Regatul viselor

Capitolul XV

Jenny stătea singură pe parapet, privind în zare, cu mâinile încleştate pe marginea de piatră din faţa ei, în timp ce vântul îi învolbura părul, peste umeri. Speranţa că „mirele" s-ar putea să nu ajungă la nunta care avea să aibă loc peste două ceasuri îi fusese spulberată de câteva minute, când una din gărzi anunţase că se apropiau călăreţi. O sută cincizeci de călăreţi se apropiau de podul ridicat, cu soarele apusului sclipind în scuturile lucioase, transformându-le în aur strălucitor. În faţa ochilor ei dansa ameninţătoare imaginea unui lup care mârâia, ondulându-se pe steagurile albastre şi fluturând pe harnaşamentele cailor şi pelerinele călăreţilor.

Jenny rămase pe loc, cu aceeaşi detaşare lipsită de emoţie pe care o resimţise în ultimele cinci zile, privind cum grupul acela mare se apropia de porţile castelului. Vedea acum că se aflau şi femei printre călăreţi şi câteva stindarde purtând alte însemne decât pe cele ale Lupului. I se spusese că la ceremonia din seara aceasta se vor afla şi câţiva nobili englezi, dar nu se aşteptase la femei. Privirea i se întoarse fără plăcere spre bărbatul cu umeri largi care călărea în faţa grupului, cu capul gol şi fără scut sau spadă, pe spinarea unui minunat cal de luptă negru, cu o coamă şi o coadă care se unduiau în vânt şi care nu putea fi decât urmaşul lui Thor.

Lângă Royce se afla Arik, tot cu capul gol şi fără armură şi Jenny presupuse că acesta era modul lor de a ilustra dispreţul faţă de orice meschină încercare a clanului Merrick de a-i măcelări. De la distanţa aceasta, Jenny nu-i putea vedea faţa lui Royce, dar aproape că îi putea simţi nerăbdarea în timp ce aştepta ridicarea podului. Ca şi cum ar fi simţit că era privit, Royce îşi înălţă brusc capul, măturând cu privirea linia acoperişului castelului şi fără să vrea, Jenny se trase spre perete, ascunzându-se privirii. Teamă.

Prima emoţie pe care o simţea de cinci zile, îşi dădu seama cu dezgust, era teama. Îndreptându-şi umerii, se întoarse şi intră în castel.

Două ore mai târziu, Jenny aruncă o privire în oglindă. Senzaţia de plăcută amorţeală care îi dispăruse pe parapet se evaporase pentru totdeauna, lăsând-o pradă unei emoţii care o făcea să tremure, dar chipul din oglindă era o mască palidă, impasibilă.

- Nu o să fie chiar atât de cumplit pe cât crezi tu, Jenny, spuse Brenna încercând din tot sufletul să o înveselească, în timp ce ajuta două subrete să-i îndrepte trena rochiei de mireasă. În mai puţin de o oră o să se termine totul, o să vezi.

- Dacă şi căsătoria ar putea fi la fel de scurtă ca nunta, spuse Jenny nefericită.

- Sir Ştefan este jos in sală. L-am văzut chiar eu. Nu o să-l lase pe duce să facă nimic care să te dezonoreze, acolo. Este un cavaler puternic, onorabil.

Jenny se întoarse, cu peria uitată în mană, studiind cu un zâmbet intrigat chipul surorii ei.

- Brenna, vorbim despre acelaşi „cavaler onorabil" care ne-a răpit?

- Ei bine, spuse Brenna în apărarea acestuia, spre deosebire de fratele lui rău, cel puţin el nu a încercat să facă nici un târg imoral cu mine, după aceea!

Complet distrasă o clipă de la propriile ei gânduri, Jenny spuse:

- Totuşi, eu nu aş conta în seara asta pe bunele lui intenţii. Mă îndoiesc că nu şi-ar dori să-ţi sucească gâtul când o să dea cu ochii de tine, pentru că ştie acum că tu l-ai păcălit.

- Ah, dar el nu simte deloc aşa! izbucni Brenna. Mi-a spus că a fost un lucru foarte cutezător şi curajos pe care l-am făcut eu. Apoi mi-a spus că ar putea să-mi sucească gâtul pentru asta. Şi în plus, nu pe el l-am păcălit, ci pe ticălosul lui de frate!