Regatul viselor

Capitolul XXIV

- Câţi credeţi că se află acolo, my lady? întrebă Agnes stând în picioare alături de Jenny, pe zid. Agnes lucrase atât de mult în ultimele zile, încât Jenny insistase să o însoţească afară, să ia puţin aer.

Jenny se uită la spectacolul incredibil, care era rezultatul poruncii regelui Henric ca Lupul să participe la ceea ce odinioară fusese o „competiţie locală".

Nobili, cavaleri şi spectatori din Anglia, Scoţia, Franţa şi Ţara Galilor veniseră aici cu miile iar valea şi dealurile înconjurătoare erau acum complet acoperite cu corturi viu colorate şi cu pavilioane ridicate de fiecare nou venit, pentru confortul său. Arăta, îşi spuse Jenny, ca o mare de culori presărată cu steaguri şi cu steme.

Jenny răspunse, zâmbind gânditoare:

- Cred că şase sau şapte mii. Poate mai mulţi. Iar Jenny ştia de ce veniseră ei: se aflau aici în speranţa de a-şi dovedi priceperea, împotriva legendarului Lup al lui Henric.

- Priveşte, încă un grup, spuse Jenny arătând spre est, unde călăreţi şi pedeştri înaintau viermuind în susul pantei. începuseră să sosească de aproape o săptămână, în grupuri de o sută sau mai mulţi şi Jenny se familiarizase deja cu rutina gospodăriilor englezeşti, pe cai. Mai întâi îşi făcea apariţia un grup mic, incluzând un gornist care sufla în instrumentul lui, anunţând celor din apropiere sosirea ilustrului său stăpân. Treaba acestui prim grup era să vină călare la Claymore şi să anunţe iminenta sosire a stăpânului - ceea ce nu mai conta acum, pentru că fiecare încăpere din Claymore, de la cele şaizeci din casele de la intrare, până la cea mai mică incintă de deasupra marii săli a castelului era deja plină cu oaspeţi nobili. Castelul era atât de aglomerat încât toţi însoţitorii şi servitorii nobililor fuseseră obligaţi să rămână în afara porţilor, unde se adăposteau plăcut, în pavilioanele familiilor respective.

După gornişti şi cercetaşi sosea un alt grup, mai mare, incluzându-l pe lordul şi pe doamna lui, călare pe cai pompos drapaţi. Apoi veneau cohortele de servitori şi căruţe încărcate cu corturile şi cu tot ce avea nevoie nobila gospodărie: feţe de masă, platouri, bijuterii, cratiţe, tigăi, paturi şi chiar tapiserii.

Toate acestea deveniseră un spectacol obişnuit pentru Jenny, în ultimele zile. Familiile nobile, obişnuite să călătorească până la o sută de mile între castele, considerau o nimica toată să vină până aici, să asiste la ceea ce părea a fi cel mai mare turnir din viaţa lor.

- Nu am mai văzut niciodată aşa ceva - nici unul dintre noi, spuse Agnes.

- Sătenii fac ce i-am rugat?

- Da, mylady şi vă vom fi recunoscători pe vecie, pentru asta. într-o singură săptămână am strâns mai mulţi bani decât într-o viaţă şi nimeni nu a încercat să ne înşele ca de fiecare dată, la competiţii.

Jenny zâmbi, îndepărtându-şi părul de pe spate, permiţând brizei de sfârşit de octombrie să-i răcorească ceafa. Odată cu sosirea primelor douăsprezece familii, a început şi jecmănirea sărmanilor iobagi, cărora li se cereau animale, contra a câtorva monede nenorocite.

Jenny a aflat ce se întâmpla şi acum fiecare colibă din vale şi toate animalele etalau steaguri şi steme cu însemnul capului de lup - pe care le obţinuse Jenny de la gardieni, cavaleri, armurieri şi ori de unde din altă parte reuşise să le găsească. Prezenţa acestor însemne indica faptul că obiectele respective fie aparţineau Lupului, fie se aflau sub protecţia acestuia. Împărţindu-le steagurile şi stemele sutelor de iobagi şi şerbi strânşi în curtea castelului, Jenny le explica:

- Soţul meu nu va permite ca oamenii lui să fie trataţi mârşav, de către nimeni. Puteţi vinde tot ce doriţi, dar, îi sfătui ea zâmbind, dacă aş fi în locul vostru şi aş avea ceva ce ar vrea toţi să cumpere, aş avea grijă să vând celui care îmi oferă mai mult - nu primului venit care-mi oferă te miri ce. Acum, Jenny reveni la spusele lui Agnes.