Regatul viselor

Capitolul XVIII

Toată ziua următoare, Jenny îndură tăcerea împietrită a soţului ei, în timp ce în minte i se învârteau întrebări la care numai el avea răspunsul, până când, ajunsă pe culmea disperării, rupse chiar ea tăcerea, aproape de prânz:

- Cât mai durează această interminabilă călătorie spre Claymore, presupunând că aceasta este destinaţia noastră

- Cam trei zile, în funcţie de cât de desfundate sunt drumurile. .

Zece cuvinte. Atâta spusese el, de zile întregi! Nici o mirare că se înţelegea atât de bine cu Arik, îşi spuse Jenny furioasă, jurându-şi să nu-i mai dea satisfacţia de a vorbi din nou prima. Se concentra asupra Brennei, întrebându-se ce făcea ea la Merrick.

Peste alte două zile, Jenny se scăpă din nou. Ştia că trebuiau să fie aproape de Claymore şi groaza la ce o aştepta acolo creştea cu fiecare minut. Caii mergeau toţi trei în rând, cu Arik în mijloc. Se gândi să vorbească cu călugărul Gregory, dar capul lui era uşor aplecat în faţă, sugerând că poate era scufundat în rugăciune, care era modul lui de a-şi petrece toată ziua. Disperată să vorbească despre orice, doar să nu se mai gândească la viitor, se uită peste umăr la bărbatul din ei.

- Ce s-a întâmplat cu toţi oamenii tăi - care erau cu noi, până la stăreţie?

Aşteptă un oarecare răspuns, dar Royce rămânea tăcut şi distant. împinsă dincolo de limitele raţiunii şi prudenţei, de refuzul lui crud chiar şi de a-i vorbi, Jenny îi aruncă o privire revoltată.

- A fost o întrebare prea grea pentru voi, înălţimea Voastră?

Tonul ei ironic străpunse zidul rece al rezervei, pe care şi-l ridicase cu grijă Royce în jurul lui, să se protejeze de inevitabilul rezultat al trupului ei apăsat intim de al lui, vreme de trei nesfârşite zile. Aruncându-i o privire pe sub genele grele, cântări nebunia de a accepta o deschidere spre orice fel de conversaţie cu ea şi decise împotrivă.

Văzând că nu reuşea nici măcar înfuriindu-l să-l facă să vorbească, Jenny întrezări brusc o rară ocazie de a se distra pe socoteala lui. Cu încântare copilărească şi bine mascată animozitate se lansă dintr-o dată într-o conversaţie ironică, fără participarea lui.

- Da, îmi dau seama că întrebarea despre oamenii voştri v-a deconcertat, înălţimea Voastră. Nu-i nimic, permite-ţi-mi să o formulez mai simplu.

Royce înţelese că ea îşi bătea în mod deliberat joc de el, dar iritarea de moment cedă involuntarului său amuzament în faţa monologului ei fermecător, încăpăţânat, cu el:

- Pentru mine este foarte clar, remarcă ea aruncându-i o privire de falsă compasiune pe sub genele lungi, îndoite, că nu din cauza lipsei de inteligenţă v-aţi uitat la mine inexpresiv, când v-am întrebat despre oameni, ci mai curând din cauza unei feste a memoriei voastre! Din păcate, oftă ea părând acum îngrijorată la culme pentru el, mă tem că anii voştri înaintaţi v-au vămuit deja mintea. Dar nu vă fie teamă, îi spuse ea cu seninătate, aruncându-i o privire încurajatoare, peste umăr, o să vă pun întrebările cât mai simplu cu putinţă şi o să încerc să vă ajut să vă amintiţi unde v-aţi plasat greşit, oamenii. Ei, când am ajuns la stăreţie - vă amintiţi de stăreţie, da? făcu ea o paranteză, uitându-se la el. Stăreţia? Ştiţi - clădirea aceea mare, din piatră, unde l-am cunoscut pe părintele Gregory?

Royce nu spuse nimic; se uită la Arik care privea drept în faţă, imun la orice şi apoi la călugăr, ai cărui umeri începură să tremure dubios, când Jenny continuă, cu tristă gravitate:

- Bietul, bietul de tine - ai uitat cine este părintele Gregory, da? Ridicând mâna, Jenny se uită veselă peste umăr la Royce, îndreptându-şi degetul ei lung spre călugăr.