Tabăra Lupului părea să revină la viaţă înainte ca ultimele stele să dispară de pe cer, dar Jenny nu dormise mai mult de o oră, toată noaptea. Tremurând sub apărarea subţire a pelerinei ei uşoare, privea în sus la cerul ca cerneala, cerându-l pe rând iertare lui Dumnezeu pentru nenumăratele ei nebunii şi rugându-l să o cruţe pe sărmana Brenna de inevitabilele consecinţe ale hotărârii ei prosteşti de a urca ieri seară pe deal.
- Brenna, şopti ea când mişcările bărbaţilor de afară deveniră mai zgomotoase, arătând că tabăra se trezise la viaţă, te-ai sculat?
- Da.
- Când o să ne pună Lupul întrebări, lasă-mă pe mine să răspund.
- Da, răspunse din nou Brenna, cu glas spart.
- Nu sunt sigură ce vrea el să ştie, dar precis că este ceva ce nu trebuie să-i spunem. Poate că eu o să reuşesc să ghicesc de ce pune o întrebare şi astfel să ştiu când să-l induc în eroare.
Răsăritul abia începuse să strieze cerul cu rozaliu, când în cort intrară doi bărbaţi care le dezlegară, permiţându-ie doar câteva minute de intimitate în tufişurile din pădure, la marginea întinsului luminiş, înainte de a o lega la loc pe Jenna şi de a o duce pe Brenna la întâlnirea cu Lupul.
- Aşteptaţi, strigă Jenny când le înţelese intenţiile. Sora mea nu... nu... nu se simte bine.
Unul dintre aceştia, un uriaş de vreo doi metri care nu putea fi decât legendarul colos numit Arik, îi aruncă o privire care-i îngheţă sângele şi ieşi. Celălalt paznic continuă să o conducă pe Brenna şi prin deschizătura cortului, Jenny observă privirile lascive pe care i le aruncau bărbaţii din tabără în timp ce aceasta trecea printre ei, cu mâinile legate la spate.
Jumătatea de oră cât lipsi Brenna i se păru lui Jenny o eternitate dar spre marea ei uşurare, Brenna nu arăta, la întoarcere, semne să fi suferit vreo cruzime fizică.
- Eşti bine? Nu ţi-a făcut nici un rău, nu? spuse Jenna când rămaseră singure.
Brenna înghiţi, scutură din cap şi izbucni brusc în lacrimi.
- Nu, plângea ea isteric, deşi s-a înfuriat rău de tot pentru că nu - nu mă puteam opri din plâns. Eram atât de speriată, Jenny, iar el e atât de uriaş şi de aspru şi eu nu mă puteam opri din plâns, ceea ce nu f...făcea dec...cât să-l înfurie şi...şi mai tare.
- Nu plânge, gata, a trecut totul, minţi Jenny ca s-o liniştească. Minciuna, îşi spuse ea în gând, începea să devină o nimica toată pentru ea.
Stefan trase prelata de la cortul lui Royce şi intră.
- Dumnezeule mare, e o frumuseţe, spuse el referindu-se la Brenna, care tocmai plecase. Păcat că e călugăriţă.
- Nu este, izbucni Royce, iritat. A reuşit, între două reprize de plâns să-mi explice că este „novice".
- Asta ce mai e?
Royce Westmoreland era un războinic întărit în lupte, ale cărui cunoştinţe rudimentare despre religie erau virtual inexistente. Lumea lui, încă de când era doar un copil, fusese milităria aşa că traduse în termeni militari ce înţelesese el din explicaţia înlăcrimată a Brennei.
- Aparent, o novice este un voluntar care nu şi-a terminat antrenamentul sau care încă nu a jurat credinţă stăpânului său.
- Crezi că spune adevărul?
Royce se strâmbă şi mai trase un gât de bere.
- Este prea înspăimântată ca să mintă. De aceea, este prea înspăimântată ca să vorbească.
Ochii lui Ştefan se îngustară în semn de gelozie pentru fată sau de enervare că fratele său eşuase în a obţine informaţii mai valoroase.
- Şi prea frumoasă ca să o interoghezi cu mai multă asprime?
Royce îi aruncă o privire sardonică, dar gândul lui era la ceea ce îl frământa.
- Vreau să ştiu cât de fortificat este castelul Merrick, cât şi dispunerea domeniului său - orice putem afla, care să ne folosească. Altfel, o să trebuiască să faci drumul acela la Merrick, pe care l-ai început ieri. Adu-mi-o pe soră, spuse el cu mortală hotărâre, trântind cu zgomot pe masa improvizată pe căpriori, cana cu bere.
Când uriaşul Arik intră în cort, pământul părând să se cutremure la fiecare pas al lui, Brenna se trase în spate, îngrozită.
- Nu, nu mă duce din nou la el.
Ignorând-o complet pe Brenna, acesta se duse mai departe spre Jenny, o apucă de braţ cu mâna lui enormă şi o ridică în picioare. Legenda, îşi dădu seama Jenny uşor isterizată, nu exagerase mărimea toporiştii de luptă a lui Arik: mânerul acesteia era gros ca o buturugă.
Lupul făcea paşi, agitat, în cortul lui imens, dar se opri brusc la intrarea lui Jenny, ochii lui metalici scrutând-o în timp ce ea stătea mândră în picioare, cu mâinile legate la spate. Deşi chipul ei era intenţionat inexpresiv, Royce era uluit să vadă în ochii ei albaştri, care se uitau dispreţuitori întrai lui, îngrijorare mascată. Îngrijorare - dar nici urmă de lacrimi. Îşi aminti, brusc, ce auzise despre fiica mai mare a lordului Merrick. Celei mai mici i se spunea „Giuvaerul Scoţiei", dar legenda spunea despre cea din faţa lui că era moştenitoarea rece, mândră, a unei zestre atât de bogate şi a unei linii de sânge atât de nobile, încât nici un bărbat nu o putea atinge. Nu numai atât, se spunea despre ea că era o fată ştearsă, care respinsese singura cerere în căsătorie pe care se părea că o va primi vreodată şi în consecinţă fusese trimisă de tatăl ei la mănăstire. Cu faţa plină de noroi, era imposibil de spus acum cât de „ştearsă" era, dar în mod clar, nu avea frumuseţea angelică a surorii ei şi nici temperamentul acesteia. Cealaltă fată plânsese lamentabil - asta însă se uita ţintă în ochii lui.
- Pentru numele lui Dumnezeu, chiar sunteţi surori?
Bărbia ei se ridică şi mai mult.
- Da.
Royce spuse, cu un glas dispreţuitor:
- Ciudat. Sunteţi surori bune? întrebă el brusc, ca şi cum ar fi fost contrariat. Răspunde-mi! izbucni el când fata se încăpăţână să tacă.
Jenny, care era mult mai îngrozită decât arăta, se îndoi dintr-o dată că acesta avea de gând să o tortureze sau să o trimită la moarte, după acest interogatoriu care începuse cu întrebări nevinovate despre genealogia ei.
- Este sora mea vitregă, recunoscu ea şi o urmă de curaj sfidător îi învinse teroarea. Dar mi-e greu să mă concentrez, cu mâinile legate la spate. Este dureros şi inutil.
- Ai dreptate. Picioarele tale ar trebui legate, spuse el cu deliberată cruzime, amintindu-şi de lovitura primită în vintre.
Părea atât de furios încât un sentiment de amuzată satisfacţie îi aduse lui Jenny un vag zâmbet pe buze. Royce îl văzu şi nu-şi putu crede ochilor. Bărbaţi în toată firea, războinici, tremurau în prezenţa lui, în timp ce fetişcana asta, cu bărbia ei mândră şi încăpăţânată, savura de fapt plăcerea de a-l înfrunta. Curiozitatea şi răbdarea lui se evaporară brusc.
- Gata cu politeţurile banale, spuse el aspru, apropiindu-se încet de ea.
Amuzamentul lui Jenny se evaporă şi se retrase un pas, apoi se opri, impunându-şi să fie tare.
- Vreau răspunsuri la întrebările mele. Câţi oameni înarmaţi ţine tatăl tău la castel?
- Nu ştiu, spuse Jenny simplu, după care rată efectul bravadei ei, făcând un pas înapoi.
- Tatăl tău ştie că intenţionez să vin spre el?
- Nu ştiu.
- Îmi pui răbdarea la încercare, o preveni el cu o voce ameninţătoare. Ai prefera să-i pun întrebările astea surioarei tale?
Ameninţarea avu efectul scontat; expresia ei dispreţuitoare se transformă în disperare.
- De ce nu s-ar gândi că o să-l ataci? De ani de zile există zvonuri că o să faci asta. Acum, ai o scuză! Nu că ai avea nevoie de una! strigă Jennifer, înnebunită de groază când acesta începu din nou să se apropie de ea.
- Eşti un animal! Îţi face plăcere să ucizi oameni nevinovaţi!
Cum acesta nu negă faptul că îi făcea plăcere, Jenny se chirci în sinea ei.
- Acum că ştii asta, spuse el cu o voce periculos de calmă, presupun că o să-mi spui câţi oameni înarmaţi are tatăl tău?
Jenny calculă repede că trebuie să fi rămas cel puţin 500.
- Două sute, spuse ea.
- Nebună mică, proastă şi încăpăţânată! sâsâi Royce apucând-o de braţe şi scuturând-o cu putere. Te-aş putea rupe în două cu mâinile goale şi totuşi continui să mă minţi?
- Ce te aştepţi să fac? strigă Jenny zvârcolindu-se, dar tot încăpăţânată. Să-mi trădez tatăl, pentru tine?
- Nu ieşi din cortul ăsta - îi promise el - până numi spui tot ce ştii despre planurile lui - de bună voie sau cu puţin ajutor din partea mea, care nu o să-ţi facă prea mare plăcere.
- Nu ştiu câţi oameni a strâns, strigă Jenny, neajutorată. Sincer. De doi ani nu l-am mai văzut pe tata, până ieri. Şi nici înainte nu vorbea prea multe cu mine!
Luat prin surprindere de răspunsul acesta, Royce se uită la ea.
- De ce?
- Nu ... nu îi plăceam, recunoscu ea.
- Pot să înţeleg de ce, spuse el scurt, gândindu-se despre ea că era femeia cea mai încăpăţânată pe care o cunoscuse vreodată. Care avea, totodată, observă el brusc, gura cea mai moale, cea mai tentantă pe care o văzuse el şi foarte posibil, cei mai albaştri ochi.
- Nu ţi-a vorbit şi nu te-a băgat deloc în seamă în toţi aceşti ani şi totuşi îţi rişti viaţa ca să-l protejezi de mine?
- Da.
- De ce?
Existau câteva răspunsuri, sincere şi mai sigure, pe care i le-ar fi putut da Jenny, dar mânia şi durerea îi amorţeau mintea. Spuse, simplu:
- Pentru că te dispreţuiesc şi dispreţuiesc tot ce reprezinţi tu.
Royce se uită la ea, prins undeva între furie, uluială şi admiraţie pentru curajul ei dispreţuitor, li veni s-o omoare, ceea ce nu i-ar fi oferit răspunsurile pe care le vroia şi deşi gândul de a o sugruma îl atrase o clipă, acest lucru nici nu se punea în discuţie. Oricum, cu cele două fete captive era posibil ca Merrick să capituleze fără luptă.
- Ieşi afară, spuse Royce scurt. Nerăbdătoare să scape de prezenţa lui urâtă, Jenny se întoarse şi o luă la fugă spre ieşire, dar cum prelata era coborâtă, se opri.
- Am spus să ieşi! strigă Royce ameninţător, când aceasta se întoarse spre el.
- Nu-mi doresc nimic mai mult dar totuşi nu pot trece prin prelată.
Fără o vorbă, Royce se duse şi ridică prelata, apoi, spre surpriza ei, se aplecă exagerat, imitând persiflativ o plecăciune.
- Servitorul dumneavoastră, doamnă. Dacă există ceva ce v-ar face prezenţa dumneavoastră aici mai plăcută, sper că nu veţi ezita să-mi aduceţi la cunoştinţă.
- Atunci dezleagă-mi mâinile, îi ceru Jenny, spre marea lui surpriză.
- Nu, izbucni Royce. Prelata căzu la loc, lovind-o şi împingând-o într-o parte şi Jenny se repezi afară furioasă şi surprinsă, apoi scoase un strigăt înăbuşit când o mână nevăzută se întinse şi o apucă de braţ, dar nu era decât unul din duzina de paznici postaţi afară, în faţa cortului Lupului.
La vremea când Jenny se întoarse în cort, Brenna era cenuşie de teama de a fi rămas singură.
- Jur, sunt cât se poate de bine, o linişti Jenny aşezându-se cu greu pe jos.
Următorul capitol spre seară, dar până atunci "Lectură plăcută!" vă doresc.