Toată ziua următoare, Jenny îndură tăcerea împietrită a soţului ei, în timp ce în minte i se învârteau întrebări la care numai el avea răspunsul, până când, ajunsă pe culmea disperării, rupse chiar ea tăcerea, aproape de prânz:
- Cât mai durează această interminabilă călătorie spre Claymore, presupunând că aceasta este destinaţia noastră
- Cam trei zile, în funcţie de cât de desfundate sunt drumurile. .
Zece cuvinte. Atâta spusese el, de zile întregi! Nici o mirare că se înţelegea atât de bine cu Arik, îşi spuse Jenny furioasă, jurându-şi să nu-i mai dea satisfacţia de a vorbi din nou prima. Se concentra asupra Brennei, întrebându-se ce făcea ea la Merrick.
Peste alte două zile, Jenny se scăpă din nou. Ştia că trebuiau să fie aproape de Claymore şi groaza la ce o aştepta acolo creştea cu fiecare minut. Caii mergeau toţi trei în rând, cu Arik în mijloc. Se gândi să vorbească cu călugărul Gregory, dar capul lui era uşor aplecat în faţă, sugerând că poate era scufundat în rugăciune, care era modul lui de a-şi petrece toată ziua. Disperată să vorbească despre orice, doar să nu se mai gândească la viitor, se uită peste umăr la bărbatul din ei.
- Ce s-a întâmplat cu toţi oamenii tăi - care erau cu noi, până la stăreţie?
Aşteptă un oarecare răspuns, dar Royce rămânea tăcut şi distant. împinsă dincolo de limitele raţiunii şi prudenţei, de refuzul lui crud chiar şi de a-i vorbi, Jenny îi aruncă o privire revoltată.
- A fost o întrebare prea grea pentru voi, înălţimea Voastră?
Tonul ei ironic străpunse zidul rece al rezervei, pe care şi-l ridicase cu grijă Royce în jurul lui, să se protejeze de inevitabilul rezultat al trupului ei apăsat intim de al lui, vreme de trei nesfârşite zile. Aruncându-i o privire pe sub genele grele, cântări nebunia de a accepta o deschidere spre orice fel de conversaţie cu ea şi decise împotrivă.
Văzând că nu reuşea nici măcar înfuriindu-l să-l facă să vorbească, Jenny întrezări brusc o rară ocazie de a se distra pe socoteala lui. Cu încântare copilărească şi bine mascată animozitate se lansă dintr-o dată într-o conversaţie ironică, fără participarea lui.
- Da, îmi dau seama că întrebarea despre oamenii voştri v-a deconcertat, înălţimea Voastră. Nu-i nimic, permite-ţi-mi să o formulez mai simplu.
Royce înţelese că ea îşi bătea în mod deliberat joc de el, dar iritarea de moment cedă involuntarului său amuzament în faţa monologului ei fermecător, încăpăţânat, cu el:
- Pentru mine este foarte clar, remarcă ea aruncându-i o privire de falsă compasiune pe sub genele lungi, îndoite, că nu din cauza lipsei de inteligenţă v-aţi uitat la mine inexpresiv, când v-am întrebat despre oameni, ci mai curând din cauza unei feste a memoriei voastre! Din păcate, oftă ea părând acum îngrijorată la culme pentru el, mă tem că anii voştri înaintaţi v-au vămuit deja mintea. Dar nu vă fie teamă, îi spuse ea cu seninătate, aruncându-i o privire încurajatoare, peste umăr, o să vă pun întrebările cât mai simplu cu putinţă şi o să încerc să vă ajut să vă amintiţi unde v-aţi plasat greşit, oamenii. Ei, când am ajuns la stăreţie - vă amintiţi de stăreţie, da? făcu ea o paranteză, uitându-se la el. Stăreţia? Ştiţi - clădirea aceea mare, din piatră, unde l-am cunoscut pe părintele Gregory?
Royce nu spuse nimic; se uită la Arik care privea drept în faţă, imun la orice şi apoi la călugăr, ai cărui umeri începură să tremure dubios, când Jenny continuă, cu tristă gravitate:
- Bietul, bietul de tine - ai uitat cine este părintele Gregory, da? Ridicând mâna, Jenny se uită veselă peste umăr la Royce, îndreptându-şi degetul ei lung spre călugăr.
- Uite-l acolo! spuse ea venindu-i în ajutor. Omul ăsta de acolo este chiar părintele Gregory. Îl vezi? Sigur că îl vezi! răspunse tot ea, tratându-l în mod deliberat ca pe un copil încăpăţânat. Şi acum concentrează-te foarte, foarte mult, pentru că următoarea întrebare este mai dificilă: îţi aminteşti de bărbaţii care se aflau cu tine când am ajuns la stăreţia unde se afla părintele Gregory? Erau cam vreo patruzeci, îi veni ea în ajutor. Patruzeci, accentua Jenny cu extremă curtoazie şi spre uluirea lui Royce, ridică efectiv mânuţa în faţa ochilor lui, arătându-i cele cinci degete răsfirate şi explicându-i politicos, patruzeci înseamnă asta plus ...
Royce îşi smulse privirea de la mâna ei, înghiţindu-şi râsul.
- Plus asta, continuă ea cu îndrăzneală, ridicându-şi cealaltă mână, plus, repetă ea a treia oară, ridicându-şi de fiecare dată cele zece degete. Ei! Acum îţi aminteşti unde i-ai lăsat? termină ea triumfător. Tăcere
- Sau unde i-ai trimis? Tăcere.
- Ah, dragul meu, eşti chiar mai rău decât am crezut, l-ai pierdut complet, da? Bine, spuse Jenny la continua lui tăcere, în timp ce momentana ei încântare de a-şi bate joc de el fu demolată de o subită izbucnire de mânie.
- Dar nu-ţi face prea multe griji! Sunt sigură că o să găseşti tu alţi soldaţi care să te ajute să răpeşti oameni nevinovaţi din mănăstiri şi să măcelăreşti copii şi să...
Braţul lui Royce se strânse brusc, smulgând-o spre pieptul lui şi răsuflarea lui fierbinte în ureche îi trimise lui Jenny fiori de-a lungul şirei spinării, în timp ce Royce se aplecă şi îi spuse cu blândeţe:
- Jennifer, mi-ai pus răbdarea la încercare cu sporovăială ta prostească, dar îmi testezi temperamentul cu zeflemeaua ta, iar asta este o greşeală. Calul de sub ei răspunse instantaneu la presiunea genunchilor stăpânului său şi încetini pe loc pasul, lăsându-i pe ceilalţi cai să o ia înainte.
Dar Jenny nu observă asta; era atât de delirant uşurată la auzul unei voci omeneşti şi totodată furioasă pe el că îi refuzase acest lucru atâta vreme, încât abia mai putea să-și stăpânească iritarea.
- Dumnezeule Mare, înălţimea Voastră, nu mi-aş fi permis să vă enervez! spuse ea cu exagerată alarmă. Dacă aş fi făcut asta, aş fi avut poate o soartă cumplită în mâinile voastre, la să vedem, ce lucruri cumplite mi-aţi putea face? Ştiu! Mi-aţi putea compromite reputaţia. Nu, continuă ea gândindu-se imparţial, nu aţi putea face asta pentru că mi-aţi compromis-o deja când m-aţi obligat să rămân la Hardin fără sora mea acolo. Da, ştiu! strigă ea inspirată. M-aţi putea forţa să mă culc cu voi! Şi atunci aţi putea aranja ca toată lumea din cele două ţări să afle că am împărţit acelaşi pat! Dar nu, aţi făcut deja asta...
Fiecare cuvânt înţepător al lui Jenny străpungea conştiinţa lui Royce, făcându-l să se simtă barbarul care era adesea considerat şi totuşi ea continua să-l asalteze:
- În sfârşit, ştiu! Pentru că mi-aţi făcut toate astea, nu a mai rămas decât un singur lucru de făcut.
Neputându-se abţine, Royce întrebă cu prefăcută preocupare:
- Anume, care?
- V-aţi putea însura cu mine! exclamă ea cu o prefăcută încântare triumfătoare, dar ceea ce începuse ca o zeflemea la adresa lui, îi părea acum lui Jenny ca o glumă dureroasă la adresa ei şi glasul începu să-i tremure de amărăciune şi de durere, în ciuda efortului ei curajos de a vorbi în acelaşi mod degajat, satiric:
- V-aţi putea însura cu mine şi făcând astfel, m-aţi putea smulge din căminul şi ţara mea şi m-aţi putea lega de o viaţă de publică umilire şi dispreţ, în mâinile voastre. Da, asta e! Este exact ce merit, nu, my lord, pentru faptul că am comis cumplita crimă de a urca pe dealul din apropierea mănăstirii şi de a mă pune astfel în calea prădalnicului meu frate! Având în vedere enormitatea crimei mele, trasul pe roată şi sfârtecarea ar fi fost mult prea blânde pentru minel Ar fi pus capăt prea repede ruşinii şi nefericirii mele. Ar fi...
Lui Jenny i se tăie răsuflarea când mâna lui Royce alunecă brusc de pe talia ei în sus şi-i cuprinse laterala sânilor într-o strângere blândă, mângâietoare, care o şocă, lăsând-o fără grai. Şi până să-şi revină, Royce îşi puse obrazul pe tâmpla ei şi îi vorbi în ureche, cu vocea răguşită, ciudat de blândă.
- Încetează, Jennifer. Ajunge. Cu cealaltă mână în jurul taliei, o trase spre pieptul lui. Lipită de trupul lui Royce, cu mâna lui mângâindu-i sânul, capitulând sub puterea lui încurajatoare, Jenny sucombă neajutorată în faţa confortului neaşteptat pe care i-l oferea el acum, când încerca să privească în faţă la ororile unui viitor necunoscut şi neplăcut.
Amorţită, se relaxa la pieptul lui şi în clipa în care făcu asta, mâinile lui se strânseră mai mult, trăgând-o mai aproape, în timp ce mâna care îi mângâia sânul alunecă mai în faţă, spre a i-l cuprinde delicat pe celălalt. Maxilarul lui nebărbierit îi freca uşor tâmpla când Royce îşi întoarse capul şi îi atinse obrazul cu buzele fierbinţi, în timp ce mâna i se plimba încet, la nesfârşit, peste sâni, liniştind şi mângâind. Cu cealaltă mână în jurul taliei ei, o strânse mai mult, lipind-o între coapsele lui muşchiuloase. Confruntată cu un viitor care nu îi oferea nimic altceva decât nefericire şi groază, Jenny închise ochii, încercând să-şi adoarmă spaima şi cedă dulceţii momentului, senzaţiei puternice de a se simţi din nou în siguranţă, de a fi înconjurată de trupul lui, protejată de forţa lui.
Spunându-şi că nu făcea mai mult decât să liniştească un copil îngrozit, Royce îi mângâie părul greu de la ceafă şi o sărută, apoi îşi plimbă uşor buzele în sus, pe gât, spre urechea ei, poposind o vreme acolo, înainte de a-şi freca uşor buzele de pielea catifelată a obrazului ei. Fără să îşi dea seama ce făcea, mâna lui îi alunecă în sus, peste sâni, spre carnea caldă de deasupra decolteului , apoi coborî să-i cuprindă sânul dulce de dedesubt. Şi asta a fost greşeala lui - din. protest sau din surprindere, Jennifer se răsuci lipită de el şi presiunea mişcătoare a fundului ei de părţile lui intime aprinse dorinţa pe care luptase de trei lungi zile să şi-o ţină sub control ... trei zile nesfârşite cu coapsele ei între pulpele lui şi cu sânii expuşi ucigător vederii lui, la atingerea mâinilor lui. Acum, cele trei zile de dorinţă reprimată erupseră, aprinzându-i sângele ca un foc sălbatic, aproape întunecându-i raţiunea.
Cu un efort de voinţă aproape dureros, Royce îşi smulse mâna şi îşi ridică buzele de pe obrazul ei. Dar în aceeaşi clipă, mâna care părea să fi căpătat propria ei voinţă, se ridică spre faţa ei.
Luându-i bărbia între degetul mare şi arătător, îi întoarse faţa spre el şi i-o ridică spre a lui, privind în jos, în ochii cei mai albaştri de pe pământul ăsta - ochii unui copil, plini de confuzie şi consternare, în timp ce esenţa cuvintelor ei continua să-i umble prin creier, străpungându-i o conştiinţă care nu mai vroia să rămână tăcută. „M-am pus singură în calea prădalnicului meu frate, urcând pe un deal... şi pentru crima asta îmi merit soarta... Mi-al compromis reputaţia. M-ai obligat să mă culc cu tine şi apoi m-ai umilit în ochii a două ţări. Dar merit să fiu trasă pe roată şi sfârtecată.
- De ce? Pentru că m-am pus singură în calea prădalnicului meu frate... Totul din cauza asta... numai din cauza asta.
Fără să se gândească la ce făcea, Royce îşi lăsă tandru degetele pe obrazul ei catifelat, ştiind că avea să o sărute, nemaifiind sigur că avea vreun drept să o pedepsească. Totul pentru că m-am pus singură în calea prădalnicului meu frate ...
O prepeliţă dolofană ţâşni din pădure, repezindu-se peste drum, în faţa calului. Lângă drum, tufişurile se dădură la o parte şi de după ele se uita faţa rotundă, pistruiată a unui băieţel cercetând încet tufişul, după prepeliţa pe care o pândea ilegal, în pădurile Claymore. Intrigată, privirea lui refăcu acelaşi traseu, îndreptându-se acum încet spre stânga... de-a lungul drumului... direct în faţa lui... apoi câţiva paşi mai departe. Ochii lui cafenii se întoarseră alarmaţi spre picioarele puternice ale unui cal mare, negru, de luptă, care se afla exact la stìnga lui. Cu inima bubuindu-i de groază că a fost prins făcând braconaj, Tom Thornton îşi continuă nefericit drumul privirilor în sus, pe picioarele calului, peste pieptul lui larg, satinat, rugându-se intens ca în clipa în care se va uita la chipul călăreţului, să nu privească direct în ochii reci ai vechilului de la castel.. dar nu - călăreţul acesta avea pinteni de aur, ceea ce însemna că era un cavaler. Uşurat, Tom observă totodată că picioarele bărbatului erau foarte lungi şi foarte muşchiuloase - nu grase ca ale vechilului. Tom scoase un oftat de uşurare, se uită în sus şi aproape ţipă de groază când ochii i se întoarseră spre scutul care atârna lângă piciorul cavalerului - un scut având drept blazon simbolul acela cumplit al lupului mârâind, cu ghearele dezgolite.
Tom dădu să o rupă la fugă, făcu un pas, apoi se răzgândi şi se întoarse prudent înapoi. Se zvonise că vin la castel cavalerii Lupului Negru şi că însuşi Lupul va locui în castelul mare de acolo, îşi aminti el brusc. Şi dacă era aşa, cavalerul de pe cal putea fi... putea efectiv fi...
Cu mâinile tremurând de groază dar şi de surescitare, Tom o porni spre tufiş dar ezită, încercând să-şi aducă aminte cum era descris Lupul. Legenda zicea că obişnuia să călărească un armăsar uriaş, negru ca păcatul şi că era aşa de înalt încât oamenii trebuiau să se dea pe spate ca să îi vadă faţa - calul de pe drum era categoric negru iar bărbatul care-l călărea avea picioarele lungi, puternice, ale unui bărbat foarte înalt. Se mai zicea, îşi aminti Tom surescitat, că Lupul avea o cicatrice în formă de C pe faţă, aproape de gură - lăsată acolo de un lup pe care l-a ucis cu mâinile goale, când nu era decât un băieţel de opt ani atacat de lupul respectiv. Înnebunit la gândul invidiei pe care o s-o stârnească el când se va afla că a fost primul care l-a văzut pe Lup, Tom dădu frunzele la o parte şi se uită direct la chipul întunecat al bărbatului. Acolo, în spatele bărbii crescute, lângă colţul gurii - acolo se afla... cicatricea în formă de C! Cu inima bătându-i violent, se holbă la cicatrice, apoi îşi mai aminti ceva şi îşi smulse privirea de pe chipul Lupului. Uitându-se curios în sus şi în jos de-a lungul drumului, îl căuta plin de speranţă pe uriaşul blond căruia i se spunea Arik - uriaşul care se zicea că îl păzea pe stăpânul lui zi şi noapte şi care avea o toporişca cu un mâner gros cât trunchiul unui copac.
Nereuşind să-l zărească pe gigant, Tom îşi întoarse repede privirea înapoi, ca să-l studieze mai bine, în întregime, pe faimosul bărbat şi de data asta asimila întreg tabloul - un tablou care-i făcu gura să i se deschidă în şoc şi neîncredere: Lupul Negru, cel mai de temut războinic din toată Anglia - din lume - stătea călare pe calul lui puternic, cu o fată ghemuită în braţele lui - ţinând-o cu tandreţea cu care ai ţine un bebeluşi
Pierdut în propriile lui gânduri, Royce nu dădu nici o atenţie foşnetelor uşoare din apropierea lui, când ramurile tufişului reveniră brusc la loc şi ceva o zbughi în direcţia satului. El se uita la copilul-femeie încăpăţânat, rebel, care era acum soţia lui. Mai era ea şi alte lucruri, e adevărat, era intrigantă şi necinstită, dar acum el nu vroia să se gândească la toate astea. Nu, când mintea lui era ocupată mult mai plăcut, cu sărutul care îl obseda. Ochii ei erau aproape închişi, cu genele lungi ca nişte evantaie roşcate, aruncând umbre pe obrajii catifelaţi. Privirea îi coborî asupra buzelor ei, moi şi rozalii, buze care invitau un bărbat să le sărute. Buze generoase, îmbietoare.
Somnoroasă şi relaxată la pieptul lui, Jenny aproape că nu îi simţi mâna strângându-i-se pe obraz.
- Jennifer...
Ochii ei se deschiseră la nota ciudată, răguşită din vocea lui şi se pomeni privind în ochii cenuşii, arzând mocnit, la buzele fin modelate, aproape de ale ei. Şi o izbi gândul la ce făcuse şi la ce avea să se întâmple dacă nu oprea totul. îşi scutură capul, încercând să-şi înfigă umărul în pieptul lui şi să se împingă mai departe de el, dar braţul lui o ţinea cu putere.
- Nu! izbucni ea.
Ochii lui cenuşii, hipnotici, îi ţineau prizonieri pe ai ei, în timp ce buzele lui Royce formau o singură, de nerespins poruncă:
- Da.
Un geamăt de protest furios se formă în gâtlejul ei, amuţit de un sărut puternic, posesiv, care părea să nu se mai sfârşească, devenind tot mai insistent, cu cât se împotrivea ea mai mult. Buzele lui desfăcute se mişcau pe ale ei, cerându-le să se despartă şi în momentul în care o făcură, limba lui se strecură printre ele şi sărutul deveni mai blând. O sărută îndelung şi zăbovitor, forţând-o să-şi amintească ce fusese între ei la Hardin şi mintea trădătoare a lui Jenny făcu întocmai. Cu un geamăt interior de capitulare, cedă şi îi întoarse sărutul, spunându-şi că un sărut nu contează cu nimic, dar când se termină, tremura toată.
Ridicându-şi capul, Royce se uită în jos, la ochii ei înceţoşaţi şi Jenny văzu expresia aceea de pură satisfacţie amestecată cu derută, de pe chipul lui.
- De ce oare când cedezi, mă simt ca şi cum eu sunt cel cucerit?
Jenny se înfiora şi se întoarse cu spatele la el, cu umerii ei mici, rigizi.
- Am cedat doar unei hârjoane mărunte, înălţimea Voastră; războiul abia începe.
Drumul spre Claymore se curba într-un arc larg în jurul pădurilor, un drum care îi ocolea mult, dar care îi scutea de a-şi forţa drumul prin pădurea densă. Dacă ar fi fost singur, Royce ar fi ales drumul mai scurt, pentru că fiind atât de aproape acum, era nerăbdător să vadă castelul. Dintr-o dată, simţi nevoia ca Jennifer să-i împărtăşească nerăbdarea. Negăsind altceva mai bun de spus ca să reducă tensiunea dintre ei, Royce răspunse la întrebarea pe care i-o pusese ea mai devreme, cu privire la oamenii de care se despărţise la stăreţie. Cu un zâmbet în glas, spuse:
- În cazul în care încă mai eşti curioasă, cei cincizeci de oameni care erau cu noi la stăreţie au plecat de acolo în grupuri de câte cinci. Fiecare grup a luat-o apoi pe un drum uşor diferit, pentru ca urmăritorii de la Merrick să trebuiască să se despartă în grupuri mai mici, ca să îi urmărească. Vrei să ştii şi ce altceva au mai făcut? întrebă el tachinând-o. Jenny îşi scutură cu dispreţ părul roşu-auriu.
- Ştiu restul. După ce au ales un loc avantajos pentru ambuscadă, oamenii tăi s-au ascuns pe după tufe şi stânci ca şerpii, aşteptând să-i atace pe oamenii tatălui meu, pe la spate.
Royce chicoti la atacul revoltător asupra codului eticii sale.
- Păcat că nu m-am gândit la asta, o tachina el. Deşi Jenny nu catadicsi să-i răspundă, rigiditatea din umerii ei dispăru şi Royce îi simţi curiozitatea de a şti mai multe.
- Până acum câteva ceasuri, oamenii mei erau cam la câteva mile în spatele nostru, răspândiţi peste cinci mile în fiecare direcţie. în ultimele câteva ceasuri s-au apropiat mai mult de noi şi foarte curând vor strânge rândurile şi vor înainta direct în spatele nostru.
Bine dispus, Royce adăugă:
- S-au aflat acolo, în spatele nostru, aşteptând să fie înjunghiaţi în spate de oamenii tatălui tău.
- Ceea ce nu ar fi fost necesar, punctă Jenny, dacă nu aş fi fost răpită de la mănăstire şi adusă la tine...
- Încetează! spuse el iritat de continua ei ostilitate. Nici măcar nu ai fost rău tratată.
- Nu am fost rău tratată! izbucni ea, nevenindu-i să creadă. Consideri deci că este un lucru frumos să te repezi asupra unei fete nevinovate, să-i distrugi onoarea şi toate şansele de a se mărita cu cine vrea ea?
Royce deschise gura să-i răspundă, apoi o închise la loc, frustrat, pentru că nu se mai simţea în stare nici să-şi apere, deci nici să-şi condamne în totalitate acţiunile. Din punctul de vedere mânios al lui Jennifer, acţionase în mod neonorabil, ţinând-o captivă. Din punctul lui de vedere, comportamentul său faţă de captivă fusese cât se poate de cavaleresc!
Peste câteva clipe, galopau încet pe ultima curbă a drumului şi orice gând neplăcut dispăru din mintea lui Royce. Cu mâna strângându-i-se din reflex pe hăţuri, îl forţă pe Zeus să facă o oprire bruscă inutilă, care aproape că o aruncă pe Jenny din şa.
Recăpătându-şi echilibrul, Jenny aruncă o privire întunecată peste umăr, dar Royce se uita drept în faţa lui la ceva din depărtare, cu un zâmbet vag pe buze. Royce îşi înălţă capul în direcţia spre care se uita şi îi spuse, cu o voce ciudată:
- Priveşte!
Intrigată, Jenny se întoarse să vadă la ce anume se uita el şi ochii i se măriră de plăcere la incredibila frumuseţe care se desfăşura înaintea ei. Chiar în faţa lor, împodobită de splendoarea toamnei aurii, se întindea o vale largă, cu colibe acoperite cu stuf şi câmpuri frumos îngrijite. Mai departe, cuibărit între dealuri blând rotunjite, se afla un sat pitoresc. Şi mai departe, acoperind complet un platou vast, se înălţa un castel uriaş, cu steaguri care fluturau deasupra turnuleţelor avântate şi a ferestrelor cu vitralii, care scânteiau în soare asemenea unor mici giuvaeruri.
În timp ce calul înainta într-un pas puţin iuţit, Jenny îşi uită o vreme problemele şi admiră splendoarea şi simetria din faţa ochilor ei. Un zid înalt, punctat cu douăsprezece turnuri graţios rotunjite, închidea complet castelul, din toate cele patru laturi.
În timp ce Jenny privea, gărzile aflate de-a lungul zidului castelului îşi înălţară trompetele şi suflară prelung, de două ori şi peste un minut începu să fie coborât podul. Apoi, în jurul lui începură să se agite călăreţi în uniformă, cu stindardele pe care le purtau unduindu-se ca nişte pete mici, înnebunite. Sus, în faţă, de-a lungul drumului, Jenny văzu sătenii alergând de pe câmpurile lor şi din căsuţe şi revărsându-se din sat, grăbindu-se spre drum şi aliniindu-se de o parte şi de alta a acestuia.
Evident, îşi spuse Jenny, personajul semeţ care stăpânea locul acesta probabil că îi aştepta şi plănuise această primire luxuriantă.
- Ei, ce zici? îi spuse Royce din spatele ei. Când se întoarse spre el, ochii lui Jenny era aprinşi de plăcere.
- Este un loc minunat. Nu am mai văzut ceva asemănător, spuse ea încet.
- Seamănă puţin cu regatul viselor tale? glumi el zâmbind şi Jenny îşi dădu seama că era deosebit de încântat de faptul că ea aprecia splendoarea castelului şi frumuseţea locului.
Zâmbetul lui era aproape irezistibil şi Jenny îşi întoarse repede privirea înapoi spre castel ca să nu înceapă să cedeze, dar nu era pregătită pentru frumuseţea care se întindea în faţa ei. Brusc, deveni conştientă de tropotul îndepărtat al cailor venind din spate şi presupuse că erau oamenii lui Royce, micşorând distanţa care-i separa de el. Pentru prima oară de zile întregi, Jenny se simţi acut de nefericită pentru înfăţişarea ei. Era încă îmbrăcată în rochia de mireasă pe care o purtase în noaptea în care o răpise Royce de la Merrick, dar rochia era murdărită şi sfâşiată în urma nedoritei ei coborâri pe zidul castelului Merrick şi a goanei lor prin păduri. Mai mult, ploaia îi distrusese rochia şi mantia iar soarele le uscase într-o masă decolorată, pătată, boţită. Iar acum aveau să se oprească la castelul unei persoane de vază şi cu toate că îşi spunea că nu îi păsa nici cât negru sub unghie de un nobil englez sau de iobagii şi şerbii lui, ura gândul de a se discredita pe ea şi astfel pe toţi ai ei, în faţa lor. încercă să se consoleze cu gândul că avusese măcar timp, în dimineaţa asta, să-şi spele părul în golfuleţul îngheţat de lângă locul unde îşi ridicaseră tabăra peste noapte, dar era morbid de sigură că părul ei, care era unica ei podoabă autentică, era o masă de şuviţe încâlcite, plină cu frunze şi rămurele uscate.
Întorcându-se, se uită puţin îngrijorată la Royce şi îl întrebă:
- Cine este lordul locului? Cine stăpâneşte un asemenea loc?
Privirea lui se întoarse de la castelul de pe deal, care părea să-l fascineze aproape la fel de mult ca pe Jennifer şi coborî în jos spre ea, cu ochii strălucind, amuzaţi.
- Eu!
- Tu! exclamă ea. Dar ai spus că ne trebuie trei zile, nu două, ca să ajungem la Claymore.
- Drumurile au fost mai uscate decât m-am aşteptat. îngrozită că vasalii lui o vor vedea pentru prima oară tocmai când arăta atât de cumplit, Jenny îşi duse automat mâna spre părul încâlcit, într-un gest care trăda, universal, grija unei femei pentru înfăţişarea ei.
Gestul nu îi scăpă lui Royce, care îşi opri politicos calul mare, de luptă, pentru a-i permite lui Jennifer să-şi pieptene cu degetele şuviţele încâlcite. O urmări, amuzat de preocuparea ei pentru felul în care arăta, pentru că arăta de fapt adorabil cu părul ciufulit şi cu pielea ca smântâna şi cu ochii albaştri strălucind de sănătate, ca urmare a zilelor petrecute în soare şi aer curat. De fapt, decise el, primul lui gest oficial ca soţ, va fi acela de a-i interzice să-şi ascundă masa asta magnifică de păr roşu-auriu, sub vălurile şi glugile obişnuite. Lui îi plăcea lăsat liber, să-i cadă pe umeri într-un abandon sălbatic sau şi mai bine, împrăştiat pe o pernă, ca un satin gros, unduios...
- Ar fi trebuit să mă previi! spuse Jenny nefericită, fâţâindu-se în şa, încercând fără eficienţă să-şi întindă rochia de catifea distrusă, în timp ce se uita îngrijorată spre oamenii aliniaţi de-a lungul drumului din faţa lor. Suita în uniformă care avansa călare spre ei, în depărtare, era desigur o gardă de onoare care venea să-şi escorteze stăpânul spre casă, cu fastul adecvat.
- N-aş fi crezut niciodată că aceasta este proprietatea ta. Te uitai la ea ca şi cum n-ai mai fi văzut-o niciodată.
- N-am văzut-o. Cel puţin nu, când arăta aşa. Acum opt ani, am angajat arhitecţi care să vină aici şi am desenat împreună planuri pentru casa pe care mi-o doream pentru când aveam să termin cu bătăliile. Am vrut mereu să revin aici să văd cum arată, dar Henric avea întotdeauna urgent nevoie de mine în altă parte. într-un fel, a fost mai bine aşa. Am adunat o avere destul de mare ca să mă asigur că fiii mei nu vor trebui niciodată să-şi câştige aurul cu proprii lor muşchi şi sângele lor, aşa cum am făcut eu.
Jenny se uită la el, derutată.
- Ai spus cumva că ai terminat cu bătăliile? Ochii lui sclipiră spre ea şi Royce spuse, cu amuzată ironie:
- Dacă aş fi atacat Merrick-ul, ar fi fost ultima mea bătălie. Dar aşa, am spart ultimul meu zid de castel când te-am scos pe tine de acolo.
Jenny era atât de aiurită de aceste subite revelaţii, încât efectiv se legănă cu gândul absurd că poate Royce luase această decizie datorită ei şi înainte de a se putea opri, izbucni:
- Când ai luat decizia asta?
- Acum patru luni, afirmă el, cu vocea aspră de hotărâre. Dacă voi mai ridica vreodată mâna într-o bătălie, asta va fi doar dacă cineva îmi va asedia ce este al meu. Spunând acestea, Royce tăcu, uitându-se drept înainte şi treptat muşchii tensionaţi ai feţei i se destinseră. Când în sfârşit îşi smulse privirile de la castel, se uită în jos la ea cu un zâmbet secretos şi îi spuse:
- Ştii ce îmi doresc cel mai mult în noua mea viaţă - după un pat moale pe care să dorm noaptea?
- Nu, spuse Jenny studiindu-i profilul fin, gândindu-se că aproape nici nu-l cunoştea. Ce îţi cel mai mult?
- Mâncare, spuse el fără echivoc, din nou bine dispus. Mâncare bună. Nu - nu doar bună, excelentă şi servită la timp, de trei ori pe zi. Mâncare franţuzească delicată şi mâncare spaniolă condimentată şi mâncare englezească, sănătoasă. Vreau să fie servită pe un platou, pregătită la perfecţiune - nu friptă într-un proţap, crudă sau mai ştiu cum arsă. Şi apoi vreau deserturi - prăjituri şi tarte şi tot felul de dulciuri. îi aruncă o privire plină de amuzată autoironie şi continuă:
- În noaptea dinaintea unei bătălii, toţi bărbaţii se gândesc acasă şi la familiile lor. Ştii la ce mă gândeam eu, când stăteam întins, fără să pot adormi?
- Nu, spuse Jenny ascunzându-şi un zâmbet.
- La mâncare.
Jenny pierdu bătălia cu sine şi izbucni în râs la această incredibilă mărturisire din partea unui bărbat căruia scoţienii îi spuneau progenitura Satanei, dar. deşi Royce îi răspunse cu un zâmbet scurt, atenţia lui fu din nou atrasă de priveliştea din depărtare, plimbându-şi privirea pe deasupra pământului şi a castelului, ca şi cum le-ar fi sorbit frumuseţea.
- Ultima oară am fost aici acum opt ani, când am lucrat cu arhitecţii. Castelul fusese sub asediu timp de şase luni şi zidurile exterioare fuseseră distruse. Chiar şi o parte a castelului a fost distrusă şi se dăduse foc tuturor acestor dealuri.
- Cine l-a asediat? întrebă Jenny bănuitoare.
- Eu.
Îi stătea ei pe buze un răspuns sarcastic, dar dintr-o dată, lui Jenny nu-i mai veni să strice buna dispoziţie a momentului. Spuse doar, cu degajare:
- Este de mirare că scoţienii şi englezii sunt mereu puşi pe harţă, când nu au nimic în comun, în modul lor de a gândi.
- Ei, cum aşa? spuse Royce zâmbind spre faţa ei întoarsă spre el.
- Ei bine, cred că o să fii de acord că este un obicei destul de bizar al englezilor, acela de a-şi distruge propriile castele - aşa cum faceţi voi de secole - când v-aţi putea lupta cu scoţienii - sau cu alţi duşmani - se corectă ea repede şi să le distrugeţi lor, castelele.
- O idee interesantă, glumi el. Totuşi, noi încercăm să le facem pe amândouă. Jenny chicoti şi Royce continuă:
- Totuşi, dacă ştiinţa mea despre istoria Scoţiei nu mă înşeală, clanurile se luptă de secole între ele, deşi tot mai reuşesc să treacă hotarele, dând iama şi punând foc şi în general, „enervândune" pe noi.
Decizând că cel mai bine era să renunţe la subiect, Jenny se uită din nou la castelul enorm care scânteia în soare şi întrebă curioasă:
- De aceea ai asediat locul acesta? Pentru că ţi-l doreai pentru tine?
- L-am atacat pentru că baronul căruia îi aparţinea conspirase împreună cu alţi baroni ca să-l asasineze pe Henric - un complot care aproape că reuşise. Pe vremea aceea locul se chema Wilsely - după familia căreia i-a aparţinut, dar Henric mi l-a dăruit cu menţiunea de a-l reboteza.
- De ce?
Royce se uită strâmb la ea.
- Pentru că Henric a fost cel care l-a ridicat pe Wilsley la rangul de baron şi !-a răsplătit cu locul acesta. Wilsley fusese unul dintre puţinii lui nobili credincioşi. L-am rebotezat Claymore în onoarea familiei mamei şi tatălui meu, adăugă Royce dând pinteni calului şi trimiţându-l pe Zeus înainte, în goana săgeţii. Călăreţii care veneau dinspre castel coborâseră dealul şi înaintau acum spre ei, din faţă. în spatele ei, tropotul încet, constant care se apropia tot mai mult, deveni acum sunetul distinct al cailor în galop. Jenny se uită peste umăr şi-i văzu pe toţi cei cincizeci de oameni apropiindu-se din spate.
- Întotdeauna plănuieşti lucrurile cu atâta precizie? întrebă ea cu ochii sclipind de nedorită admiraţie.
Royce o privi amuzat, sub genele grele.
- Întotdeauna.
- De ce?
- Pentru că sincronizarea este cheia care îţi permite să sfârşeşti o bătălie pe spinarea calului şi nu întins pe scut, îi explică el îndatoritor.
- Dar cum nu o să te mai lupţi în bătălii, nu o să mai trebuiască să te gândeşti la sincronizare şi la chestii dintr-astea.
Royce zâmbi ca un băieţel.
- Adevărat, dar a devenit un obicei care nu o să fie uşor de desfiinţat. Oamenii din spatele nostru au luptat ani de zile alături de mine. Ei ştiu cum gândesc şi ce vreau să facă ei, aproape, fără să le spun.
Nu mai era timp de răspuns. Garda castelului ajunsese aproape de ei, cu Arik în frunte. Exact când Jenny se întreba dacă oamenii ăştia chiar aveau de gând să se oprească, toţi cei douăzeci şi cinci executară dintr-o dată o întoarcere cu atâta precizie încât lui Jenny aproape că-i veni să aplaude. Arik se aşeză în poziţie direct în faţa lui Royce, în timp ce în spatele lor, cincizeci de cavaleri se aşezau în coloane precise.
Jenny îşi simţi inima tresăltând la vederea procesiunii multicolore a cailor şi a fâlfâitului steagurilor şi în ciuda determinării ei de a nu-i păsa ce vor gândi oamenii lui când o vor vedea, se simţi dintr-o dată plină de nervozitate şi de incontrolabilă speranţă. Indiferent de sentimentele faţă de soţul ei, aceştia aveau să fie oamenii ei, ea avea să-şi trăiască viaţa printre ei şi cumplitul adevăr era că nu se putea să nu-şi dorească să o placă. Această revelaţie fu instantaneu urmată de un nou val de conştientizare a halului în care arăta. Muşcându-şi limba, Jenny spuse repede o rugăciune pentru ca Dumnezeu să facă să fie îndrăgită de aceşti oameni, apoi se gândi în grabă cum ar trebui să se comporte ea, în următoarele câteva minute. Să le zâmbească sătenilor? Nu, îşi spuse ea repede, poate că nu ar fi potrivit, având în vedere împrejurările. Dar nici nu vroia să pară prea distantă, pentru că atunci aceştia ar putea-o judeca greşit, considerând-o rece sau încrezută. în fond, era scoţiană şi scoţienii erau consideraţi de mulţi ca fiind oameni reci, mândri. Şi cu toate că era mândră să fie scoţiană, în nici un caz nu vroia ca oamenii aceştia - oamenii ei - să se înşele în privinţa ei, considerând-o prea distantă.
Se aflau la câţiva metri de cei vreo patru sute de săteni aliniaţi de-a lungul drumului şi Jenny decise că era mai bine să zâmbească puţin, decât să se creadă despre ea că era rece sau prea mândră.
Fixându-şi un zâmbet mic pe buze, îşi netezi rochia pentru ultima oară, apoi se aşeză cât mai drept, în şa.
În timp ce însoţitorii lor începeau să-şi facă drumul lor decorativ printre spectatori, surescitarea lui Jenny cedă totuşi uluirii. În Scoţia, când un senior, victorios sau altfel, se întorcea acasă de la o bătălie, era întâmpinat cu ovaţii şi cu zâmbete, dar ţăranii aflaţi de-a lungul acestui drum erau tăcuţi, atenţi, stânjeniţi. Câteva dintre chipuri trădau efectiv impulsuri beligerante, în timp ce mult mai mulţi păreau îngroziţi, în timp ce-şi primeau noul senior. Jenny vedea asta, simţea asta şi se întreba de ce se temeau de propriul lor erou. Sau poate de ea se temeau în vreun fel, se întrebă, nervoasă.
Răspunsul veni o clipă mai târziu, când o voce puternică, rupse în sfârşit tăcerea grea:
- Târfa Merrick! strigă vocea. Într-o frenezie dornică să-i demonstreze celebrului lor stăpân că împărtăşeau bine-cunoscutele sentimente ale ducelui faţă de această căsătorie, mulţimea îi urmă exemplul.
- Târfa! Târfa Merrick! strigau ei în batjocură. Totul se întâmplă atât de brusc, încât Jenny nu avu timp să reacţioneze, să simtă ceva, pentru că lângă ea chiar, un băieţel de vreo nouă ani luă de jos un pumn de noroi şi îl aruncă, lovind-o pe Jenny direct în obrazul drept.
Strigătul îngrozit al lui Jenny fu înăbuşit de Royce care se aruncă instantaneu înainte, apărând-o cu trupul lui împotriva unui atac pe care nu-l văzuse şi nu îl prevăzuse. Arik, care nu văzuse decât un braţ ridicat aruncând ceva ce putea uşor fi un pumnal, scoase un înfricoşător muget de furie şi se repezi jos din şa, smulgându-şi toporişca de război de la brâu, în timp ce se lansa asupra băiatului. Crezând greşit că Royce fusese ţinta băiatului, Arik îl înşfacă de chica deasă şi-l ridică în sus şi în timp ce picioarele băiatului se agitau sălbatic în aer, uriaşul îşi ridică toporişca într-un arc larg ...
Jenny reacţiona fără să se gândească. Cu o forţă izvorâtă din groază, se dădu sălbatic spre spate, dislocându-l pe Royce şi acoperind comenzile pe care se pregătea el să le dea, cu ale ei:
- Nu! Nu, nu!, strigă ea sălbatic. NU! Toporişca lui Arik îngheţă în partea cea mai de sus a arcului şi uriaşul se uită peste umăr, nu la Jennifer, ci la Royce, pentru judecată. La fel făcu şi Jenny, care aruncă o privire către profilul rece al lui Royce şi ştiu pe loc ce comandă avea de gând să-i dea lui Arik.
- Nu! strigă ea isteric, apucându-l pe Royce de braţ. Royce întoarse brusc capul spre ea şi expresia lui era acum şi mai ucigătoare decât adineauri. Jenny îi văzu jucând muşchii maxilarului şi strigă, pradă unei groaze de nestăpânit:
- Vrei să ucizi un copil pentru că ţi-a maimuţărit cuvintele - în încercarea de a-ţi arăta că te susţine în toate, inclusiv în sentimentele tale faţă de mine! Pentru numele lui Dumnezeu, este doar un copil!
Un copil necugetat... Vocea i se frânse când Royce se întoarse de la ea spre Arik ca să-şi emită comanda:
- Dispune să îl aducă mâine dimineaţă la mine, spuse el sever, apoi îşi vârî pintenii în calul negru, trimiţându-l ca vântul înainte; şi ca la o comandă tăcută, cavalerii din spatele lor ţâşniră înainte, formând o cortină mişcătoare de ambele părţi ale lui Royce şi Jennifer.
Nici un strigăt nu se mai auzi dinspre mulţime, oamenii urmăreau într-o tăcere totală, stranie, nnnn caravana care galopa prin dreptul lor. Chiar şi aşa, Jenny nu respiră uşurată decât când trecură bine de săteni, după care se prăbuşi moale. Stoarsă. Lăsându-se pe trupul nefiresc de rigid al lui Royce, recapitula în minte toată scena. în retrospectivă, îşi dădu seama că ea era cauza furiei lui faţă de copil şi că el îi ascultase rugămintea, dându-i copilului o pedeapsă. întorcându-se în şa, se uită la el.
Cum acesta continua să se uite drept în faţa lui, Jenny spuse ezitant
- My lord, aş vrea să... să vă mulţumesc pentru că aţi cruţat...
Royce îşi coborî brusc privirea spre ea şi Jenny se strânse în şocul furiei care se revărsa din ochii lui cenuşii. Royce o preveni sălbatic:
- Dacă mă mai sfidezi vreodată în public sau dacă mai îndrăzneşti să mi te adresezi pe tonul acesta, nu eu o să fiu responsabil pentru consecinţe, jur pe Dumnezeu!
Sub ochii lui Royce, chipul ei expresiv trecu de la gratitudine la şoc, apoi la furie şi Jenny îi întoarse cu răceală spatele.
Royce se uită la capul ei, furios pentru că ea crezuse cu adevărat că va lăsa să fie decapitat un copil pentru o faptă care merita o pedeapsă cu mult mai mică - furios pentru că, prin intervenţia ei,
Jenny îi făcuse pe toţi iobagii să creadă acelaşi lucru. Dar cel mai mult, Royce era furios pe el însuşi, pentru că nu anticipase că ar fi putut avea loc o astfel de scenă şi pentru că nu luase măsuri să o evite.
Ori de câte ori plănuia un asediu sau o bătălie, lua în consideraţie absolut tot ce s-ar putea întâmpla rău, dar pentru ziua de astăzi, pentru Claymore, lăsase prosteşte totul pe mâna soartei, crezând că totul se va desfăşura cu bine.
Pe de altă parte, decise Royce cu un oftat de iritare, într-o bătălie, cea mai mică şi neînsemnată comandă a lui era anticipată şi dusă la îndeplinire fără comentarii. într-o bătălie nu avea alături pe Jennifer, cu care să se lupte - Jennifer, care îl contrazicea sau îi punea întrebări despre orice.
Orbit de frumuseţea locului pe care de opt ani tânjea să-l revadă, Royce se întreba furios cum era posibil să intimideze cavaleri, nobili, scutieri şi soldaţi bătătoriţi în lupte, convingându-i să-i îndeplinească poruncile dintr-o singură privire, dar totuşi nu părea să reuşească să o oblige să se comporte cum trebuie pe o scoţiană tânără, încăpăţânată, sfidătoare. Era atât de afurisit de imprevizibilă, încât era imposibil să-i anticipezi reacţiile la indiferent ce. În timp ce traversau podul, Royce se uită în jos la umerii ei ţepeni, înţelegând cu întârziere cât de umilitoare fusese pentru ea scena din vale. Cu o înţepătură de milă şi de nedorită admiraţie, recunoscu faptul că Jenny mai era şi foarte tânără, foarte înspăimântată, foarte curajoasă şi extrem de miloasă. Orice altă femeie de ei poate că ar fi cerut capul băiatului, în loc să pledeze pentru viaţa acestuia aşa cum făcuse Jennifer.
Curtea uriaşă a castelului era plină de lume care trăia sau lucra în înteriorul zidurilor lui - o veritabilă armată de rândaşi, spălătorese, spălători de vase, tâmplari, potcovari, arcaşi, şerbi şi valeţi, pe lângă paza castelului. Membrii personalului castelului, cu funcţii mai înalte - vechili, conţopişti, chelari, pitari şi mulţi alţii - erau aliniaţi formal pe treptele care duceau spre marea sală.
Acum totuşi, privindu-i, lui Royce nu-i mai scăpă ostilitatea rece adresată lui Jennifer aproape de către toţi şi nici nu mai avea de gând să lase în voia soartei reacţia acestora faţă de ea. Pentru ca până la ultima persoană din curtea aglomerată a castelului să îşi facă o imagine clară asupra lui Jennifer şi a lui însuşi, Royce se întoarse spre căpitanul gărzilor şi făcu un semn scurt din cap, spre grajduri. Royce descăleca abia când dispăru în mulţime şi ultimul cavaler. întorcându-se, se întinse şi o prinse pe Jennifer de talie, coborând-o de pe cal, observând, în tot acest timp că faţa ei drăguţă era crispată şi că evita să se uite la cineva. Jennifer nu mai încercă să-şi netezească părul sau să-şi îndrepte rochia şi lui Royce i se strânse inima de milă, fiindu-i clar că ea decisese că nu mai avea importanţă cum arăta.
Conştient de murmurul neplăcut care se ridica din mulţimea adunată în curtea castelului, Royce o luă de braţ şi o conduse spre trepte, dar când Jennifer începu să le urce, o trase ferm înapoi şi se întoarse.
Jenny se smulse din puţul de ruşine pe care o resimţea şi îi aruncă o privire disperată, dar Royce nu o văzu. El stătea acolo, fără să-şi mişte un muşchi, cu faţa dură şi implacabilă, privind fix mulţimea neliniştită. Chiar şi în starea ei de amorţită nefericire, Jenny avu brusc senzaţia unei forţe ciudate care emana din el acum, o forţă care părea să comunice singură, cu toată lumea. Ca şi cum ar fi simţit o vrajă împrăştiată asupra ei, mulţimea deveni tăcută şi liniştită, cu privirile aţintite asupra lui. Atunci, abia atunci, vorbi Royce. Vocea lui profundă răsună în liniştea nefirească din curtea castelului, ducând cu ea forţa şi puterea unui tunet.
- Întâmpinaţi-vă noua voastră stăpână, soţia mea şi să ştiţi că atunci că vă porunceşte ea ceva, înseamnă că eu v-am poruncit. Orice serviciu îi faceţi ei, mi-l faceţi mie. Orice dovadă de loialitate i-o oferiţi sau i-o refuzaţi ei, mi-o oferiţi sau mi-o refuzaţi mie!
Privirea lui aspră scapără asupra lor vreme de o ameninţătoare clipă, apoi Royce se întoarse spre Jennifer şi îi oferi braţul.
Când Jenny îşi ridică privirile spre el, punându-şi aproape reverenţios mâna pe braţul lui, în ochii ei albaştri tremurau lacrimi neascunse de înduioşătoare recunoştinţă.
În spatele lor, armurierul bătu încet din palme - de două ori. Meşterul fierar i se alătură. Apoi vreo alţi doisprezece servitori. Când Royce începu să o conducă în sus pe treptele care duceau spre uşile sălii castelului, unde aşteptau Ştefan şi părintele Gregory, toată curtea răsuna de aplauze ritmice - nu aplauzele unui salut neinhibat, spontan, care marca entuziasmul pornit din inimă, ci mai curând răspunsul ritmic al vrăjii respectuoase faţă de o putere prea mare, în faţa căreia nu exista rezistenţă.
Ştefan Westmoreland li se adresă primul după ce intrară în sala uriaşă, cavernoasă. Apucândul pe Royce de umăr, cu afecţiune caldă, îi spuse, glumind:
- Ce n-aş da să pot şi eu face asta asupra unei mulţimi, frate iubit. Apoi adăugă, cu subînţeles:
- Ne poţi acorda câteva momente? Trebuie să discutăm neapărat ceva.
Royce se întoarse spre Jenny, scuzându-se o clipă şi ea îi privi pe cei doi bărbaţi care se îndreptau spre căminul unde îi aşteptau Sir Godfrey, Sir Eustace şi Sir Lionel. Evident, îşi dădu Jenny seama, aceştia ajunseseră înaintea lor la Claymore, împreună cu Ştefan Westmoreland.
Cu mintea încă înceţoşată de incredibila dovadă de atenţie a lui Royce când s-a adresat mulţimii, Jenny îşi smulse privirea de la umerii lui largi şi se uită în jur, cu un început de nou respect. Sala în care se afla era imensă, cu un tavan înalt, dublat cu lemn şi o pardoseală netedă din piatră, curată. Deasupra, susţinută de arcade din piatră bogat sculptate, se întindea o galerie, pe trei laturi ale sălii, nu doar pe una. Pe cel de al patrulea perete se afla un cămin atât de mare încât uşor putea adăposti în el un om în picioare, cu un coş înfrumuseţat cu lucrătură în spirale. Pe pereţi atârnau tapiserii reprezentând scene de luptă şi de vânătoare şi cineva, observă ea cu oroare, pusese efectiv două tapiserii mari pe pardoseală, aproape de cămin. În capătul îndepărtat al sălii, în partea cealaltă faţă de locul unde stătea ea, se întindea o masă lungă, pusă pe o estradă şi bufete în care se aflau expuse cupe, platouri şi boluri din aur şi argint sclipitor, multe dintre ele încrustate cu pietre preţioase. Deşi în suporturi agăţate pe pereţi ardeau doar câteva torţe, sala nu era atât de întunecoasă şi de mohorâtă ca cea de la Merrick. Motivul, observă Jenny cu un oftat admirativ, era o fereastră uriaşă, rotundă, din vitralii, care se afla sus, pe peretele de lângă şemineu.
Jenny fu smulsă brusc din preocuparea ei pentru fereastra cu vitralii de un strigăt vesel, de undeva de sus:
- Jennifer! strigă mătuşa Elinor stând pe vârfuri ca să poată vedea peste zidul înalt până la umăr, care închidea galeria. Jennifer! Bietul, bietul meu copil! spuse ea şi dispăru complet din vedere, în timp ce alerga de-a lungul galeriei. Deşi mătuşa Elinor nu se mai vedea, ecoul monologului ei vesel putea fi uşor auzit, în timp ce se îndrepta spre scara care ducea jos în sală.
- Jennifer, ce mult mă bucur să te văd, biata mea copilă!
Ridicându-şi capul să privească galeria, Jenny o luă înainte, urmând vocea mătuşii care-şi continua monologul.
- Mi-am făcut atâtea griji pentru tine, copilă, abia am putut să dorm. Nu că aş fi reuşit altfel să dorm, săltată şi clătinată de-a lungul Angliei, pe cel mai neconfortabil cal pe care am avut vreodată neşansa să mă urc!
Întorcându-şi capul şi ascultând cu atenţie, Jenny se luă încet după vocea care se auzea din celălalt capăt al sălii, căutând trupul căruia îi aparţinea sunetul.
- Şi vremea a fost absolut abominabilă! Şi exact când am crezut că ploaia mă va topi efectiv, a ieşit soarele care m-a fript de vie! A început să mă doară capul, au început să mă doară oasele şi muream, dacă Sir Ştefan nu ar fi acceptat în final să oprească puţin, să pot culege nişte ierburi de leac.
Mătuşa Elinor coborî ultima treaptă şi se materializa în faţa ochilor lui Jenny, la peste douăzeci de metri mai departe, venind spre ea şi continuând să sporovăiască.
- Ceea ce a fost un lucru foarte bun, pentru că odată ce l-am convins să înghită fiertura measecretă, care la început avea un gust al naibii, nu a mai fornăit aşa. Mătuşa Elinor se uită la Ştefan Westmoreland care se pregătea să ducă la gură o stacană cu bere şi îl întrerupse, insistând ca acesta să-i confirme vorbele:
- Nu ai mai fornăit decât puţin, nu-i aşa, băiatul meu?
Ştefan îşi cobora berea şi răspunse ascultător:
- Da, doamnă. Făcu apoi o mică plecăciune şi îşi duse berea la buze, evitând cu grijă privirile chiorâşe, ironice, ale lui Royce. în clipa aceea în sală îşi făcu apariţia Arik care se apropie de cămin şi mătuşa Elinor îi aruncă o privire reprobatoare, întorcându-se spre Jenny care îi venea în întâmpinare.
- Una peste alta, nu a fost o călătorie chiar aşa de rea. Cel puţin când nu eram obligată să călătoresc alături de omul ăsta, Arik, aşa cum am fost obligată când am plecat de la Merrick ...
Cavalerii de lângă foc se întoarseră spre ea şi Jenny o rupse îngrozită la fugă spre mătuşa ei, în efortul zadarnic de a o opri să se lanseze într-un teritoriu atât de periculos cum era cel al uriaşului-cu-toporişcă.
Deschizându-şi larg braţele pentru Jennifer, cu faţa numai zâmbet, mătuşa Elinor continuă:
- Arik s-a întors aici exact cu douăzeci de minute înaintea voastră şi nu a vrut să-mi răspundă la întrebările mele îngrijorate, legate de tine.
Anticipând că s-ar putea să nu aibă timp să-şi termine ideea înainte ca Jennifer să ajungă la ea, mătuşa Elinor dublă viteza cuvintelor:
- Deşi eu una nu cred că răutatea îl face să arate aşa de acru. Eu cred că are probleme cu ...
Jenny îşi cuprinse mătuşa într-o îmbrăţişare strânsă, dar mătuşa Elinor reuşi să se elibereze suficient, ca să termine triumfător:
- ... Cu intestinele!
Fracţiunea de secundă de tăcere îngrozită care urmă fu spartă de un puternic hohot de râs erupt brusc din gâtlejul lui Sir Godfrey, dar la fel de brusc amuţit de privirea îngheţată a lui Arik.
Spre groaza lui Jenny, un râs imposibil începu să gâlgâie şi în ea, provocat în parte de imposibilul stres al acestei ultime zile, cât şi de sunetele înfundate de veselie, venind dinspre cămin.
- Ah, mătuşă Elinor! chicoti ea neajutorată şi îşi afundă faţa râzândă în gâtul mătuşii ei, ca să şi-o ascundă.
- Ei, haide, haide,, porumbiţa mea, o linişti mătuşa Elinor, dar atenţia ei era îndreptată asupra cavalerilor care râseseră de diagnosticul ei. îşi aruncă privirea severă peste umărul lui Jenny, asupra fascinatei audienţe compusă din cinci cavaleri şi un duce. Cu vocea ei cea mai severă, îi informă:
- Nişte intestine care merg prost nu sunt ceva de râs.
Apoi, întorcându-şi privirea spre ursuzul Arik, îl compătimi:
- Uită-te la expresia ta acră, sărmane om - un semn neîndoios că ai nevoie de un purgativ. O să-ţi pregătesc eu unul, după reţeta mea secretă. O să zâmbeşti şi o să fii din nou vesel, cât ai clipi!
Apucându-şi mătuşa de mână şi evitând cu grijă privirile vesele ale celorlalţi cavaleri, Jenny se uită la amuzatul ei soţ.
- Înălţimea Voastră, spuse ea, mătuşa mea şi cu mine avem multe de discutat iar eu aş vrea să mă odihnesc. Dacă ne permiteţi, noi o să ne retragem în ... în ... în clipa aceea, îşi dădu seama, că discuţia despre aranjamentele privind dormitoarele nu era un subiect de abordat şi termină în grabă:
- ... în... în camera mătuşii mele.
Soţul ei, cu o cană de bere în mână, rămas exact în poziţia în care mătuşa Elinor pronunţase pentru prima oară numele lui Arik, reuşi să nu se trădeze şi să răspundă cu gravitate:
- Absolut, Jennifer.
- Ce idee minunată, copila mea. Trebuie să fii sfârşită de oboseală, exclamă imediat mătuşa Elinor.
- Totuşi, continuă Royce îndreptându-şi spre Jennifer privirea calmă, implacabilă, spune-i uneia dintre servitoarele de sus să-ţi arate camerala, care precis că o să ţi se pară mai confortabilă. În seara asta va avea loc o sărbătorire, aşa că cere-i tot ce ai nevoie ca să te pregăteşti, când o să te scoli.
- Da, bine... mulţumesc, spuse ea jalnic.
Dar în timp ce-şi ghida mătuşa spre scările din capătul îndepărtat al sălii, Jenny era acut conştientă de tăcerea care se aşternuse în dreptul căminului, convinsă că aşteptau cu toţii să mai audă ce alte lucruri revoltătoare avea să spună mătuşa Elinor. Iar mătuşa Elinor nu îi dezamăgi.
Când depăşi căminul cu câţiva paşi, mătuşa se întoarse ca să-i arate lui Jennifer câteva merite ale noii ei locuinţe - câteva dintre ele observate deja de Jennifer.
- Uită-te acolo sus, draga mea, spuse mătuşa Elinor încântată, arătând spre fereastra cu vitralii. Nu este minunat? Ferestre cu vitralii! Nu o să-ţi vină să crezi când o să vezi cât este de mare galeria de sus sau confortul din solar. Şi suporţii pentru lumânări sunt din aur. Paturile au baldachine din mătase şi aproape toate cupele sunt încrustate cu pietre preţioase! De fapt, declară ea gânditoare, după ce am studiat locul ăsta aşa cum numai eu ştiu s-o fac, m-am convins că jaful şi hoţia trebuie să fie foarte profitabile ... Cu asta, mătuşa Elinor se întoarse spre cămin şi se interesă politicos despre „jefuitorul şi hoţul" care stăpânea castelul:
- Înălţimea Voastră, sunteţi de acord că jaful şi hoţia aduc profituri mari, sau mă înşel eu?
Prin ceaţa mortificării ei, Jenny văzu că stacana cu bere din mâna soţului ei încremenise acum în aer, la jumătatea drumului spre buzele lui. Royce o lăsă foarte încet în jos, făcând-o pe Jenny să se teamă că va porunci ca mătuşa Elinor să fie aruncată peste zidul castelului. Dar Royce înclină doar capul, politicos, cu faţa inexpresivă şi spuse:
- Foarte mari profituri, doamnă, le recomand cu multă căldură ca profesie.
- Ce drăguţ să aud aşa ceva, exclamă mătuşa Elinor.
Jenny o prinse pe mătuşa ei de braţ şi începu să o târască spre scară, în timp ce mătuşa Elinor continua, veselă:
- Trebuie să vorbim cât de curând cu Sir Albert, să-ţi găsească nişte rochii ca lumea. Există cufăre cu lucruri care au aparţinut foştilor proprietari. Sir Albert este majordom aici şi nu e prea sănătos. Cred că are viermi, l-am făcut ieri o băutură de-a mea şi am insistat să o bea. Astăzi se simte groaznic de rău, dar mâine o să fie în formă, o să vezi. Şi ar trebui să te culci imediat, eşti palidă şi epuizată ...
Patru cavaleri se întoarseră la unison spre Royce, cu chipurile deschise în zâmbete nestăpânite. Cu o voce gâtuită de râs, Ştefan spuse:
- Pentru numele Lui Dumnezeu! Nu era chiar atât de rău, pe drum încoace. Dar atunci nici nu putea vorbi prea mult, când se agăţa de cal. Probabil că a strâns în ea prea multe cuvinte, în zilele astea.
Royce ridică o sprinceană sardonică în direcţia în care dispăruse mătuşa Elinor.
- Este vicleană ca o vulpe bătrână, dacă ai mâinile legate. Unde este Albert Prisham? întrebă el, dintr-o dată nerăbdător să-şi vadă majordomul şi să afle cum prosperă Claymore.
- Este bolnav, aşa cum a spus Lady Elinor, răspunse Ştefan aşezându-se într-un fotoliu, lângă foc. Am stat de vorbă cu el ieri când am ajuns aici şi m-am gândit că e inima. A pregătit totul pentru petrecerea din seara asta, dar te roagă să-i permiţi să vă vedeţi abia mâine. Nu vrei să arunci o privire prin castel?
Royce îşi puse jos stacana cu bere şi-şi frecă obosit ceafa.
- O s-o fac mai târziu. Acum însă o să vreau să dorm puţin.
- Şi eu, spuse Sir Godfrey, căscând şi întinzându-se în acelaşi timp. Mai întâi vreau să dorm, apoi o să vreau să mă îndop cu mâncare şi băutură bună. După care o să vreau o fătucă fierbinte, dornică, în braţele mele, pentru tot restul nopţii. în ordinea asta, adăugă el zâmbind şi ceilalţi cavaleri dădură din cap, în total acord cu el.
După plecarea lor, Ştefan se relaxa în fotoliu, studiindu-şi preocupat fratele, în timp ce Royce se încrunta distrat, cu ochii în conţinutul stacanei.
- Ce te face să arăţi aşa de preocupat, frate? Dacă te gândeşti la scena aia nenorocită din vale, uită de ea şi nu o lăsa să-ţi strice petrecerea de diseară.
Royce se uită la el.
- Mă întrebam dacă nu ne vom pomeni cu „oaspeţi neinvitaţi", în toiul ei.
Ştefan înţelese că Royce se referea la sosirea unui contingent de la Merrick.
- Cei doi emisari ai lui James şi ai lui Henric vor sosi, fireşte, aici. Vor cere să vadă cu ochii lor dovezi ale căsătoriei, ceea ce bunul părinte le poate oferi. Dar mă îndoiesc că oamenii ei vor bate tot drumul ăsta, când nu vor putea face nimic, odată ajunşi aici.
- Vor veni, spuse Royce plat. Şi vor sosi suficient de mulţi ca să ne arate că au putere.
- Şi dacă vin? Nu pot face nimic altceva decât să urle la noi, peste zidurile castelului. Ai fortificat locul ăsta ca să reziste celui mai cumplit atac pe care l-ai putea organiza tu.
Chipul lui Royce deveni dur şi implacabil.
- Eu am terminat-o cu bătăliile! Ţi-am spus asta şi i-am spus-o şi lui Henric. M-am săturat de ele, de totul - de sânge, de duhoare, de sunete. Indiferent la servitorul fascinat care se apropiase de el pe la spate ca să-i umple stacana, Royce termină hotărât:
- Nu mai suport luptele.
- Şi ce intenţionezi să faci, dacă totuşi apare Merrick aici?
O sprânceană sardonică se ridică peste ochii ironici, cenuşii.
- Intenţionez să-l invit să ia parte la sărbătorire. Ştefan văzu că Royce „vorbea serios şi se ridică foarte încet în picioare.
- Şi apoi? întrebă el.
- Apoi o să sperăm că va vedea inutilitatea încercării de a se lupta cu mine, când este atât de mult depăşit numeric.
- Şi dacă nu? Dacă insistă să se lupte doar el cu tine, ceea ce pare mai credibil, atunci ce o să faci?
- Tu ce-ai vrea să fac? ... Să-mi măcelăresc propriul tată-socru? izbucni Royce frustrat. Să o invit pe fiica lui să privească lupta? Sau să o trimit sus până când îi vom şterge sângele de pe pardoseala pe care se vor juca într-o bună zi copiii ei?
Era rândul lui Ştefan să fie mânios şi frustrat.
- Atunci ce-ai de gând să faci?
- Să dorm, răspunse Royce, înţelegând în mod deliberat greşit, întrebarea. O să mă întâlnesc scurt cu majordomul, apoi o să mă duc să mă culc câteva ore.
O oră mai târziu, după întâlnirea cu majordomul şi după ce lăsă instrucţiuni servitorului să-i pregătească baia şi hainele, Royce intră în dormitorul lui şi savurând momentul, se întinse pe patul uriaş, cu patru stâlpi, strângându-şi mâinile sub cap. îşi plimbă alene privirile peste pologul de deasupra capului, cu draperiile lui grele din brocart , trase în lături şi prinse cu sfori aurite, apoi se uită la peretele din partea cealaltă a camerei. Ştia că dincolo de peretele acela se afla Jennifer. Un servitor îi oferise informaţia, mai spunându-i că Jennifer intrase în camera ei în urmă cu câteva minute, după ce rugase să fie sculată peste trei ore şi să i se pregătească baia şi nişte haine cu care să se poată îmbrăca pentru sărbătorire.
Amintiri cu Jenny dormind, cu părul răvăşit pe pernă şi cu pielea ei satinată expusă deasupra cearşafurilor îi făcură trupul să o dorească instantaneu. Ignorându-i reacţia, Royce închise ochii.
Era mai înţelept să aştepte să se culce cu recalcitranta lui mireasă după sărbătorire, decise el. Va dura ceva să o convingă să accepte să-şi îndeplinească această parte din jurămintele ei de căsătorie, de asta nu se îndoia Royce şi acum nu se simţea în dispoziţie să se ocupe de această chestiune.
La noapte, când va fi moleşită de vin şi de muzică, o va aduce în patul lui. Dar cu sau fără voia ei, va face dragoste cu ea la noapte şi în orice noapte de acum înainte, când o să vrea el. Dacă nu o să vină doritoare la el, va veni pentru că îi va porunci el, nimic mai simplu, decise Royce. Dar în ultima amintire, înainte de a adormi, îşi văzu tânără, revoltătoarea şi impertinenta lui mireasă ridicându-şi degetele şi informându-l cu obraznică superioritate că patruzeci înseamnă atâtea, oh...?