Regatul viselor

Capitolul III

Tabăra Lupului părea să revină la viaţă înainte ca ultimele stele să dispară de pe cer, dar Jenny nu dormise mai mult de o oră, toată noaptea. Tremurând sub apărarea subţire a pelerinei ei uşoare, privea în sus la cerul ca cerneala, cerându-l pe rând iertare lui Dumnezeu pentru nenumăratele ei nebunii şi rugându-l să o cruţe pe sărmana Brenna de inevitabilele consecinţe ale hotărârii ei prosteşti de a urca ieri seară pe deal.

- Brenna, şopti ea când mişcările bărbaţilor de afară deveniră mai zgomotoase, arătând că tabăra se trezise la viaţă, te-ai sculat?

- Da.

- Când o să ne pună Lupul întrebări, lasă-mă pe mine să răspund.

- Da, răspunse din nou Brenna, cu glas spart.

- Nu sunt sigură ce vrea el să ştie, dar precis că este ceva ce nu trebuie să-i spunem. Poate că eu o să reuşesc să ghicesc de ce pune o întrebare şi astfel să ştiu când să-l induc în eroare.

Răsăritul abia începuse să strieze cerul cu rozaliu, când în cort intrară doi bărbaţi care le dezlegară, permiţându-ie doar câteva minute de intimitate în tufişurile din pădure, la marginea întinsului luminiş, înainte de a o lega la loc pe Jenna şi de a o duce pe Brenna la întâlnirea cu Lupul.

- Aşteptaţi, strigă Jenny când le înţelese intenţiile. Sora mea nu... nu... nu se simte bine.

Unul dintre aceştia, un uriaş de vreo doi metri care nu putea fi decât legendarul colos numit Arik, îi aruncă o privire care-i îngheţă sângele şi ieşi. Celălalt paznic continuă să o conducă pe Brenna şi prin deschizătura cortului, Jenny observă privirile lascive pe care i le aruncau bărbaţii din tabără în timp ce aceasta trecea printre ei, cu mâinile legate la spate.

Jumătatea de oră cât lipsi Brenna i se păru lui Jenny o eternitate dar spre marea ei uşurare, Brenna nu arăta, la întoarcere, semne să fi suferit vreo cruzime fizică.

- Eşti bine? Nu ţi-a făcut nici un rău, nu? spuse Jenna când rămaseră singure.

Brenna înghiţi, scutură din cap şi izbucni brusc în lacrimi.

- Nu, plângea ea isteric, deşi s-a înfuriat rău de tot pentru că nu - nu mă puteam opri din plâns. Eram atât de speriată, Jenny, iar el e atât de uriaş şi de aspru şi eu nu mă puteam opri din plâns, ceea ce nu f...făcea dec...cât să-l înfurie şi...şi mai tare.

- Nu plânge, gata, a trecut totul, minţi Jenny ca s-o liniştească. Minciuna, îşi spuse ea în gând, începea să devină o nimica toată pentru ea.

Stefan trase prelata de la cortul lui Royce şi intră.

- Dumnezeule mare, e o frumuseţe, spuse el referindu-se la Brenna, care tocmai plecase. Păcat că e călugăriţă.

- Nu este, izbucni Royce, iritat. A reuşit, între două reprize de plâns să-mi explice că este „novice".

- Asta ce mai e?

Royce Westmoreland era un războinic întărit în lupte, ale cărui cunoştinţe rudimentare despre religie erau virtual inexistente. Lumea lui, încă de când era doar un copil, fusese milităria aşa că traduse în termeni militari ce înţelesese el din explicaţia înlăcrimată a Brennei.

- Aparent, o novice este un voluntar care nu şi-a terminat antrenamentul sau care încă nu a jurat credinţă stăpânului său.

- Crezi că spune adevărul?

Royce se strâmbă şi mai trase un gât de bere.

- Este prea înspăimântată ca să mintă. De aceea, este prea înspăimântată ca să vorbească.