Capitolul XIX

2K 159 17
                                    

Jenny coborî din cada din lemn, se înfăşură într-un halat uşor, albastru, pe care i-l întinse o subretă şi dădu apoi la o parte perdelele care ascundeau un alcov unde se afla cada înaltă până la umeri. Halatul voluminos, deşi foarte fin, aparţinuse, în mod clar, cuiva mult mai înalt; mânecile îi atârnau cu şase centimetri peste degete şi halatul se târa aproape un metru în spatele ei, dar era curat, cald şi după zile întregi petrecute în aceeaşi rochie murdară, senzaţia halatului pe ea era dumnezeiască. în cămin ardea un foc plăcut, ca să alunge răcoarea şi Jenny se aşeză pe pat, începând să-şi usuce părul.

Subreta veni în spatele ei cu o perie în mână şi începu, tăcută, să-i perie şuviţele încâlcite, dese, în timp ce îşi făcea apariţia o altă subretă, pe braţ cu un brocart tremurător, auriu şi Jenny presupuse că aceasta trebuia să fie rochia ei. Nici una dintre subrete nu trăda vreun semn de ostilitate, ceea ce era oarecum de mirare, îşi spuse Jenny, având în vedere atenţionarea ducelui, în curte.

Amintirea acestui moment nu-i dădea pace, frământând-o ca o ghicitoare. în ciuda tuturor sentimentelor înverşunate dintre ei, Royce o investise totuşi, public, deliberat, cu întreaga lui autoritate.

O ridicase la rangul de egală a lui, ceea ce părea un lucru foarte ciudat pentru un bărbat, mai ales un bărbat ca el. îşi spuse că el acţionase probabil astfel din bunătate faţă de ea şi totuşi Jenny nu-şi putea aminti o singură acţiune a lui, inclusiv eliberarea Brennei, care să nu fi avut un motiv ulterior, drept scop.

Ca să-i atribuie o virtute ca bunătatea, era o prostie. Doar văzuse cu ochii ei cruzimea de care era capabil: să omoare un copil pentru că aruncase cu ... puţin pământ, era mai mult decât cruzime, era o barbarie. Pe de altă parte, poate că el nu s-a gândit totuşi să lase să fie omorât copilul; poate că el reacţionase, pur şi simplu, mai încet decât ea.

Oftând, Jenny renunţă pe moment să mai încerce să dezlege ghicitoarea care era soţul ei şi se întoarse spre subreta pe care o chema Agnes. La Merrick existau întotdeauna conversaţii şi bârfe şi confidenţe între subrete şi stăpâne şi cu toate că i se părea imposibil să-şi imagineze servantele acestea râzând şi bârfind vreodată cu ea, Jenny decise că ele trebuiau cel puţin să-i vorbească.

Spuse, pe un ton cu grijă modulat pentru o conversaţie calmă, de politeţe:

- Agnes, asta este rochia pe care o voi purta diseară?

- Da, doamna mea.

- A aparţinut altcuiva, presupun?

- Da, doamna mea.

În ultimele două ore, acestea fuseseră singurele cuvinte pe care i le adresaseră cele două subrete şi Jenny se simţi frustrată şi tristă, totodată.

- Cui i-au aparţinut? insistă ea, politicos.

- Fiicei fostului lord, doamna mea. Se auzi un ciocănit la uşă, se întoarseră amândouă într-acolo şi în clipa imediat următoare trei servitori voinici lăsau jos cufere mari.

- Ce se află înăuntru? întrebă Jenny curioasă. Cum nici una dintre fete nu păru în stare să-i răspundă, Jenny coborî din patul înalt şi se duse să inspecteze conţinutul cuferelor. înăuntru se aflau cele mai superbe materiale pe care le văzuse ea vreodată: satinuri bogate şi catifele cu brocart, mătăsuri brodate, caşmiruri moi şi lenjerie atât de fină încât era aproape transparentă.

- Ce frumoase sunt! exclamă Jenny mângâind o bucată de satin de culoarea smaraldului.

O voce din uşă le făcu pe toate trei femeile să se întoarcă în loc.

Regatul viselorUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum