Jenny stătea singură pe parapet, privind în zare, cu mâinile încleştate pe marginea de piatră din faţa ei, în timp ce vântul îi învolbura părul, peste umeri. Speranţa că „mirele" s-ar putea să nu ajungă la nunta care avea să aibă loc peste două ceasuri îi fusese spulberată de câteva minute, când una din gărzi anunţase că se apropiau călăreţi. O sută cincizeci de călăreţi se apropiau de podul ridicat, cu soarele apusului sclipind în scuturile lucioase, transformându-le în aur strălucitor. În faţa ochilor ei dansa ameninţătoare imaginea unui lup care mârâia, ondulându-se pe steagurile albastre şi fluturând pe harnaşamentele cailor şi pelerinele călăreţilor.
Jenny rămase pe loc, cu aceeaşi detaşare lipsită de emoţie pe care o resimţise în ultimele cinci zile, privind cum grupul acela mare se apropia de porţile castelului. Vedea acum că se aflau şi femei printre călăreţi şi câteva stindarde purtând alte însemne decât pe cele ale Lupului. I se spusese că la ceremonia din seara aceasta se vor afla şi câţiva nobili englezi, dar nu se aşteptase la femei. Privirea i se întoarse fără plăcere spre bărbatul cu umeri largi care călărea în faţa grupului, cu capul gol şi fără scut sau spadă, pe spinarea unui minunat cal de luptă negru, cu o coamă şi o coadă care se unduiau în vânt şi care nu putea fi decât urmaşul lui Thor.
Lângă Royce se afla Arik, tot cu capul gol şi fără armură şi Jenny presupuse că acesta era modul lor de a ilustra dispreţul faţă de orice meschină încercare a clanului Merrick de a-i măcelări. De la distanţa aceasta, Jenny nu-i putea vedea faţa lui Royce, dar aproape că îi putea simţi nerăbdarea în timp ce aştepta ridicarea podului. Ca şi cum ar fi simţit că era privit, Royce îşi înălţă brusc capul, măturând cu privirea linia acoperişului castelului şi fără să vrea, Jenny se trase spre perete, ascunzându-se privirii. Teamă.
Prima emoţie pe care o simţea de cinci zile, îşi dădu seama cu dezgust, era teama. Îndreptându-şi umerii, se întoarse şi intră în castel.
Două ore mai târziu, Jenny aruncă o privire în oglindă. Senzaţia de plăcută amorţeală care îi dispăruse pe parapet se evaporase pentru totdeauna, lăsând-o pradă unei emoţii care o făcea să tremure, dar chipul din oglindă era o mască palidă, impasibilă.
- Nu o să fie chiar atât de cumplit pe cât crezi tu, Jenny, spuse Brenna încercând din tot sufletul să o înveselească, în timp ce ajuta două subrete să-i îndrepte trena rochiei de mireasă. În mai puţin de o oră o să se termine totul, o să vezi.
- Dacă şi căsătoria ar putea fi la fel de scurtă ca nunta, spuse Jenny nefericită.
- Sir Ştefan este jos in sală. L-am văzut chiar eu. Nu o să-l lase pe duce să facă nimic care să te dezonoreze, acolo. Este un cavaler puternic, onorabil.
Jenny se întoarse, cu peria uitată în mană, studiind cu un zâmbet intrigat chipul surorii ei.
- Brenna, vorbim despre acelaşi „cavaler onorabil" care ne-a răpit?
- Ei bine, spuse Brenna în apărarea acestuia, spre deosebire de fratele lui rău, cel puţin el nu a încercat să facă nici un târg imoral cu mine, după aceea!
Complet distrasă o clipă de la propriile ei gânduri, Jenny spuse:
- Totuşi, eu nu aş conta în seara asta pe bunele lui intenţii. Mă îndoiesc că nu şi-ar dori să-ţi sucească gâtul când o să dea cu ochii de tine, pentru că ştie acum că tu l-ai păcălit.
- Ah, dar el nu simte deloc aşa! izbucni Brenna. Mi-a spus că a fost un lucru foarte cutezător şi curajos pe care l-am făcut eu. Apoi mi-a spus că ar putea să-mi sucească gâtul pentru asta. Şi în plus, nu pe el l-am păcălit, ci pe ticălosul lui de frate!
- Ai vorbit deja cu Sir Ştefan? intrebă Jenny uluită. Brenna nu manifestase nici cel mai mic interes pentru tinerii drăgălaşi care o curtaseră în ultimii trei ani şi totuşi acum se întâlnea în secret cu ultimul bărbat din lume, cu care i-ar fi permis tatăl ei să se mărite.
- Am reuşit să vorbesc puţin cu el în sală, când m-am dus să-l întreb ceva pe William, mărturisi Brenna înroşindu-se în obraji, după care deveni dintr-o dată foarte preocupată să-şi netezească mâneca rochiei din catifea roşie. Spuse apoi încet, cu capul plecat:
reuşesc să-ţi trimit des, mesaje. Şi dacă o să includ în ele unul şi pentru Sir Ştefan, o să ai grijă să îl primească?
Jenny avu senzaţia că lumea se întorcea cu fundul în sus.
- Dacă eşti sigură că vrei să faci asta, da. Şi - continuă ea ascunzându-şi un ras care era în parte isterie şi în parte consternare pentru ataşamentul fără speranţă al surorii ei - în mesajele mele pentru tine, să le includ şi pe cele ale lui Sir Ştefan, da?
- Sir Ştefan, replică Brenna ridicându-şi ochii zâmbitori spre Jenny, a sugerat asta.
- Eu... începu Jenny, dar se întrerupse când uşa se deschise brusc şi înăuntru se repezi o femeie micuţă, mai în vârstă, care se opri apoi în loc. Îmbrăcată într-o rochie demodată dar frumoasă, gri-porumbel, din satin căptuşit cu blană de iepure şi cu o maramă albă, suavă, demodată, care-i înfăşură complet gatul şi o parte din bărbie, cu un văl argintiu care-i cobora în jos pe umeri, mătuşa Elinor se uită de la o fată la cealaltă, derutată.
- Ştiu că tu eşti micuţa noastră Brenna - spuse mătuşa Elinor zâmbind larg spre Brenna, apoi uitându-se la Jenny - dar este posibil ca această superbă creatură să fie micuţa, ştearsă mea Jenny?
Se uită cu o înmărmurită admiraţie la mireasă, care stătea în faţa ei îmbrăcată într-o rochie crem din mătase şi satin, cu un decolteu adânc, pătrat, cu talie înaltă şi cu mâneci lungi largi, împodobită generos cu perle şi rubine şi diamante, de la umeri până în talie. O capă superbă cu dublură de catifea, brodată şi ea cu perle, era prinsă de umerii lui Jenny cu două broşe magnifice din aur, cu perle, rubine şi diamante. Părul i se revărsa pe umeri şi pe spate, scânteind ca aurul şi rubinele pe care le purta.
- Catifea crem... spuse mătuşa Elinor zâmbind şi desfăcându-şi braţele. Atât de nepractică, draga mea, dar atât de frumoasă! Aproape la fel de frumoasă ca tine...
Jenny alergă în braţele ei.
- Ah, mătuşă Elinor, ce fericită sunt că te văd. Mi-a fost tare teamă că nu o să vii...
Brenna răspunse unui ciocănit în uşă, apoi se întoarse spre Jenny, cuvintele ei sugrumând revărsarea de încântare la vederea mătuşii Elinor:
- Jenny, tata doreşte să cobori. Documentele sunt gata de semnat.
O groază aproape incontrolabilă o cuprinse pe Jenny, strângându-i stomacul în noduri dureroase şi luându-i culoarea din obraji. Mătuşa Elinor îşi petrecu braţul pe după al lui Jenny şi, într-un vizibil efort de a o distrage de la concentrarea asupra a ceea ce o aştepta, o trase uşor pe Jenny afară pe uşă, discutând despre scena care le aştepta jos.
- N-o să-ţi crezi ochilor când o să vezi cât e de ticsită sala, sporovăia mătuşa Elinor, în încrederea greşită că mulţimea va diminua spaima lui Jennifer de a se confrunta cu viitorul ei soţ.
- Tatăl tău a aşezat într-un capăt al sălii o sută de oşteni ai tăi, iar el - uşorul aer de superioritate din glasul ei sugerând clar că „el! era Lupul Negru - are pe puţin tot atâţia în capătul celălalt, urmărindu-i pe ai tăi.
Jenny înainta, grea ca un buştean, de-a lungul culoarului, fiecare pas încet pe care-l făcea simţindu-l ca pe ultimul din viaţa ei. Spuse încordată:
- Seamănă mai curând cu pregătirile pentru o bătălie, nu pentru o nuntă.
- Da, mă rog, dar nu este. Nu chiar. Aici se află mai mulţi nobili decât cavaleri. Regele James trebuie să-şi fi trimis o jumătate din curte ca să ia parte la ceremonie şi se află aici şi şefii clanurilor din vecinătate.
Jenny mai făcu un pas de lemn, înaintând pe culoarul lung, întunecat.
- I-am văzut venind în dimineaţa asta.
- Da, mă rog, probabil că Regele Henric a dorit ca aceasta să pară o ocazie cu totul specială, pentru că se află aici şi tot felul de nobili englezi, dintre care câţiva şi-au adus şi soţiile. Este nemaipomenit să ai adunaţi laolaltă... scoţieni şi englezi, în catifele şi satin ...
Jenny se întoarse şi începu coborârea abruptă, scurtă, pe scara de piatră în spirală care ducea spre sală.
- Este foarte linişte jos ... spuse tremurând, în timp ce urechile ei percepeau sunetele înfundate ale vocilor bărbăteşti ridicate in forţată veselie, câteva tușete, râsul nervos al unei femei... şi nimic altceva.
- Ce fac acolo?
- Ei, ori îşi aruncă priviri reci, răspunse veselă mătuşa Elinor, ori se prefac că habar n-au de prezenţa celeilalte jumătăţi de sală. Jenny cobora ultima spirală a scării. Oprindu-se să se liniştească, îşi muşcă buza care-i tremura, apoi, scuturându-şi decisă capul, îşi înălţă bărbia şi merse mai departe.
La apariţia lui Jennifer, un şopot ameninţător străbătu sala şi spectacolul primirii fu la fel de prevestitor de rău ca şi tăcerea. În suporţi montaţi pe pereţii de piatră ardeau torţe strălucitoare, împrăştiindu-şi lumina peste spectatorii ostili care se uitau la ea. Sub torţe, bărbaţii înarmaţi stăteau ţepeni şi drepţi; doamnele şi lorzii stăteau unii lângă alţii - englezii de o parte a sălii şi scoţienii, în partea opusă - exact cum îi descrisese mătuşa Elinor.
Dar nu oaspeţii o făcură pe Jenny să-i tremure necontrolat genunchii. Ci silueta puternică, înaltă, care stătea singură în centrul sălii, privind-o cu ochi aspri, strălucitori. Asemenea unui spectru satanic se înălţa deasupra ei, într-o capă de culoarea vinului, căptuşită cu negru, emanând cu atâta forţă ura, încât chiar şi oamenii lui stăteau departe de el.
Tatăl lui Jennifer veni în întâmpinarea ei şi o luă de mană, cu câte o gardă de o parte şi de alta, dar Lupul era singur. Omnipotent şi dispreţuitor faţă de jalnicul lui duşman, dispreţuia în mod făţiş necesitatea de a se proteja faţă de el. Tatăl ei îi petrecu mâna pe sub braţul lui şi în timp ce o conducea, poteca largă ce străbătea sala impunătoare, despărţindu-i pe englezi de scoţieni, se lărgea şi mai mult pe măsură ce se apropiau. În partea dreaptă stăteau scoţienii, cu feţele lor mândre, severe, întoarse spre ea cu furie şi compasiune; în partea stângă se aflau englezii trufaşi, holbându-se la ea cu ostilitate rece. Şi drept în faţă, blocându-i trecerea, se afla silueta sinistră a viitorului ei soţ, cu pelerina aruncată pe spate, peste umerii largi, cu picioarele uşor depărtate, cu braţele încrucişate peste piept, studiind-o ca şi cum ar fi fost vreo creatură scârboasă care se târa pe pardoseală.
Neputându-i suporta privirea, Jenny îşi focaliză atenţia spre un punct chiar deasupra umărului stâng al lui şi se întrebă, nebuneşte, dacă el va avea sau nu de gând să se dea deoparte şi să-i lase să treacă. Cu inima bătându-i să-i iasă din piept, se agăţă mai tare de braţul tatălui ei, dar diavolul tot refuză să se mişte, obligându-i în mod deliberat pe Jenny şi pe tatăl ei să-l ocolească. Era, îşi spuse Jenny isteric, abia primul act de dispreţ şi umilire cu care o va trata el, în public şi în viaţa privată, pentru tot restul vieţii.
Din fericire nu prea avu timp să se gândească la asta, pentru că o altă oroare o aştepta imediat - semnarea contractului nupţial, care era desfăcut, pe o masa chiar în faţa ei. Langă masa stăteau doi bărbaţi, unul, emisarul regelui James, celălalt, emisarul regelui Henric, ambii aflându-se aici ca să fie martori la proceduri.
Ajunşi lângă masă, tatăl lui Jennifer se opri şi dădu drumul mâinii ei umede, din confortul strânsorii lui.
- Barbarul, anunţă el clar şi sonor, l-a semnat deja.
La cuvintele lui, ostilitatea din sală păru să escaladeze spre nişte proporţii înspăimântătoare, făcând să răsune aerul asemenea unui milion de pumnale mânuite dinspre partea scoţiană a sălii, spre englezi. într-o revoltă îngheţată, mută, Jenny se uita la pergamentul lung care cuprindea toate cuvintele ce-i stabileau dota şi o condamnau în mod irevocabil la o viaţă şi la toată eternitatea, ca soţie şi supusă a unui bărbat pe care-l detesta şi care o detesta. În partea de jos a pergamentului, ducele de Claymore se semnase apăsat, clar: semnătura răpitorului ei, iar acum, temnicerul ei.
Pe masă, lângă pergament, se afla o pană şi un corn cu cerneală şi cu toate că Jenny îşi porunci să pună mâna pe pană, degetele ei tremurânde refuzau s-o facă. Emisarul regelui James se apropie de masă şi Jenny se uită în sus la el cu o privire plină de mânie neajutorată.
- My lady - spuse acesta cu politeţe plină de compasiune şi cu vădita intenţie de a le arăta englezilor din sală că Lady Jennifer avea tot respectul regelui James însuşi - regele nostru suveran, James al Scoţiei, m-a însărcinat să vă transmit salutările lui şi să vă spun că întreaga Scoţie vă este îndatorată pentru sacrificiul pe care îl faceţi, de dragul iubitei noastre ţări. Sunteţi o onoare pentru măreţul clan Merrick şi deopotrivă pentru Scoţia.
Jenny se întreba ameţită dacă nu cumva cuvantul „sacrificiu" fusese pronunţat mai apăsat, dar emisarul lua deja până, înmânându-i-o decis.
Parcă de undeva de departe, Jenny îşi privi mâna întinzându-se încet după ea şi apoi semnând detestabilul document, dar când se îndreptă, nu-şi putu smulge privirile de la semnătură. Se holba transfigurată la propriul ei nume, scris cu scrisul şcolăresc pe care o pusese să-l practice şi să şi-l perfecţioneze, mama Ambrose. Mănăstirea! Brusc, Jenny nu putu, nu vru să creadă că Dumnezeu chiar lăsa să i se întample asta. Cu siguranţă că de-a lungul anilor grei petrecuţi la mănăstirea Belkirk, Dumnezeu trebuie să-i fi observat pietatea şi obedienţa şi devoţiunea ... mă rog, cel puţin eforturile ei de a fi obedientă, pioasă şi devotată. „Te rog, Doamne...", repeta ea sălbatic, iară şi iară.
„Nu permite să mi se întample aşa ceva."
- Doamnelor şi Domnilor... Vocea puternică a lui Ştefan Westmoreland străbătu sala, ecoul ei coborând înapoi, dinspre zidurile de piatră. Să toastăm pentru ducele de Claymore şi proaspăta lui mireasă.
- Proaspăta lui mireasă... cuvintele reverberară ameţitor în creierul lui Jenny, alungându-i amintirile din ultimele săptămâni. Se uită ca prin ceaţă in jurul ei, panicată, întrebându-se dacă reveria ei durase secunde sau minute şi începu din nou să se roage:
„Te rog, Doamne, nu lăsa să mi se întample asta"... Imploră încă o ultimă oară în inima ei, dar era prea târziu. Ochii ei mari erau întorşi spre uşile înalte din stejar care se deschideau spre sală pentru intrarea preotului pe care-l aştepta toată lumea.
- Părintele Benedict... anunţă tatăl ei tare, din dreptul uşii.
Jenny încetă să respire.
- ... Ne-a trimis vorbă că nu se simte bine. Inima ei începu să bubuie.
- Şi căsătoria nu poate fi încheiată pană mâine. „Doamne, îţi mulţumesc!"
Jenny încercă să se îndepărteze de masă, dar sala începu dintr-o dată să se agite şi nu se mai putea mişca. Îşi dădu seama, cu groază, că era gata să leşine. Şi persoana cea mai apropiată de ea era Royce Westmoreland.
Brusc, mătuşa Elinor scoase un strigăt de groază înţelegând starea lui Jenny şi se repezi în faţă, făcându-şi loc cu coatele, fără jenă, printre bărbaţii uluiţi din jurul ei. O clipă mai târziu, Jenny se pomeni cuprinsă într-o îmbrăţişare puternică, cu un obraz ca de pergament lipit de al ei, cu o voce dureros de familiară sporovăindu-i în ureche.
- Ei, haide, fetiţo, inspiră adânc şi într-o clipă o să te simţi ceva mai bine. Mătuşa ta Elinor este acum aici şi o să te duc sus, cârâi vocea.
Lumea se agita ca nebună, pentru ca dintr-o dată să înceteze. Bucuria şi uşurarea o cuprinseră pe Jenny, în timp ce tatăl ei se adresa societăţii din sală:
- Nu va fi decât o întârziere de o zi, bubui el cu spatele întors spre englezi. Părintele Benedict nu este chiar foarte bolnav şi în bunătatea lui ne-a promis că maine va fi aici ca să slujească ceremonia, indiferent cât de rău îi va fi.
Jenny se întoarse să părăsească sala împreună cu mătuşa şi-i aruncă o privire piezişă „logodnicului" ei, să-i surprindă reacţia la această întârziere. Dar Lupul Negru părea să-i ignore prezenţa. Se uita ţintă la tatăl ei şi chiar dacă expresia îi era înscrutabilă ca a unui sfinx, nu-i scăpă privirea rece, speculativă.
Afară, furtuna care ameninţase toată ziua se dezlănţui brusc şi un fulger despică cerul, urmat de prima bubuitură ameninţătoare a unui tunet.
Tatăl ei continuă, întorcându-se să se adreseze întregii săli, fără să se uite cu adevărat spre englezii din dreapta lui:
- Totuşi, festinul va avea loc în seara aceasta, aşa cum a fost programat. Înţeleg de la emisarii, Regelui Henric că majoritatea dintre voi doreşte să plece înapoi spre Anglia cât de devreme mâine dimineaţă; mă tem însă că va trebui să mai rămâneţi o zi, pentru că drumurile noastre nu sunt potrivite unei călătorii pentru englezi, pe timp de furtună.
Un zumzet izbucni de ambele părţi ale sălii. Ignorând privirile îndreptate spre ea, Jenny trecu împreună cu mătuşa ei prin sala ticsită, direct spre scara care ducea sus, două etaje, spre dormitorul ei. Spre bun-simţ şi singurătate consolatoare. Spre păsuire.
- Ei, ei, pisicuţa mea, i se adresă sora mai în vârstă a mamei ei, bătând-o pe Jenny pe spate cu mânuţa ei mică şi vorbind repede, dezlânat, convinsă ca acesta era momentul ei. Când nu am putut veni ieri sau alaltăieri, am fost sigură că ţi-ai pierdut orice speranţă că o să fiu aici, alături de tine. E adevărat, nu?
Înghiţindu-şi lacrimile, Jenny se lăsă cuprinsă de îmbrăţişarea afectuoasă a mătuşii ei şi dădu afirmativ din cap. De când o anunţase tatăl ei că mătuşa Elinor o va însoţi in Anglia, Jenny se concentrase asupra acestui lucru, ca singura bucurie în orizontul ei întunecat, înfricoşător.
Cuprinzându-i în mâini faţa brăzdată de lacrimi, mătuşa Elinor continuă cu luminoasa ei determinare:
- Dar acum sunt aici şi azi dimineaţă am stat de vorbă cu tatăl tău. Sunt aici şi de acum înainte o să fiu cu tine, zi de zi. Nu o să fie drăguţ? O să ne distrăm bine, împreună. Chiar dacă o să fii măritată cu englezul ăsta şi o să stai cu el, aşa bestie cum e, împreună o să uităm de el şi o să fim ca pe vremuri, înainte ca tatăl tău să mă fi surghiunit la casa din Glencarin. Nu că îl condamn, chiar dacă aşa se pare, dar mă tem că o să fie mai rău acum ca niciodată, pentru că prea multă vreme am fost privată de cei pe care-i iubesc şi cu care pot sta de vorbă.
Jenny se uită la ea, puţin ameţită de discursul lung, ţinut cu sufletul la gură, al mătuşii ei. Zâmbind, o cuprinse pe micuţa doamnă într-o îmbrăţişare strânsă. Stând la masa lungă de pe estradă, nepăsătoare la larma celor trei sute de oameni care mâncau şi beau în jurul şi mai jos de ea, Jenny se uita fix, în partea cealaltă a sălii. Lângă ea, cu umerii aproape atingându-li-se, stătea bărbatul de care o legase contractul de căsătorie, la fel de irevocabil cum a doua zi avea să urmeze ceremonia propriu-zisă. În ultimele trei ore cât fusese obligată să stea lângă el, îi simţise doar de trei ori privirea de gheaţă asupra ei. Era ca şi cum el nu i-ar fi putut suportat vederea şi abia aştepta să pună ghearele pe ea şi să-i transforme viaţa într-un infern.
Asupra ei plana ameninţător un viitor cu atacuri verbale şi bătăi, pentru că nici chiar printre scoţieni nu era un lucru neobişnuit ca bărbatul să-şi bată nevasta, dacă simţea el că aceasta avea nevoie să fie disciplinată sau încurajată. Ştiind asta şi cunoscându-i reputaţia şi temperamentul bărbatului furios, rece de lângă ea, Jenny era convinsă că viaţa ei va plină de nefericire. Nodul din gâtlej care aproape o sufocase toată ziua ii tăie acum respiraţia şi încercă vitejeşte să se gândească la ceva bun in viaţa pe care fusese obligată să o ducă. Îşi aminti că mătuşa Elinor va fi cu ea. Şi într-o zi - cât de curând, având în vedere ceea ce ştia despre natura senzuală a soţului ei - va avea copii pe care să-i iubească şi de care să se ocupe. Copii. Închise o clipă ochii şi inspiră adânc, dureros, simţind cum încet, încet, nodul se destinde. Un prunc pe care să-l ţină în braţe şi să-l legene ar fi ceva la care să se gândească cu bucurie. O să se agate de gândul acesta, decise ea.
Royce se întinse după cupa lui cu vin şi Jenny îi aruncă o privire cu coada ochiului. Observă cu amărăciune că acesta urmărea o acrobată deosebit de drăgălaşă, care se balansa în mâini, pe un pat din vârfuri ascuţite de sabie, cu fustele legate la genunchi ca să evite să îi cadă peste cap - o necesitate care permitea picioarelor ei în ciorapi, bine formate, să fie expuse de la genunchi la glezne. În partea cealaltă a sălii, bufoni cu pălării ţuguiate, cu mingi la capete, ţopăiau în faţa mesei care se întindea pe toată lungimea sălii. Divertismentele festive şi supeul rafinat însemnau modul tatălui ei de a le arăta englezilor atât de urâţi, cât de bogat şi de mândru era clanul Merrick.
Dezgustată de admiraţia făţişă a lui Royce pentru acrobata cu picioare frumoase, Jenny se întinse după cupa ei cu vin, prefăcându-se că soarbe din ea, evitând astfel să facă faţă privirilor iscoditoare ale englezilor care o urmăriseră cu dispreţ toată seara. Bazându-se pe câteva remarci auzite de ea, fusese judecată şi găsită plină de cusururi. „Uitaţi-vă la părul ei", mustăcise cu înţeles o femeie. „Am crezut că doar caii au coame de culoarea asta", spusese un bărbat, pe când Jenny trecea prin dreptul lui, cu capul sus şi stomacul numai noduri. „Royce nu o să accepte atitudinea asta mandră a ei. O să i-o scoată el prin bătaie, odată ce o va avea la Claymore".
Întorcându-şi privirea de la bufoni, Jenny se uită la lordul Merrick care stătea la stânga ei. Se simţi cuprinsă de mândrie în timp ce-i studia profilul aristocratic, înconjurat de barbă. Cată demnitatea avea... ce comportament nobil. De fapt, de câte ori îl urmărise stând în marea sală, ascultând disputele care apăreau periodic între oamenii lui şi judecându-le, nu se putuse împiedica să nu îşi imagineze că Dumnezeu trebuia să arate exact ca el, aşezat în tronul Lui ceresc şi judecând fiecare suflet care se înfăţişa înaintea Lui.
Totuşi, în seara aceasta tatăl ei părea să fie într-o dispoziţie foarte ciudată, având în vedere, în special, cumplitele circumstanţe. De-a lungul întregii seri, stând de vorbă în sală cu diferitele clanuri, păruse preocupat şi tensionat şi totuşi... în mod ciudat... mulţumit. Mulţumit de ceva.
Simţind asupra lui privirea lui Jennifer, lordul Merrick se întoarse spre ea, studiindu-i chipul cu ochii lui albaştri, înţelegători. Apropiindu-se atât de mult de ea încât barba lui îi gâdila obrazul, îi spuse la ureche, cu vocea uşor ridicată, dar nu suficient încât să ajungă la altcineva:
- Nu fi mâhnită, copila mea. Fii tare, totul va fi bine.
Remarca i se păru atât de absurdă, încât Jenny nu ştiu dacă să râdă sau să plângă. Văzând panica în ochii ei albaştri, tatăl ei îşi puse mâna pe mâna ei umedă, care în clipa aceea era ocupată să se apuce strâns de marginea mesei, ca şi cum de asta depindea viaţa ei. Mâna lui mare, caldă, o acoperi liniştitor pe a ei şi Jenny reuşi un zâmbet tremurat.
- Ai încredere în mine. După ziua de mâine totul o să fie bine, îi spuse el.
Jenny îşi simţi inima grea ca plumbul. După ziua de maine o să fie prea târziu. După ziua de mâine, ea va fi căsătorită pe vecie cu bărbatul de lângă ea, ai cărui umeri largi o făceau să se simtă plăpândă şi neimportantă, îi aruncă o privire furişă, îngrijorată celui hărăzit, să se asigure cu întârziere că el nu a reuşit cumva să audă conversaţia şuşotită pe care tocmai o avusese cu tatăl ei.
Dar atenţia lui era în altă parte. Royce nu se mai uita leneş la acrobata frumuşică. Acum privea drept în faţa lui.
Curioasă, Jenny îi urmă direcţia privim şi îl văzu pe Arik, care revenea tocmai în sală. În timp ce Jenny îl urmărea, uriaşul bărbos, blond, făcu o dată încet cu capul spre Royce, apoi mai făcu o dată. Cu coada ochiului, Jenny îl văzu pe Royce încleştându-şi maxilarele, apoi înclinând imperceptibil din cap, înainte de a-şi întoarce, calm şi deliberat, atenţia spre acrobată. Arik aşteptă o clipă şi apoi se duse ca din întamplare spre Ştefan, care îi asculta, ostentativ, pe cimpoieri.
Jenny simţi că o anume informaţie fusese tocmai transmisă în tăcere, ceea ce o făcu să devină extrem de neliniştită, mai ales că încă îi mai răsunau în minte cuvintele tatălui ei. Ştia că se întâmpla ceva, dar nu ştia ce anume. Se juca un joc serios, mortal şi ea se întreba dacă viitorul ei depindea într-un fel de finalul acestuia.
Nemaiputând îndura zgomotul şi tensiunea, Jenny decise să aleagă pacea dormitorului ei, ca să poată savura motivul cât de mic pe care-l avea ca să spere.
- Tată, spuse ea repede, întorcându-se spre el, îţi cer permisiunea să mă retrag, acum. Simt nevoia păcii camerei mele.
- Desigur, draga mea, spuse el, de îndată. Nu prea ai avut parte de pace în scurta ta viaţă, deşi chiar de aşa ceva ai nevoie, nu?
Jenny ezită o fracţiune de secundă, simţind că exista un fel de al doilea înţeles în cuvintele acelea, dar neînţelegând, înclină scurt din cap şi se ridică.
În clipa în care se mişcă, Royce îşi întoarse capul spre ea, deşi Jenny putea jura că toată seara parcă habar nu avusese de prezenţa ei acolo.
- Pleci? o întrebă el ridicându-şi privirea insolentă spre sânii ei. Jenny îngheţă la inexplicabila furie din ochii lui, când şi-i ridică, în sfârşit, spre ai ei.
- Să te conduc spre camera ta?
Cu un efort fizic, Jenny îi porunci trupului ei să se mişte şi să se îndrepte spre poziţia în picioare, acordându-şi plăcerea de moment de a se uita de sus la el.
- Categoric, nu! spuse ea cu iritare. Mă însoţeşte mătuşa mea.
- Ce seară plictisitoare, izbucni Elinor în clipa în care ajunseră în camera lui Jenny. Felul în care se holbau la tine m-a făcut să-mi vină să-i dau afară din sală, ceea ce jur că am fost cât pe ce să fac. Lordul Hastings, englezul de la curtea odiosului Henric, a şuşotit tot timpul mesei cu cel din dreapta lui, ignorându-mă cu desăvârşire, ceea ce a fost mai mult decât o bădărănie din partea lui, chiar dacă eu nu aveam nici-o dorinţă să vorbesc cu el. Şi draga mea, nu vreau să îţi fac viaţa şi mai grea, dar să ştii că nu-mi place deloc de soţul tău.
Jenny, care uitase de obiceiul mătuşii ei care turuia întruna ca o mică ciocănitoare, îi zâmbi cu dragoste devotatei scoţience, dar mintea ei era la altceva:
- Tata era într-o dispoziţie bizară, la masă.
- Eu întotdeauna am simţit ceva la el.
- Ceva, ce?
- Că are dispoziţii bizare.
Jenny îşi înghiţi un chicot isteric şi abandonă orice altă încercare de a discuta despre seara asta. Ridicându-se, se întoarse pentru ca mătuşa ei să o poată ajuta să-şi descheie rochia.
- Tatăl tău vrea să mă trimită înapoi la Glencarin, spuse mătuşa Elinor.
Jenny îşi întoarse brusc capul, uitându-se la mătuşa ei.
- De ce spui asta?
- Pentru că el a spus-o.
Complet derutată, Jenny se întoarse şi o apucă ferm de umeri.
- Mătuşă Elinor, ce anume, exact, a spus tata?
Cu umerii ei înguşti, căzuţi, mătuşa îi spuse:.
- Aseară, când am sosit mai târziu decât eram aşteptată, mă aşteptam ca el să se fi simţit vexat, ceea ce ar fi fost cât se poate de incorect, pentru că nu a fost vina mea că plouase atât de tare, în vest. Ştii cum este acolo, în perioada asta din an ...
- Mătuşă Elinor, ce a spus tata? o întrerupse Jenny pe un ton cumplit, de atenţionare.
- Îmi pare tare rău, fetiţo. Am stat atâta vreme singură, fără companie, înmagazinând atâtea discuţii pe care nu aveam cu cine să le port, încât acum că am pe cineva cu care să vorbesc, vreau să spun - nu mă mai pot opri. Erau doi porumbei care obişnuiau să se aşeze pe pervazul ferestrei dormitorului meu din Glencarin şi stăteam împreună de vorbă deşi, desigur, porumbeii au puţine de spus ...
La asta, în momentul cel mai cumplit din viaţa ei, umerii lui Jenny începură să salte într-un râs de nestăpânit şi ea îşi petrecu braţele în jurul micuţei, uluitei femei, în timp ce veselia exploda din pieptul ei şi lacrimi de teamă şi epuizare îi umpleau ochii.
- Bietul copil, spuse mătuşa Elinor bătând-o pe Jenny pe spate, eşti atât de tensionată şi mai vin şi eu cu prostiile mele. Ei... Mătuşa Elinor se opri, gândindu-se... în seara asta, la masă, tatăl tău mi-a spus să nu-mi fac planuri să te mai însoţesc, dar că dacă vreau, pot să rămân să asist la nuntă.
Braţele îi căzură de pe Jenny şi se trânti nefericită pe pat, cu chipul ei dulce, în vârstă, rugător.
- Aş da orice să nu mă mai întorc la Glencarin. Este atât de pustiu acolo... Dând din cap, Jenny îşi puse o mană pe părul ca neaua al mătuşii ei, mângâind alinător coroana argintie, amintindu-şi de anii din trecut când mătuşa ei îşi condusese propria gospodărie uriaşă, cu atâta eficienţă. Era teribil de nejust că singurătatea forţată combinată cu vârsta înaintată produseseră o asemenea schimbare în curajoasa femeie.
- O să îl rog eu mâine dimineaţă să îşi schimbe gândul, spuse Jenny foarte hotărâtă. Emoţiile ei erau prea încercate după o zi lungă, epuizantă şi oboseala începea să-şi reverse peste ea valurile grele, strivitoare.
- Când o să înţeleagă cât de mult vreau să vii cu mine, precis că o să se îmbuneze, spuse ea oftând, tânjind dintr-o dată după confortul patului ei îngust.