Luna îşi revărsa lumina prin fereastră şi Royce se rostogoli în somn, întinzând un braţ spre Jennifer. Dar mana lui întâlni aşternutul rece, nu carne caldă. O viaţă petrecută în pericol îl făcu să revină, într-o secundă, la realitate. Ochii i se deschiseră brusc în timp ce se întorcea pe spate, scrutând încăperea, măturând cu privirea mobilierul care se înălţa asemenea unor umbre fantomatice în palida lumină a lunii.
Răsucindu-se cu picioarele la marginea patului, se ridică şi începu să se îmbrace repede, înjurandu-şi propria prostie de a fi uitat să planteze o santinelă jos, la capătul scării. Îşi înşfacă pumnalul, din obicei, furios pe el că adormise în confortabila convingere că Jennifer nu putea să se lipească aşa de el, pentru ca apoi să rămână trează şi să-şi pună la cale, cu răceală, evadarea. Ba da, Jennifer Merrick era capabilă şi de mai mult. Gândindu-se la toate aspectele, se putea considera norocos că nu încercase să-i taie beregata înainte de a pleca! Smulse uşa şi era aproape gata să calce peste pajul lui uluit, care dormea in faţa uşii, pe rogojina lui.
- Ce s-a întâmplat, milord? întrebă Gawin îngrijorat, începand să se ridice.
O mişcare imperceptibilă - ca suflul vântului, venind de afară, dinspre parapet - îi atrase atenţia lui Royce şi îşi întoarse capul într-acolo. Uşa se trânti în faţa uluită a lui Gawin. Spunându-şi că era efectiv uşurat că nu-l obligase la o altă urmărire nocturnă, Royce deschise încet uşa şi ieşi. Jenny stătea pe parapet, cu părul lung umflându-i-se în briza nopţii, cu braţele petrecute în jurul ei, privind în depărtare. Cu ochii micşoraţi, Royce îi studie expresia şi o clipă fu cuprins de un val de uşurare. Ea nu părea să contemple posibilitatea de a se arunca peste parapet şi nici să-şi deplângă fecioria pierdută. Mai curând decât furioasă sau nefericită, ea arăta aproape pierdută în gânduri.
De fapt, Jenny era atât de scufundată în gândurile ei încât habar n-avea că nu mai era singură. Mângâierea alintătoare a aerului îmbălsămat al nopţii o ajutase să-şi refacă starea de spirit dar chiar şi aşa avea senzaţia că întreaga lume se întorsese cu fundul în sus în noaptea aceasta şi că Brenna era unul dintre motive: Brenna şi o pernă de puf fuseseră motivele pentru care Jenny îşi sacrificase cu „nobleţe" virginitatea. Cumplita constatare o izbise chiar în clipa în care se pregătea să adoarmă.
Spunea încet o rugăciune adormită pentru însănătoşirea Brennei şi pentru călătoria ei în siguranţă, când o pană străpunse faţa de pernă din in, aducând-o cu gândul la clipa în care îi potrivise Brennei pernele sub cap, în căruţă. Brenna avea accese de tuse din cauza fulgilor din pernele din jurul ei şi nimeni altcineva decât ea nu putea fi mai atentă să le îndepărteze. Precis, işi spuse Jenny, că Brenna adormise în camera ei şi se trezise tuşind, dar în loc să îndepărteze pernele vinovate, devenise, în sfârşit, cutezătoare şi inventivă: sperând că Royce le va elibera pe amândouă, Brenna rămăsese întinsă pe el, până când începuse să tuşească la un pas de moarte.
Absolut ingenioasă, se gândea Jenny - la nivelul tuturor planurilor pe care le putea ea imagina - şi la fel de ghinionistă, decise Jenny sumbru.
Gândurile ei o părăsiră pe Brenna şi se întoarseră spre viitorul pe care-l visase odinioară să îl aibă, un viitor care acum, mai mult ca oricând, era pierdut pentru ea.
- Jennifer... spuse Royce în spatele ei.
Jenny se întoarse în loc, făcând un efort să-şi ascundă reacţia inimii la auzul timbrului profund al vocii lui. De ce, se întrebă ea cu disperare, încă îi mai putea simţi mâinile pe piele şi de ce simpla vedere a chipului său îi aducea în minte asprimea tandră a sărutărilor lui?
- Eu.... De ce eşti îmbrăcat? întrebă ea uşurată că vocea îi sunase calm.
- Mă pregăteam să merg să te caut, îi răspunse Royce ieşind din umbră.
Aruncând o privire spre pumnalul strălucitor din mana lui, îl întrebă:
- Şi ce intenţionai să faci, când mă găseai?
- Uitasem de parapetul ăsta. Vârându-şi pumnalul în curea, Royce adăugă.:
- M-am gândit că ai reuşit să te strecori afară din cameră.
- Oare pajul tău nu doarme chiar de partea cealaltă a uşii?
- Bună observaţie, spuse Royce sardonic.
- De obicei doarme întins de-a lungul uşii, ca să blocheze trecerea oricui, sublinie ea.
- La fel de corect, spuse Royce sec, mirându-se cum de se repezise, ca niciodată, afară pe uşă, fără să cerceteze orice altă variantă.
Acum că o găsise, Jenny işi dori ca el să plece; prezenţa lui adusese infernul în serenitatea pe care o căutase cu atata disperare. Întorcându-se de la el cu neechivoca sugestie ca el să plece, începu să privească peisajul luminat de lună.
Royce ezită, ştiind că ea dorea să fie lăsată singură, dar nedorind să o părăsească. Îşi spuse că era vorba doar de preocuparea pentru starea ei de spirit şi nu de plăcerea pe care o avea să stea in prezenţa ei, acest sentiment de tandreţe împiedicându-l să plece. Simţind că ea nu va primi cu plăcere atingerea lui, se opri mai departe de ea şi se sprijini cu umărul de peretele care înconjura parapetul. Jenny rămase adâncită în gândurile ei şi sprâncenele lui Royce se strânseră uşor, reconsiderând concluzia lui de mai devreme, că ea se gândea la ceva atât de stupid cum ar fi să-şi ia viaţa.
- La ce te gândeai acum câteva minute, când am venit aici?
Întrebarea o făcu pe Jenny să se încrânceneze uşor. Nu se gândise decât la două lucruri, dintre care unul, anume ingeniosul plan al Brennei, evident că nu-l putea comenta cu el.
- Nu era nimic important, se eschivă ea.
- Oricum, spune-mi, insistă.
Jenny se uită într-o parte, inima bătându-i trădătoare la vederea umerilor lui largi atât de aproape de ea şi a chipului frumos, serios, luminat de luna. Dorind acum să discute orice i-ar fi putut distrage atenţia de la prezenţa lui, se uită peste dealuri şi spuse cu un oftat de capitulare:
- Mi-am amintit de vremea când stăteam pe parapetul castelului Merrick şi priveam în depărtare, gândindu-mă la un regat.
- Un regat? repetă Royce surprins şi uşurat de natura nonviolentă a gândurilor ei. Jenny dădu din cap, cu părul ei greu unduindu-i-se pe spate şi Royce îşi reprimă cu greu nevoia de a-şi înfăşură mâna în masa mătăsoasă şi de a-i întoarce faţa în sus, spre el.
- Ce regat?
- Propriul meu regat. Jenny oftă, simţindu-se ridicolă şi supărată că el insistase asupra subiectului. Obişnuiam să-mi plănuiesc propriul meu regat.
- Bietul James, glumi Royce referindu-se la regele Soţiei. Şi pe care anume dintre regaturile lui plănuiai să pui mana?
Jenny îi zâmbi dezamăgită, dar în vocea ei se simţea o ciudată tristeţe.
- Nu era un regat real, cu pământuri şi castele; era un regat al viselor - un loc unde lucrurile aveau să fie exact cum vroiam eu să fie.
O amintire de mult pierdută îi trecu prin minte şi întorcandu-se spre parapet, Royce îşi lăsă braţele pe el, cu degetele împreunate. Privind peste dealuri, în aceeaşi direcţie în care se uita Jennifer, mărturisi încet:
- A fost o vreme, de mult de tot, când şi eu obişnuiam să-mi imaginez un regat după propriile mele vise. Al tău cum arăta?
- Nu sunt multe de spus. În regatul meu era prosperitate şi pace. Din când în când, fireşte, câte un ţăran se îmbolnăvea foarte rău sau siguranţa noastră era cumplit ameninţată.
- În regatul din visul tău existau ameninţări şi boală? o intrerupse Royce surprins.
- Desigur! recunoscu Jenny cu un zâmbet jenat. Trebuia să existe şi una şi alta, pentru ca eu să pot sări în ajutor şi să salvez totul. Acesta era adevăratul motiv pentru care îmi inventasem regatul.
- Vroiai să devii o eroină pentru poporul tău, concluziona Royce zâmbind la o motivaţie pe care o putea uşor înţelege.
Jenny scutură din cap, înflăcărarea din vocea ei alungându-i zâmbetul.
- Nu. Vroiam doar să fiu iubită de cei pe care-i iubeam; să mi se acorde atenţie, nu să fiu nedorită de cei care mă ştiau.
- Asta era tot ce-ţi doreai? Jenny dădu din cap, serioasă.
- Aşa că mi-am inventat un regat al viselor, unde puteam face lucruri măreţe şi cutezătoare, prin care să obţin acest lucru, iubirea.
Nu foarte departe, pe dealul din apropierea castelului, silueta unui bărbat fu luminată o clipă, de razele lunii care ieşeau din nori. Oricând altădată, această scurtă apariţie l-ar fi determinat pe Royce să trimită oameni în cercetare. Acum totuşi, saturat de dragostea din timpul nopţii, ştiind ce va avea să mai urmeze, cu fermecătoarea frumuseţe de lângă el, creierul său nu reacţiona la ce observaseră ochii. Era o noapte plină de căldură şi rare confidenţe, o noapte mult prea dulce şi plăcută, ca să se gândească la imposibila ameninţare a unui pericol tăcut, pândind atât de aproape de propriul lui domeniu.
Royce se încruntă, gândindu-se la cuvintele derutante ale lui Jenny. Scoţienii, chiar şi proprietarii de pământ care trăiau după legile feudale, mai curând decât după legile clanului, erau extrem de loiali! Şi indiferent dacă cei din clanul lor îi spuneau tatălui lui Jennifer „contele sau „Merrick" acesta şi întreaga lui familie vor continua să primească completa devoţiune şi loialitate a clanului Merrick. Ei nu se vor uita la Jennifer şi nu o vor găsi nedorită iar ea va fi, fără indoială, iubită de cei pe care ii iubea - deci, ea nu ar fi trebuit să simtă nevoia să viseze la un regat al ei. Într-un tarziu, Royce spuse:
- Eşti o tânără curajoasă şi frumoasă. Şi o contesă cu toate drepturile ei. Fără îndoială că cei din clanul tău simt pentru tine ceea ce îţi doreşti să simtă - şi poate chiar mai mult.
Jenny îşi smulse privirea dintr-a lui şi păru din nou absorbită de peisaj. Îi răspunse cu o voce intenţionat lipsită de emoţie:
- Ei mă consideră un fel de ... de provocare.
- De ce şi-ar închipui ceva atât de absurd? întrebă el derutat.
Spre surprinderea lui, Jenny sări în ajutorul lui.
- Altceva ar putea gândi, având în vedere lucrurile pe care fratele meu vitreg i-a convins că le-am făcut?
- Fel de lucruri?
Jenny se înfiora, strângându-şi braţele în jurul ei, arătând aproape cum arăta atunci când a văzut-o prima dată pe parapet.
- Lucruri de negândit, şopti ea.
Royce o privea insistând tăcut să se explice şi Jenny inspiră adânc, tremurat şi se conformă fără bucurie:
- Au fost multe lucruri, dar cel mai cumplit a fost despre cum s-a înecat Rebecca. Becky şi cu mine eram verişoare de departe şi cele mai bune prietene. Aveam amândouă treisprezece ani, adăugă Jenny zâmbind trist. Tatăl ei - Garrick Carmichael - era văduv şi Rebecca era singurul lui copil. Era nebun după ea, aşa cum eram cu toţii. Era atât de dulce şi atât de incredibil de frumoasă - chiar mai frumoasă decât Brenna - încât nu puteai să nu o iubeşti. Problema era că tatăl ei o iubea atât de mult încât nu o lăsa să facă nimic, de teamă să nu păţească ceva. Nu avea voie nici să se apropie de râu, pentru că tatăl ei se temea să nu se înece. Becky a hotărât să înveţe să înoate - ca să-i arate că va fi in siguranţă - aşa că, în fiecare dimineaţă, devreme de tot, ne furişam la râu, pentru ca eu să o pot invăţa să înoate.
- Cu o zi înainte de a se îneca, am fost la târg şi ne-am certat pentru că i-am spus că unul dintre jongleri se uitase la ea într-un mod necuviincios. Fraţii mei vitregi, Alexander şi Malcolm ne-au auzit - ca şi alţi caţiva oameni - şi Alexander m-a acuzat că eram geloasă pentru că de fapt eu mă uitam la jonglerul respectiv, ceea ce era cea mai mare prostie. Becki era atât de furioasă, de jenată vreau să spun, încât când am plecat mi-a zis să nu mă obosesc să vin la râu, a doua zi dimineaţă, pentru că nu mai avea nevoie de ajutorul meu. Ştiam că nu vroia cu adevărat să spună asta şi că nu ştia încă să înoate aşa de bine şi fireşte, a doua zi dimineaţa m-am dus la râu.
Vocea lui Jennifer deveni o şoaptă aproape imperceptibilă.
- Când am ajuns acolo, Becky era încă furioasă; mi-a strigat că vroia să fie singură. Eu eram deja în vârful dealului, îndepărtându-mă, când am auzit un pleoscăit şi pe ea strigându-mă să o ajut. M-am întors şi am început să alerg în jos pe deal, dar nu o puteam vedea. Când am ajuns la jumătatea drumului, a reuşit să-şi scoată capul din apă - ştiu asta pentru că i-am văzut părul la suprafaţă. Apoi am auzit-o strigându-mă încă o dată ...
Jenny se cutremură, frecându-şi absentă mâinile.
- Dar curentul o purta departe. M-am scufundat şi am încercat să o găsesc. M-am scufundat din nou şi din nou şi din nou, şopti Jenny sacadat, dar... nu am putut-o găsi, ca să o ajut. A doua zi, Becky a fost găsită câteva mile mai departe, pe malul râului.
Royce ridică mâna, apoi o lăsă înapoi jos, simţind că ea lupta să se stăpânească şi nu ar fi primit bine un gest de mângâiere care ar fi făcut-o să-şi piardă controlul.
- A fost un accident, spuse el blând. Jenny inspiră adânc, să se liniştească.
- Nu şi după Alexander. Probabil că el fusese prin apropiere, pentru că a spus la toată lumea că a auzit-o pe Becky strigându-mă, ceea ce era adevărat. Dar le-a spus şi că ne certam şi că eu am împins-o în apă.
- Şi cum a explicat propriile tale haine ude? întrebă Royce concis.
- A spus, începu Jenny cu glasul sfâşiat, că am împins-o în apă; că am aşteptat puţin şi apoi am incercat să o salvez. Lui Alexander, adăugă Jenny, i se spusese deja că el şi nu eu îi va succeda tatălui meu la putere. Dar asta nu i-a fost suficient - el vroia să intru in dizgraţie şi chiar mai mult. După asta a fost uşor pentru el.
- Uşor în ce fel?
Umerii ei delicaţi se ridicară uşor.
- Alte câteva minciuni diavoleşti şi adevăruri răstălmăcite - cabana unui ţăran care a luat brusc foc în noaptea care a urmat după ce l-am provocat cu ridicarea unui sac cu grăunţe. Lucruri dintrastea.
Jenny îşi ridică încet ochii strălucitori de lacrimi şi spre surprinderea lui Royce, încercă să zâmbească.
- Îmi vezi părul? îl intrebă ea. Royce îşi aruncă inutil privirea spre şuviţele roşii-aurii pe care le admira de săptămâni de zile şi dădu din cap.
Cu voce sufocată, Jenny spuse:
- Părul meu avea o culoare cumplită. Acum are culoarea părului lui Becky. Becky ştia... cât de mult îi... admiram părul, şopti Jenny cu voce întreruptă şi... îmi place să cred că ea mi l-a dăruit. Ca să-mi arate că ştie... că am încercat să o salvez.
Strângerea dureroasă, neobişnuită din piept îi făcu lui Royce să-i tremure mâna când începu să şi-o ridice şi să şi-o pună pe obrazul ei, dar ea se retrase şi cu toate că ochii enormi înotau în lacrimi strălucitoare, Jenny nu izbucni în plâns. Acum, în sfârşit, înţelese de ce această minunată tânără nu a plâns de la capturarea ei, nici măcar când i-a aplicat el bătaia aceea zdravănă. Jennifer Merrick îşi înmagazinase în ea toate lacrimile iar mândria şi curajul ei nu-i vor permite să clacheze şi să le dea drumul. În comparaţie cu ce suferise ea, o simplă bătaie a lui nu însemna nimic. Neştiind ce să facă, Royce intră în cameră, turnă puţin vin într-o cupă şi i-l aduse.
- Bea asta, îi spuse el simplu.
Constată uşurat că ea îşi recăpătase deja controlul şi un zâmbet cuceritor îi flutură pe buzele catifelate, la tonul lui neintenţionat abrupt.
- Mi se pare, milord, că îmi vari mereu alcool în mâini.
- De obicei, pentru motivele mele josnice, recunoscu el vesel şi Jenny chicoti.
Band o sorbitură, Jenny puse cupa deoparte, apoi işi incrucişa braţele pe parapetul scund, privind din nou in depărtare, in timp ce se apleca. Royce o studie in tăcere, incapabil să-şi scoată din minte dezvăluirile ei, simţind nevoia să spună ceva încurajator.
- Oricum, nu cred că ţi-ar fi făcut plăcere să-ţi asumi responsabilitatea clanului.
Jenny scutură din cap şi spuse calm:
- Aş fi iubit asta. Erau atâtea lucruri care vedeam că ar fi trebuit făcute altfel - lucruri pe care le observă doar o femeie, nu un bărbat. Lucruri pe care le-am învăţat şi de la Mama Ambrose. Există noi orizonturi, metode noi de a cultiva cerealele - sute de alte lucruri care pot fi făcute altfelşi mai bine.
Incapabil să comenteze despre relativele merite ale agriculturii, Royce încercă un alt argument.
- Nu-ţi poţi trăi viaţa încercând să-ţi faci clanul să te aprecieze.
Jenny îi răspunse cu o voce scăzută, decisă:
- Pot. Aş face orice ca să-i conving să mă vadă din nou ca pe cineva de-al lor. Ei sunt poporul meu - sângele lor curge în vinele mele şi al meu, într-ale lor.
- Mai bine ai uita de asta. S-ar părea că te-ai angajat într-o competiţie a cărei victorie nu pare să-ţi fie favorabilă.
Jenny spuse, cu tristeţe:
- Pentru scurt timp, în aceste ultime zile am sperat că nu mai e aşa cum zici tu. Într-o zi, William va prelua conducerea clanului, iar el este un băiat minunat, bun - mă rog, un bărbat - de vreme ce a împlinit douăzeci de ani. Nu este la fel de puternic cum era Alexander sau cum este Malcolm, dar este inteligent şi înţelept şi loial. El suferă pentru relaţia mea cu clanul şi de îndată ce va fi devenit stăpân, va încerca să îndrepte lucrurile. Dar în noaptea aceasta, totul a devenit imposibil.
- Ce legătură are noaptea asta cu toată povestea?
Jenny îşi ridică ochii spre el şi expresia lor îi aminti lui Royce de o ciută rănită, în ciuda tonului ei voit calm, indiferent.
- În noaptea asta am devenit consoarta celui mai aprig duşman al familiei mele - amanta vrăjmaşului poporului meu. În trecut, m-au dispreţuit pentru lucruri pe care nu le-am făcut. Acum, au un bun motiv să mă dispreţuiască pentru ce am făcut, exact cum am şi eu motive să mă dispreţuiesc. De data aceasta am făcut un lucru de neiertat. Nici Dumnezeu nu mă va ierta ...
Adevărul de netăgăduit al acuzaţiei că a devenit consoarta lui îl izbi pe Royce cu o forţă mai mare decât ar fi vrut să recunoască, dar vinovăţia lui era diminuată de cunoaşterea faptului că viaţa care era pierdută pentru ea acum, nu era cine ştie ce viaţă. Întinzând mana, o luă cu fermitate de umeri şi o întoarse, apoi îi ridică bărbia în sus, obligând-o să-i întalnească privirea. Şi chiar în timp ce începea să vorbească, plin de compasiune şi înţelegere, simţea deja că începe să se întărească, un răspuns imperativ la apropierea ei. Royce spuse cu liniştită fermitate:
- Jennifer, eu nu am ştiut cum stăteau lucrurile între tine şi clanul tău, dar m-am culcat cu tine şi nimic nu se mai poate schimba acum.
- Dar dacă ai putea schimba ceva, ai face-o? spuse Jenny privindu-l revoltată.
Royce se uită în jos la fata incredibil de tentantă, care-i încinsese trupul chiar în clipa aceea. Calm şi onest, răspunse:
- Nu.
- Atunci nu te mai obosi să pari că regreţi, izbucni ea.
Buzele i se curbară într-un râs fără veselie, plimbându-şi mâna de-a lungul obrazului ei, spre gât.
- Arăt eu apăsat de regrete? Nu regret. Regret că ţi-am provocat umilinţă, dar nu regret că te-am avut, în urmă cu o oră şi nici nu voi regreta să te am din nou, peste câteva minute, ceea ce vreau chiar să fac. Jenny rămase uluită la aroganţa declaraţiei lui, dar Royce continuă cu ce avea de spus.
- Eu nu cred în Dumnezeul tău, dar mi s-a spus de către cei care cred că Dumnezeul tău se presupune că este un Dumnezeu just. Dacă este aşa, continuă el pe un ton calm, filozofic, atunci cu siguranţă că El nu te va învinui pentru toate astea, în fond ai acceptat târgul meu de teamă pentru viaţa surorii tale. Nu a fost voinţa ta, ci a mea. Şi ce s-a întâmplat între noi în patul acesta a fost iarăşi împotriva voinţei tale. Nu am dreptate?
Royce regretă întrebarea chiar în clipa imediat următoare - o regretă atât de mult, încât acest lucru îl deconcerta. Şi apoi înţelese că, în timp ce încerca să o asigure că el nu o condamnase , nu vroia ca ea să nege că simţise toate lucrurile pe care le făcuse el în timpul contactului lor, sau că şi ea îl dorise aproape la fel de mult cât o dorise el pe ea. Ca şi cum ar fi simţit dintr-o dată nevoia de a-i testa onestitatea dar şi propriile lui instincte, Royce insistă:
- Nu este adevărat? Că El te va considera fără vină pentru că tu mi te-ai supus doar în pat, împotriva voinţei tale?
- Nu! Cuvântul ţâşni din ea plin de neajutorare şi ruşine şi de o mie de alte sentimente pe care Royce nu le putea identifica.
- Nu? Repetă el cuprins de o teribilă senzaţie de uşurare. Unde greşesc? întrebă el, pe un ton scăzut dar insistent. Spune-mi unde greşesc.
Nu tonul de comandă din vocea lui o făcu pe Jenny să răspundă. Ci subita revenire în mintea ei a felului în care făcuse dragoste cu ea; amintirea incredibilei lui blândeţi şi reţineri. A regretului lui profund când i-a provocat durere, rupându-i himenul; a cuvintelor lui şoptite, de admiraţie; a respiraţiei lui laborioase, în timp ce se lupta să-şi reţină pasiunea. Adăugate la toate acestea, era amintirea propriei ei dorinţe imperioase de a fi umplută de el şi de a-i oferi înapoi senzaţiile de nedescris pe care i le stârnea el. Deschise gura, dorind să îl rănească, aşa cum îi rănise el toate şansele la fericire, dar propria ei conştiinţă îi opri cuvintele în gâtlej. În împreunarea lor ea găsise splendoare, nu ruşine, aşa încât nu putea minţi spunând altceva.
- Nu a fost voinţa mea să vin în patul tău, răspunse ea într-o şoaptă înăbuşită.
Apoi, smulgându-şi privirea de la ochii lui fumurii, îşi intoarse capul şi adăugă:
- Dar odată acolo, nu a fost voinţa mea nici să plec.
Cum se uitase în altă parte, Jenny nu îi văzu tandreţea din zâmbetul lui mic, dar o simţi în în felul în care o cuprinseră braţele lui, cu palma pe spate, trăgând-o spre lungimea lui întărită, în timp ce îi lua în posesie gura cu gura lui, luându-i mai întâi cuvintele, apoi suflul.
Cred că îl așteptați cu nerăbdare acest capitol așa că vă doresc "Lectură plăcută!"