şopti autoritar:
- Pentru că şerpii se tem de florile de viţă de vie. E dovedit.
Elinor se întoarse să o acompanieze pe Jenny, aşa că nu văzu lucrul ciudat care se petrecu cu faţa lui Arik, dar aproape toţi ceilalţi de la masă observară şi se uitau la el fascinaţi. O clipă, chipul lui Arik păru să se întindă puternic, apoi începu să crape. În dreptul ochilor şi a pungilor de sub aceştia, se formară crevase. Linia dreaptă a buzelor lui severe fâlfâi, la început la un colţ, apoi la celălalt, apoi apărură dinţii...
- Dumnezeule Mare! izbucni Godfrey, înghiontindu-l pe Lionel şi chiar pe Brenna, în entuziasmul lui. O să zâmbească! Ştefan, priveşte! Arik al nostru
Godfrey se întrerupse când Royce, care o urmărise pe Jennifer crezând că aceasta intenţionase să se aşeze lângă foc, se ridică brusc de pe scaun, încă ţinând in mână stacana cu bere şi se repezi la picioarele scării care ducea in sus, spre galerie.
- Jennifer, unde pleci? întrebă el tare, cu o voce alarmată.
O clipă mai tarziu, mătuşa Elinor se uită în jos, de la galerie, spunandu-i veselă:
- Se pregăteşte să dea naştere copilului vostru, înălţimea Voastră.
Şerbii din sală se întoarseră să schimbe priviri zâmbitoare şi unul dintre aceştia se năpusti afară să împărtăşească vestea personalului de acolo.
Cand Royce dădu să urce treptele, mătuşa Elinor îl preveni pe tonurile cele mai îndrăzneţe:
- Să nu cumva să urci. Nu sunt lipsită de experienţă în chestiunile astea, iar tu nu o să faci decât să-mi stai în drum. Apoi mătuşa Elinor adăugă în trecere, nescăpându-i paloarea bruscă de pe chipul lui Royce:
- Faptul că mama lui Jenny a murit la naştere nu este un motiv de îngrijorare.
Stacana lui Royce se sparse de pardoseala de piatră.
Peste două zile, şerbii, iobagii, vasalii şi cavalerii îngenunchiaţi în curtea interioară nu mai zâmbeau în fericită anticipare a sosirii moştenitorului castelului Claymore. Ei stăteau de veghe, cu mâinile împreunate în rugă. Copilul nu sosise şi veştile care se filtrau până aici, dinspre şerbii din marea sală, erau din ce în ce mai proaste. Nici gestul ducelui, care rareori punea piciorul în capelă, dar acum se afla de patru ore aici, tulburat şi îngrozit - nu era privit ca un semn bun.
Chipurile se ridicară cu speranţă când uşile sălii se deschiseră brusc, apoi îngheţară de groază când Lady Elinor o porni în goană spre capelă. O clipă mai târziu, ducele ţâşni pe uşă, dar cu toate că nimeni nu putea spune după chipul lui răvăşit care erau veştile, nu se puteau aştepta la ceva bun.
- Jenny, şopti Royce aplecându-se asupra ei, cu mâinile de o parte şi de alta a pernei.
Ochii ei albaştri se deschiseră zâmbindu-i somnoroşi, în timp ce-i şoptea:
- Ai un fiu.
Royce înghiţi sonor, îndepărtându-i de pe obraji buclele încâlcite.
- Mulţumesc, draga mea, spuse el neajutorat, cu vocea încă spartă după cele două zile de groază prin care trecuse. Se aplecă şi îi acoperi gura cu a lui, sărutul lui tandru-aspru arătandu-i dragostea şi profunda uşurare că ea era bine.
- L-ai văzut? întrebă ea când Royce îşi luă în sfârşit buzele de pe ale ei.
Ridicându-se, Royce se duse spre leagănul din lemn, unde se afla fiul lui nou-născut. Aplecându-se, atinse cu un deget mânuţa minusculă, apoi se uită în sus la Jenny, cu sprâncenele încruntate de alarmă:
- Pare... mic.
Jenny chicoti, gândindu-se la paloşul greu, cu un rubin încrustat în maner, pe care Royce poruncise să i se facă, de îndată ce aflase că ea aştepta un copil.
- Puţin cam micuţ acum ca să se joace cu paloşul, glumi ea.
În ochii lui Royce se citea amuzamentul.
- Niciodată nu o să fie în stare să-l ridice pe cel la care lucrează Arik.
Zâmbetul lui Jane deveni o încruntare derutată când îşi întoarse capul spre fereastră şi descoperi că, deşi era aproape întuneric, sute de torţe luminau curtea interioară.
- S-a întâmplat ceva? întrebă ea amintindu-şi de torţele aprinse, din prima seară cand venise tatăl ei la Claymore.
Royce îşi părăsi fiul cu părere de rău şi traversă spre patul ei.
- Oamenii continuă să se roage, spus el uşor derutat. Am trimis-o pe mătuşa ta jos să le spună că totul este bine. Probabil că nu a ajuns, încă. Dar având în vedere cum am alergat aici, de la capelă, când a venit adineauri după mine, probabil că nu o cred.
Zâmbind, Jenny îşi ridică braţele spre el şi Royce înţelese.
- Nu vreau să răceşti, o preveni el, dar se apleca deja, ridicând-o din pat, învelind-o bine în blănuri. O clipă mai târziu o ducea în braţe, afară pe parapet.
În curtea de dedesubt, meşterul fierar arătă spre parapet şi strigă. Cei care se rugau, în lacrimi, se ridicară încet în picioare, cu feţele zâmbitoare întoarse spre Jenny şi dintr-o dată aerul fu spintecat de ovaţii asurzitoare.
Ridicându-şi braţul într-o mişcare liniştitoare de salut, Jennifer Merrick Westmoreland se uita în jos, la oameni şi nu văzu nici o privire răuvoitoare.
Oamenii ovaţionară şi mai tare când Royce o ridică mai sus şi mai aproape de el şi era limpede pentru oricine că ducesa de Claymore era mult iubită de toţi cei pe care îi iubea.
Jenny plângea şi le zâmbea. În fond, nu în fiecare zi o femeie primeşte în dar regatul viselor ei.
SFÂRŞIT