„She is your mirror, shining back at you with a world of possibilities. She is your partner in crime, your midnight companion, someone who knows when you are smiling, even in the dark."
Barbara Alpert
CAPITOLUL 33
Gustul amar al adevărului
Există o fisură subțire – dar adâncă – cu care trăiesc de la șaisprezece ani.
Este un gol pe care nimic nu mi l-a putut umple și cu care m-am resemnat în urmă cu șapte ani. Am încercat să îl vindec cu disperare și cu damnare. Însă rana este prea veche pentru a mai fi tratată. Bănuiesc că va rămâne pentru totdeauna, ca o cicatrice. Mai vizibilă și decât numărătoarea pe care mi-am tatuat-o pe picior.
Totuși, îmi place să cred că am fost un copil cuminte până la acea vârstă, care a venit laolaltă cu o judecată mai lucidă deci și cu concluzii care mi-au provocat constant sentimente contradictorii. A existat un moment care m-a readus brutal cu picioarele pe pământ. Poate că acea clipă a fost cea în care asistentul social m-a părăsit, căci până atunci mă amăgeam cu gândul că părinții mei încă sunt în viață. Mă mințeam că vor lipsi o perioadă, atât. Visam că se vor întoarce și transformasem acel vis în realitate.
Însă negarea s-a oprit brusc, aruncându-mă în viața neguroasă și rece. O realitate în care eram singură. O realitate în care a fi singur pe lume nu te doare, ci te ucide.
M-am disprețuit atât de tare încât starea de purgatoriu în care mă aflam devenise mai mult decât confortabilă. În fapt, îmi părea viața perfectă pentru cineva căruia i se luase oricum totul.
Adevărul este că eram sfâșiată.
Au rămas doar frânturi din ceea ce credeam că sunt. Credeam, pentru că de când l-am întâlnit pe Sebah, m-am îndoit de tot ce credeam că știu despre mine.
Poate că această fisură nu s-a aflat niciodată în sufletul meu. Poate că fisura am fost chiar eu; ca o piesă lipsă dintr-un puzzle. Și s-ar putea să fie mult spus, dar am vagul presentiment că existența mea a provocat celorlalți bucurie și tristețe deopotrivă.
Îl privesc pe Sebah de pe bancheta din spate și mă întreb cât timp am pierdut. O parte din mine e atât de mânioasă pe felul în care au decurs lucrurile, însă cealaltă parte se alină cu faptul că cel puțin am găsit o soluție care seamănă a ceva ce ar putea fi numit armistițiu. Asta dacă, într-adevăr, suntem pe drumul cel bun. E o dilemă îngrozitoare. Nu cred că voi ști vreodată dacă am ales drumul corect, dar cel puțin acum am promisiunea lui – siguranța că mă va ajuta să aflu adevărul.
Cu toate că nu mă iubește.
Cu toate că nu sunt sigură că drumul pe care îl caut duce către adevăr în esență. Poate că ar fi trebuit să mă îndrept în altă direcție. Poate că ar fi fost bine dacă aș fi privit, măcar o dată, în oglinda retrovizoare.
Și nu pot să nu mă întreb, printre toate aceste dileme, de când a merge înapoi a devenit o opțiune pentru mine?
Xander stă pe locul din dreapta. Ceilalți bărbați au rămas la vilă, după ce Sebah a făcut clar acest lucru din câteva priviri. În cele din urmă, Doug e dispus să mă lămurească în cazul în care Sebah va reuși – și de data asta – să îmi adâncească mai tare confuzia. Cred că am luat decizia de a-l rezerva ca plan B în a doua nanosecundă după ce Sebah ne-a întrerupt. Doug știe mai multe decât lasă de înțeles și cu siguranță mai mult decât îi este permis să divulge, însă și tacticile mele sunt mai bune decât știu ceilalți.
Îmi întorc privirea la orizonul care se înfățișează în depărtare, sprijinindu-mi capul de tetieră concomitent cu ritmul lent al melodiei de la radio. Oricât de paradoxal ar suna, e a trupei Paramore. Gândul îmi zboară la seara în care Sebah m-a vizitat la casa Kenrei, cerându-mi să ies afară în miezul nopții, înainte să se facă dispărut pentru două săptămâni. Eram în control. Sau cel puțin așa îmi plăcea să cred, pentru că nu pot nega faptul că a fost diferit. Ashton a fost... obișnuit. A fost normalitatea la care am tânjit, necesară doar pentru a-mi demonstra că nu mă satisface în totalitate. Ashton mi-a oferit siguranța supremă – convingerea că viața poate fi sublimă în simplitatea ei ordinară. Însă nu suficientă. Nu pentru mine.
E straniu faptul că Xander e atât de tăcut. Liniștea venită de la Sebah nu e surprinzătoare, dar din partea lui Xander e chiar îngrijorătoare. Ar putea fi un semn bun – e îngândurat, ceea ce înseamnă că urmează cu adevărat ceva important. Ei bine, era cazul. Îmi e lehamite să fiu nevoită să privesc totul din umbră sau să mi se interzică să investighez. Vreau răspunsuri concrete. Atât de concrete încât să le pot strânge în pumni, dacă se poate.
Treizeci de minute mai târziu ne aflăm în lift, după ce Sebah a parcat mașina în subsolul unui bloc construit recent. Urcăm, după bănuielile mele, până la ultimul etaj, acompaniați de muzica ambientală a liftului. Frații Hank își păstrează minele serioase și umerii drepți, încordați sub pardesiuri, până când ajungem în fața unei uși argintii, masive. Pot simți privirea lui Sebah cercetându-mi avid expresia și privirea. Știu ce așteaptă din partea mea, dar nu. Nu am să verbalizez trăirile mele, oricât de insistent m-ar privi. Nu până când o va face el primul. A fost o perioadă în care eram în stare să mă avânt, însă acum riscul e prea mare. Atunci nu îmi păsa dacă avea să mă rătăcesc sau să dispar cu totul, însă acum... ceva mă face să vreau să deschid ochii ziua următoare.
Treptat, tensiunea devine insuportabilă. Xander apasă o dată soneria și, câteva momente mai târziu, când deja nu îmi mai pot controla pulsul, clanța se mișcă și ușa se deschide. O namilă ne privește suspicios nu mai mult de o nanosecundă, apoi încuviințează în semn de salut și se trage în lateral. Sebah pășește primul, iar Xander mă îndeamnă cu o privire scurtă să îl urmez. Mirosul de nou, combinat cu un iz vag de vanilie ne întâmpină de la ușă.
Mă găsesc într-o încăpere incredibil de sterilă. Totul este modern, decorat în stil minimalist – de la pereții în tonuri naturale, până la mobilierul alb-lucios, colțuros, fără mânere sau cotiere. Oricât de impecabil ar arăta, nu îmi spune nimic despre persoana care trăiește aici, ceea ce mă face să cred că nimeni nu a petrecut prea mult timp în acest apartament de fapt. Pare a fi un loc de întâlnire improvizat pe loc, ceea ce mă derutează mai tare. Încă de când am plecat am fost atât de afundată în gânduri în privința acestei întâlniri, încât drumul sau peisajul nu a mai contat. Cu atât mai puțin această locație.
Namila închide ușa cu un zgomot care reverberează în jurul nostru.
Un doberman cizelat își face apariția de pe hol, spărgând liniștea cu unghiile-i care zgârie pardoseala. Bărbații stau la o distanță relativ mare de mine și pentru o clipă am impresia că prezența câinelui este o vedenie, însă reacția exasperată a lui Xander îmi dovedește contrariul.
— Șu! face el către animal, afundându-și nasul în gulerul pardesiului.
Animalul se oprește la o distanță considerabilă și ne scrutează cu o privire tăioasă. E un câine surprinzător de expresiv. Cu toate astea, nu lătră deloc. Nici măcar un mârâit. Pare un animal vânjos, dar ceva din aerul lui docil îmi dă de înțeles că a avut și zile mai bune. A învățat să fie precaut, în măsura în care se poate din partea unui animal.
— Pleacă de aici, insistă Xander, însă câinele – evident – nu se mișcă.
Nu mă pot întreba care e problema lui. Animalul nu dă de înțeles că ar vrea să ne atace și, mai mult decât atât, Xander nu mi-a dat niciodată de înțeles că s-ar teme de câini.
Accidental, ochii mei îi întâlnesc pe ai lui Sebah când își întoarce privirea de la fereastră. Pare îngrijorat pentru o clipă, dar realizez, poate prea târziu, că atenția lui este îndreptată pe deasupra umărului meu, în spate.
— Încă n-ai scăpat de alergie, Xander?
Vocea ei îmi face genunchii să se înmoaie. Era încă proaspătă în mintea mea, de la petrecere, dar auzind-o acum atât de aproape și în liniștea mormântală din apartament, profunzimea ei devine cu atât mai fascinantă. Este indubitabil un efect specific ei asupra celor din jur, însă în adâncul meu știu că noi două avem o conexiune aparte. Este genul de legătură pe care o ai cu primul prieten din copilărie – nu există intenții ascunse, ci doar o dorință fragilă și pură de a descoperi lumea împreună.
Atenția mea pendulează din nou înspre Sebah, de parcă aș căuta o explicație sau o scăpare. Maxilarul lui se încleștează, sprijinindu-se cu umărul de mobila suspendată pe perete. Înțeleg că nu îmi va oferi nimic acum, iar când își încrucișează brațele la piept îmi e și mai clar că sunt pe cont propriu.
Mă rotesc cât de firesc îmi stă în putință și o privesc, conștientă până în adâncul ființei că acum chipurile noastre sunt expuse. Nu mă îngrijorează faptul că o văd în sfârșit în condiții decente – ceea ce mă cutremură cu adevărat este gândul că acum ea mă vede. Îmi amintesc cât de strict și insistent a fost Sebah la petrecere în privința măștii mele. În mod cert nu își dorea ca ea să mă vadă. Însă acum, la lumina gălbuie a zilei, realizarea asemănării noastre e cu atât mai sfâșietoare. Aceeași formă ovală a feței, aceiași ochi de un albastru amețitor, aceleași buze de-un roz pal. Are o fermitate mai ascuțită, totuși, dar în schimb nicio deosebire fizică. Cu excepția bretonului drept pe care îl poartă astăzi, și pe care la petrecere nu îl avea – în schimb, până și lungimea părului de-un negru intens este aceeași. Nu suntem machiate, așa că nu ar putea exista vreun fel de dubii. Oricât de viscerală ar fi uimirea, teama pe care o simt îi ține unisonul.
Pentru că, uneori, nici măcar reflexia mea din oglindă nu îmi seamănă atât de bine.
— Șezi, Zeus, adaugă ea pe un ton plat, oprindu-se sub arcada care desparte living-ul de hol.
Zeus face întocmai.
Apoi, după o scanare rapidă cu privirea, atenția femeii se îndreaptă către Sebah. Nu pot citi nimic pe chipul ei, dar cu siguranță Sebah o face. Schimbul lor de priviri îmi dă fiori, apoi ea mă fixează din nou, dar cu o mică ezitare. Nu îmi pot da seama de ce amână să facă contact vizual cu mine. Adevărul e că o parte din mine intuiește și singura explicație ar fi că și ea, la fel ca mine, e în egală măsură emoționată și terifiată.
Tăcerea ne afundă și mai mult într-o atmosferă de purgatoriu. Avalanșa de teorii care îmi inundă gândurile răzbate ca un vâjâit înfundat, pe care îndrăznesc să cred că și ceilalți îl pot auzi. Deși nu ar fi surprinzător ca acești sunet să fie comun, produs de inabilitatea noastră de a încasa corespunzător ceea ce se întâmplă. Însă nu cred că există o rețetă universală pentru a întâmpina astfel de momente. Nu încă, cel puțin.
— Deci e adevărat, zâmbetul ei e atât de scurt și de schițat, încât abia îl pot observa.
În sfârșit, ochii ei îi întâlnesc pe ai mei. Nu pot menține contactul mai mult de cinci secunde. Prin urmare, închid ochii și îmi aplec capul, căutând cu o disperare dureroasă să îmi controlez bătăile inimii. Sunt singura care știe cât de greu a fost și cât de greu este încă – douăzeci și șapte de ani în care am crezut... că nimic nu mă poate doborî. O viață în care am crezut că am trecut prin vremuri teribile de una singură, când în fapt... ea era aici. Sub același cer.
Atenția mea sporește din nou când o aud făcând câțiva pași spre mine, mult mai încrezători acum în bocancii cu catarame decât în pantofii cu toc de la petrecere. Se oprește ușor, continuând să se zgâiască la mine.
Mă las purtată de val și îi întind mâna, dornică să încep această poveste cu dreptul.
— Raegan Stood.
Judecând după expresia ei contrariată, îmi dau seama că știa deja. Probabil că deja știe mai multe decât aș putea ști eu vreodată despre mine. Ceva îmi spune că e confuză de atitudinea mea degajată. Fals degajată.
Spre surprinderea mea, îmi cuprinde mâna cu a ei. Strânsoarea ei e fermă și delicată deopotrivă.
— Reign.
Reign.
Îi repet numele de câteva ori, în gând. Nu e un nume obișnuit, dar este suficient de clișeic pentru a mă pune pe gânduri. Însă toate supozițiile pe care le-aș compune acum în minte sunt înăbușite de prezența ei remarcabilă. E un nume cât se poate de potrivit. Emană ceea ce pot doar presupune că o persoană la fel de influentă precum o regină ar putea să emane. E ceva subtil, delicat și distinct. O putere care vine de departe – atât în timp cât și în spațiu.
Dincolo de toate astea, totuși, nu pot ignora gândul care mă îmboldește încă de când i-am auzit numele: nu ea este Camilla. Ceea ce e insuportabil de acceptat. Aș fi putut jura... Aș fi putut băga mâna într-un foc nenorocit că persoana despre care aud de mai bine de șapte ani că îmi seamănă perfect este ea. S-ar putea ca întorsătura asta să mă dea peste cap mai mult decât faptul că toate zvonurile sunt adevărate și că această persoană într-adevăr există.
Așa că rămânem într-o tăcere tensionată preț de câteva clipe, privindu-ne într-o consternare aproape hipnotizantă. Sunt pur și simplu pierdută. Nu știu dacă ar trebui să o strâng în brațe sau să mențin o distanță moderată pentru că nu am vreun fel de informație despre legătura noastră, în fapt.
Xander își drege glasul, de parcă ar demola întreaga clădire peste noi, aducându-ne la realitate. Îl privesc, nesurprinsă de expresia lui neobișnuită. Îmi rotesc atenția spre Sebah, doar pentru a-l vedea la fel de serios ca întotdeauna. Și totuși ceva ce seamănă cu îngrijorarea i se întrevede în privire. De ce s-ar teme, însă?
— Ei bine, zice Xander, cu un zâmbet abia schițat – a venit și ziua asta. Mereu am zis că întâlnirea voastră va isca ceva. Pace? Război? Vom afla curând, presupun.
Apreciez că și-a abținut remarcile până acum – și chiar îi sunt recunoscătoare că nu a spulberat atmosfera incertă a acestui moment. Fie el memorabil sau nu.
— Suntem în bucătărie, intonează Sebah, aruncându-mi o privire care pare mai mult o avertizare decât una care să susțină tacit informația simplă pe care ne-a oferit-o.
Îmi rostogolesc ochii când el se întoarce cu spatele, iar spre nefericirea mea, Reign observă. Colțurile ochilor i se arcuiesc, iar eu îmi feresc privirea, urmărindu-i pe bărbați îndreaptându-se spre holul care conduce, presupun, în bucătărie. Xander se oprește brusc din mers și îi arunca o privire peste umăr lui Reign. Ea nici măcar nu îl privește când spune:
— Zeus, vieni da madre.
Zeus țâșnește, ajungând lângă piciorul lui Reign din câțiva pași, doar pentru a se posta cuminte în șezut. Xander își afundă din nou nasul în guler, fără să îl scape pe Zeus din priviri, până când dispare în urma lui Sebah. Bărbații Hank pot fi adevărați gentlemani uneori. O spun pentru că nu pot ignora că au decis să ne ofere intimitate – deși sunt convinsă că știu deja absolut tot ce vom discuta și, cu siguranță, după ce vom pleca se vor asigura că totul a decurs conform planului.
Reign stă nemișcată în fața mea, sondându-mă neîntrerupt din priviri. Apoi, încrucișandu-și brațele la piept, pornește în jurul meu. Nu știu dacă o face pentru a mă intimida sau din pură curiozitate, însă mă analizează circumspectă din toate unghiurile, oprindu-se printr-un pas apăsat exact în locul din care a plecat. Alura ei îmi amintește de personajele de origine asiatică, întotdeauna purtând ținute monocromatice, bocanci cu talpă înaltă și pardesiuri lungi, strânse în talie. Un fel de spioni sub acoperire, deasupra cărora plutește veșnic un aer misterios.
— Interesant, rostește în bărbie, parcă pentru ea. Deci așa arăt în realitate?
Fac o grimasă.
— Ei bine... mă trezesc vorbind, iar fruntea ei se încrețește când ridică sprâncenele. Puțin mai... în formă, și cu breton.
Zâmbește cu colțul gurii și, pufnind ușor, se îndreaptă spre canapeaua neagră din piele întoarsă, instalată în spatele meu. Nu mă pot abține din a o privi – într-adevăr, e straniu și fascinant să te poți privi, practic, din afara propriului corp.
— Echitație și drumeții, îmi explică ea scurt.
Clipesc apăsat și o urmez, așezându-mă la aproape doi metri distanță pe canapea. Nu pentru că m-aș teme de ea, ci pentru că încă am impresia că e de o fragilitate pe care ar putea-o spulbera până și respirația mea. Prin urmare, voi păstra distanța. O vreme.
— Bănuiesc că nu găsești așa ceva în facultate sau în spital, adaugă.
Durează o fracțiune de secundă până încasez replica ei. Așadar, știe deja tot istoricul meu – ce studii am și unde am lucrat.
— A fi doctor e tot un fel de sport, contraatac eu.
Cuvintele mele o fac să zâmbească din nou, dar nu este un zâmbet amuzat, ci mai curând nostalgic. Cu riscul de a deveni infantilă, continuu să mă zgâiesc tulburată. Nici nu mă mai preocupă gândul că aș putea să o stânjenesc. În definitiv, ea face asemenea.
— Unul pe care trebuie să îl uiți, trântește replica, adăugând după un zâmbet scurt și afectat: Știu că ai devenit medic pentru a te strecura printre ceilalți; te-a făcut să simți că aparții. Contrazice-mă, dacă greșesc.
Sunt la un pas de a râde isteric. În regulă, m-am precipitat adineauri - poate că nu cunoaște chiar atât de în amănunt viața pe care am avut-o. Viață care este deja la timpul trecut. De la un anumit punct – imposibil să îmi explic care – m-am resemnat faptului că ceea ce îmi doresc în plan personal s-ar putea să nu coincidă cu așteptările pe care mi le-am setat pentru suflet. Meseria nu se împacă întotdeauna cu fericirea sau, în cazul meu, a-ți dori să fii un om obișnuit nu se împacă cu nevoie de a afla cine ești cu adevărat. Sunt convinsă că adevărul mi-ar hrăni dorința de a ști, dar nu și sufletul. Mi-ar oferi o satisfacție rațională, la care râvnesc într-adevăr de mult timp, dar asta nu înseamnă că voi dobândi pace. Am înțeles că dacă m-am încăpățânat să plec pe urmele adevărului, înseamnă că mă îndoiesc de ceva anume. Și îndoiala are, de obicei, colți ascuțiți. Cei mai ascuțiți.
Mă las pe spate in canapea, răsuflând silențios. Trebuie să mă stăpânesc.
— Să-l uit? E o afirmație care cere și câteva argumente. Îi caut privirea, iar ea mi-o susține, așa că adaug: Și încă unele solide.
Nici măcar o nesiguranță în expresia ei. Dincolo de ea, poate – dar nu cred că voi afla vreodată. Ca femeie, strălucește nespus, dar cu cât strălucește mai mult, cu atât știu că în sinea ei arde.
— Cu ce te servesc?
Primul impuls este să refuz orice, pentru că mi se pare timp irosit, dar am nevoie de energie și o minte limpede pentru discuția asta.
Ca de obicei, ea e mai rapidă decât mine și nu apuc să răspund înainte să întrebe:
— Cafea? îmi citește gândurile, ridicând delicat din sprâncene. Scurtă?
Aprob o dată din cap, ținând să precizez:
— Fără zahăr și...
— Fără lapte, mă completează ea. Știu.
Și nu e ceva ce ai putea afla din fișa mea medicală, aș spune, pe același ton folosit de ea. Știe, pur și simplu. Cu siguranță există un motiv mai complex decât aș putea eu să bănuiesc. Și am pretenția să îl aflu până la sfârșitul acestei zile.
Reign își îndreaptă spatele, înainte să rotească capul înspre hol, ridicându-și ușor bărbia. Părul lung îi cade de pe umăr pe spate, atingând cu vârfurile canapeaua pe care stăm.
— Xander, două cafele scurte.
Aștept cu o nerăbdare copilărească replica acidă și sarcastică a lui Xander, dar ea nu apare. În schimb, sunetul unui aparat care ar putea fi doar acela de cafea răzbate din bucătărie. O parte din mine speră că asta e prima și ultima zi în care îl văd pe Xander într-o stare atât de atipică lui.
Reign întinde mâna și își strecoară vârfurile degetelor lungi în blana scurtă a lui Zeus, mângâindu-l aproape tandru pe creștet. Zeus îi aruncă o privire scurtă, apoi continuă să mă ațintească la fel de inexpresiv ca până acum. E ca și când ar vedea prin mine. Totuși, felul în care urechile lui stau drepte ca două conuri ascuțite îmi dă de înțeles că e receptiv la fiecare sunet din jurul nostru. Animalul asta nu e preocupat de ceea ce se întâmplă între mine și Reign, pentru că el știe deja că stăpâna lui are control absolut -- el monitorizează tot ce se întâmplă în afara acestei încăperi.
Aștept ca ceva să se întâmple. Nu știu ce anume, dar neliniștea mea se intensifică într-atât încât îmi e teamă că o să mi se facă rău. Mi-aș dori să pot privi câteva clipe afară, pe fereastră, să îmi limpezesc gândurile, însă draperiile grele din brocart blochează orice acces la lumea exterioară. Nu mă pot detașa nicicum de această atmosferă apăsătoare care plutește aici.
Oftând, Reign rămâne tăcută până când, anunțat de pașii săi caracteristici, apăsați și preciși, Xander intră în încăpere cu două cești mici, albe. Și, desigur, purtând un zâmbet ironic. Aparent, e singura armă pe care o folosește împotriva noastră astăzi. Gândul că ar fi fost constrâns să se comporte astfel îmi străfulgeră prin minte și deocamdată prefer să îl iau ca atare.
Aplecându-se cu grijă, așază ceștile aburinde pe măsuța de cafea, uitându-se rapid și pe sub sprâncene la Zeus. Ne zâmbește aproape politicos.
— Doamnelor, zice pe un ton moale, apoi se ridică și dispare.
Reign ia o înghițitură din cafea, în timp ce eu mă foiesc în canapea. Când aud clinchetul produs de bucata de ceramică pe sticla mată a măsuței, îmi asum faptul că în mine nu mai există conceptul de puls. E atât de ridicat, încât din cauza vitezei nici nu ar mai putea fi detectat.
— Așadar, rostește Reign, oprindu-se apoi pentru a mă privi câteva clipe.
Ceva din privirea ei se schimbă. E un declic subtil, care mă derutează și mai tare. Îmi încleștez maxilarul, încercând să mă stăpânesc, dar eșuez în fața consternării.
— Uite ce e, mă trezesc vorbind, nu știu ce se întâmplă, dar am toată speranța ca măcar tu să știi. Cum... Mă opresc brusc din vorbit, atentă la cum ar trebui să pun problema. Singura explicație rațională pe care o găsesc acum e că suntem... surori.
Spunând-o cu voce tare, pare cu atât mai mult o nebunie curată. Indiferent cât de mari ar fi șansele ca noi două să fim într-adevăr surori, totul este distrus deja. Presupunând că totuși ăasta este răspunsul și chiar suntem surori, cineva ne-a furat asta cândva. Există o persoană responsabilă sau, în cel mai acceptabil caz, un eveniment care ne-a despărțit. Chiar și așa, nu pot înțelege de ce mama și tata nu au pomenit niciodată... de ce nu au lăsat vreodată de înțeles că aș avea o soră. De ce... Pur și simplu de ce?
Umerii lui Reign cad ușor, iar expresia ei pălește, făcându-mă să realizez că nu voi primi lămurirea pe care o aștept. Ea nu îmi va oferi un 'da' sau un 'nu' la întrebările mele. Pentru că nu există astfel de răspunsuri la întrebările mele.
— Ești aici pentru că mi-am dorit să mă conving, nu pentru a mă interoga.
Răspunsul ei îmi pare redundant, cu toate că Sebah mi-a spus că ea îmi va răspunde la toate întrebările. Trebuie să am răbdare. Nu înseamnă, de cele mai multe ori, nu azi. Cel puțin asta am învățat de la Kenra, în timpul facultății.
— Mă înșel că prezența mea contrazice tot ce știi deja despre mine, totuși.
În mod evident, nici faptul că aveam să o înfrunt atât de direct nu era pe fișa mea.
— Tot ce știu e că ai încercat să te folosești de identitatea mea de câteva ori.
Pufnesc, tentată să îmi rostogolesc ochii.
— Greșit. Am fost confundată cu Camilla, de fapt. Am crezut că tu... ești Camilla. Însă acum nu mai știu ce să cred.
Detesc faptul că am devenit atât de rapid și fățarnic vulnerabilă. Însă știu că m-aș urî cu atât mai mult după, dacă nu aș fi sinceră acum, în fața ei. Dacă Reign rămâne neclintită până și în fața onestității, înseamnă că nu discut cu un om, ci cu varianta feminină a lui Sebah Hank.
Sunt aproape sigură că sprâncenele i se apropie ușor sub breton. Clatină lin din cap, de parcă și-ar reprima sieși niște gânduri. Trăsăturile i se înăspresc la fel de delicat ca mișcarea pe care o face cu mâna pentru a-și înlătura câteva șuvițe de breton din ochi.
— Nu știu ce fel de joc e ăsta și cine l-a început, continuu eu, dar începe să mi se facă lehamite de el.
Reign închide ochii, lăsând efectul cuvintelor mele să se izbească de peretele invizibil care o înconjoară, ca mai apoi să se înșire pe podea, la picioarele ei -- acolo unde zac, probabil, toate lucrurile de care nu îi pasă.
O parte din mine e dezamăgită, pentru că am crezut că acesta va fi momentul unei relevații, clipele de adevăr pe care le așteptam, însă până acum s-a dovedit a fi doar un motiv în plus din cauza căruia voi fi frustrată.
— Îți pot spune cine e Camilla, vorbește în final, privind în podea, dar nu acum.
Zâmbește fugitiv. Promptitudinea din vocea ei ajută un pic, dar ambiguitatea nu.
— Adevărul e că te-am căutat mult timp, mărturisește ea, însă Sebah te-a ascuns. Și, într-un final, s-a dovedit că a fost o alegere bună. Nu cea mai bună, totuși, dacă judecăm după ceea ce ți-a făcut Lenin.
Mâinile încep să îmi transpire deodată, realizând că până și ea știe de răpirea lui Big Hank.
Disperarea îmi e alungată de silueta masivă care produce umbră în încăpere. Zăresc cu colțul ochiului prezența lui Sebah în cadrul arcadei, sprijinându-se de perete, cu brațele încrucișate la piept. Amân să îl privesc, pentru că din cauza lui Reign, perioada din Sicilia mi se derulează în fața ochilor ca și când s-ar fi întâmplat ieri. Este adevărat că a fost o perioadă stranie. Îmi amintesc cât de tare s-a enervat că am mers cu Xander să ne plimbăm pe plajă când el era ocupat să rezolve treburile lui mereu misterioase. Am bănuit atunci că nu își dorea să afle cineva nepotrivit că eram cu ei, dar de la asta până la a mă 'ține ascunsă' este un drum lung.
Și totuși, asta înseamnă că nu ei erau în pericol dacă se afla de prezența mea acolo, ci... eu?
Gâtul mi se usucă subit și întind mâna după ceașcă. Cafeaua e îngrozitor de tare și amară, ceea ce o face perfectă. Când beau, privirea mi se ridică inevitabil în direcția lui Sebah, pe deasupra buzei subțiri a ceștii. Faptul că ni s-a alăturat îmi oferă un fior de încredere, dintr-un oarecare motiv. Spre deosebire de Reign, el mă cunoaște în măsura în care nu sunt nevoită să explic sau să detaliez ceea ce spun. Nu și în cazul lui Reign, totuși. Ea nu poate ști ce simt. Ea nu poate înțelege. Poate comunicarea mai ușoară în felul ăsta.
— Mereu apari la momentul potrivit.
Cuvintele lui Reign nu provoacă decât o umbră vagă de încordare pe chipul ferm al lui Sebah.
— Trebuie să recunosc că sunt impresionat, vine replica lui, urmată de o ridicare aproape insesizabilă a sprâncenelor. Au trecut cincisprezece minute de când sunteți singure și nimic nu a luat foc.
Îl ațintim simultan cu privirea. O dublă avertizare cu aceeși gravitate.
— Nu pricep, continuu eu, bântuită de afirmația lui Reign. Te referi la perioada petrecută în Sicilia?
Privirea lui Reign călătorește alene în direcția lui Sebah, dânud-mi de înțeles că el e singurul care ar putea să mă lămurească. Vârându-și mâinile în buzunarele pantalonir, Sebah se apropie purtând o mină îngândurată. Maxilarul îi zvâcnește de parcă între mintea și gura lui s-ar da un război.
Se așază cu grijă pe măsuța de cafea. E atât de aproape de mine încât picioarele lui le mărginesc pe ale mele. Privirea i se oprește asupra lui Reign, după ce trece scurt printr-a mea.
— E mai greu decât mă așteptam, pledează ea. Încă nu m-am obișnuit cu faptul că e... reală.
În primul rând, sunt chiar aici.
În al doilea rând, felul în care ei doi comunică lasă de înțeles că se cunosc de mai mult timp decât aș putea eu să intuiesc. Și nu aș avea de ce să fiu surprinsă, pentru că în mod cert felul lor de a fi i-a adus în cele din urmă împreună. Sunt ca două picături de apă când vine vorba de precauție, de tactică, de... simțul tăcerii. Ambii reușesc să mă înnebunească cu ambiguitatea temperamentului lor.
Momentul meu de respiro este scurt, pentru că albastrul electrizant al ochilor lui Sebah mă caută din nou.
— Ea e Reign Storm, gazda petrecerii la care am fost și...
Sebah se oprește din vorbit, ferindu-și privirea de a mea doar pentru a-și lua, aș spune, un răgaz scurt. În acest timp, încep automat să fac conexiuni diverse la auzul numelui Storm, iar imaginea listei din containerul de lângă pistă îmi apare clară în gând, ca o fotografie. Când m-am întors în America, atârna pe un panou, în acel container la care îmi este greu să cred că altcineva în afară de frații Hank și Frank au acces.
Scurta călătorie în trecut pe care o fac se dovedește a fi în dezavantajul meu totuși, pentru că între timp Sebah și Reign au purtat o mică discuție despre mine. Clipesc apăsat, străduindu-mă să rămân concentrată în continuare. E cel mai inoportun moment pentru depănarea amintirilor, presupun. Sau poate nu?
— Așadar, nu e prima dată când ne întâlnim, țin eu să punctez, smulgându-le amândurora un zâmbet răzleț.
Contrar acestei reacții, dintr-un oarecare motiv privirea lui Sebah arde, în timp ce Reign își umezește afectată buzele.
— Știam că ești tu la petrecere, mărturisirea ei mă ia pe nepregătite. Te-am încercat.
Nu îmi pot reprima icnetul batjocoritor. Același lucru a făcut și sora lui Anatoly în casinoul din Rusia, dându-mi impresia că mă considera Camilla.
— Ei bine, se pare că e un obicei caracteristic vouă.
Sebah mă privește sceptic, de parcă aș fi acuzat-o de crimă. Reign înalță contrariată din sprâncene.
— Nouă?
— Gașca voastră... mafiotă, rostesc cu o încredere care a apărut parcă din neant.
Îi caut privirea pentru că vreau să fiu sigură că vede preocuparea care mă încearcă când îi spun:
— Jur că aș fi apreciat mai mult dacă aș fi fost scutită de calvarul prin care am trecut în timpul acelei petreceri.
Reign îmi susține privirea cu înverșunare, însă este o pornire înțelegătoare, aproape compătimitoare. Oh, Dumnezeule! Strâng din ochi, ducându-mi mâna la frunte.
Și ea e silită să treacă prin acest calvar.
— Va trebui să te obișnuiești, Raegan, aud vocea ei moale, plină de părere de rău. Gașca despre care vorbești va fi și gașca ta de acum.
Redeschid ochii și mă izbesc de arșița privirii lui Sebah, care se arată puțin... îngrijorat?
— Cineva a vrut să trăim așa, continuă Reign. Despărțite, adică. Și vom afla împreună cine.
Siguranța din vocea ei le dă cuvintelor un aer de promisiune. Ea știe, cu siguranță, mai multe decât aș putea ști eu, dar nu știe totul. Sau, în cele din urmă, nu știe ce este cel mai important.
— Deci... rostesc încet, aproape șoptit. Avem într-adevăr... vreo legătură? Una de sânge?
Este deja a doua oară când rostesc asta și nu cred că voi putea să o mai spun o dată, așa că ar fi bine ca unul dintre ei să îmi răspundă clar și definitiv. În mod evident, Reign nu o poate face, așa că Sebah mă răscolește cu privirea când rostește solemn:
— Da.
Xander, care aparent urmărea tăcut conversația, se apropie dintr-un colț al camerei, ținând un dosar în mână. Se oprește în dreapta mea și mi-l întinde, întâmpinat fiind de reticența mea subtilă. Privirea lui caldă mă îndeamnă să îl iau, și nu îi pot rezista.
— Toate datele corespund, continuă Sebah, încleștându-și maxilarul.
Nu am curajul să deschid dosarul cu coperte negre, așa că rămân cu privirea ațintită asupra lui, de parcă m-aș uita la o posibilă sentință la moarte. Ochii mi se împăienjenesc.
— Mama și tata nu au pomenit niciodată despre o soră, mă aud vorbind, cu vocea spartă.
Tac tocmai pentru că nu vreau ca ei să îmi audă tonul tremurând. Felul în care liniștea se adâncește brusc în jurul nostru mă silește să ridic privirea. Cei trei fac un schimb scurt de priviri, și știu că urmează să aud ceva ce îmi va frânge inima. Sau cel puțin va frânge bucățile care au mai rămas din ea.
Xander face câțiva pași prin încăpere, fofilându-se, în timp ce Reign își mută atenția asupra lui Zeus. Sebah își masează bărbia, apoi fruntea, și în final se apleacă ușor spre mine. Îmi captează privirea cu a lui, acaparându-mă în flama lor.
— Greg și Mary nu au fost părinții tăi naturali, Raegan.
Trag adânc aer în piept și expir lent, încercând să încasez această veste cât mai elegant posibil. Însă nu este nicicum genul de afirmație pe care o pot accepta.
Îmi șterg impulsiv obrajii cu dosul palmei, pentru că nu pot accepta nici lacrimi. Corpul îmi devine ușor ca un fulg de nea și în mare măsură la fel de rece. Nici nu conștientizez când mă ridic în picioare, pentru că totul devine tulbure în mine. Emoții. Gânduri. Senzații. Aproape că nu simt nici când genunchiul meu lovește marginea mesei, făcând cafeaua să se reverse pe sticlă și peste dosarul pe care între timp l-am abandonat pe masă, nedeschis. Sebah și Xander se reped spre mine, dar îi opresc cu o mișcare defensivă a mâinii. Nu îi vreau aproape acum. Nu vreau pe nimeni în jurul meu. Nici măcar pe mine însămi.
Urechile încep să îmi vâjâie din nou, iar ochii mă înțeapă. Am impresia că totul se destramă în jurul meu. Orice aș atinge sau aș privi, se spulberă de parcă ar fi hârtie în bătaia focului. Așa că închid ochii și rămân pironită în mijlocul camerei, cu spatele la cele trei perechi de ochi care mă ațintesc în felurile moduri.
În sinea mea, în acea parte întunecată din mine unde deseori se țes gânduri negre, știu că această reacție are un singur catalizator, pentru că acea parte din mine a simțit întotdeauna că există ceva mai mult. Ceva care mă cheamă și care pune în pericol tot ceea ce sunt... sau ce am fost. Nu am putut accepta niciodată moartea mamei și tatei; nu a existat zi în care să mă întreb de ce ei? și de ce atunci?, când viața noastră era atât de liniștită și frumoasă. Am știut că există o grămadă de mizerie în spatele acestei nenorociri, dar nu m-am gândit niciodată că e atât de adâncă și dureroasă.
Îmi dau părul pe după urechi, străduindu-mă din răsputeri să îmi abțin lacrimile. Înghit cu greu nodul care mi s-a pus în gât și mă întorc cu fața spre ceilalți. Privirile lor preocupate nu mă ajută deloc, iar tensiunea de pe chipul lui Sebah ar putea să mă destrame ca pe un ghemotoc de ață.
El... a știut.
Atenția mi se mută asupra lui Xander. Discuția noastră din Sicilia mi se derulează în detaliu în gând, alungând pentru o clipă haosul din mintea mea.
— Știai despre asta?
Cuvintele îmi ies ca scuipate, în direcția lui Sebah. Răceala lui mă sfărâmă și mai tare, iar întrebarea mea nu a făcut decât să căptușească peretele din jurul lui. Nu știu dacă este un soi de auto apărare sau pur și simplu nu dă doi bani pe sentimentele mele, dar nu și-a găsit momentul potrivit să o facă. Și nici persoana.
În sfârșit, mă privește pe sub sprâncene, de parcă și-ar dori să își ascundă privirea.
— Nu, răspunde, ușor șovăielnic. Nu știam.
Privirea mea îl arde brusc pe Xander, care își ferește privirea pentru o clipă.
— Ți-am spus că s-au întâmplat multe în ultimii șapte ani, pledează el, pe un ton egal.
— Ce convenabil, nu? i-o tai imediat, făcând un pas spre el, fiindcă e cel mai apropiat de mine.
În acest punct, nu îmi mai pot ține lacrimile în frâu, dar aleg pur și simplu să nu le dau importanță.
— Nu puteți să îmi trântiți un nenorocit de dosar în față și să îmi spuneți asta!
Sebah se întoarce brusc din drumul său agal spre fereastră, scoțându-și mâinile din buzunarele pantalonilor. Mina lui îngândurată și afectată se contorsionează cât ai clipi într-o vagă formă de frustrare.
— Asta crezi tu că am făcut, Stood? intonează el, cu un calm usturător. Amintește-ți de ce suntem aici, continuă apoi, cu vocea scăzută, dar la fel de gravă, aruncându-i o privire scurtă lui Reign. Și fii puțin recunoscătoare. Știi cât ne-ar putea costa întâlnirea asta?
Pufnesc de-a dreptul... ofensată? Nici nu mai sunt sigură de ceea ce simt, ceea ce mă tulbură și mai mult.
— De ce aveți falsa impresie că vă pot citi gândurile? arunc cuvintele adresându-mă lui în mod special.
Faptul că relația noastră nedefinită și nenumită se suprapune cu moartea părinților mei mă consumă infinit. Însă găsesc energia necesară să continui. Trebuie să fie cafeaua. A fost, probabil, cea mai pragmatică decizie pe care am luat-o în această viață.
— Nu știu despre ce cost vorbești, continuu eu. Dar nu-i nimic, pentru că de când vă știu, ați continuat să îmi puneți întrebări retorice -- întrebări ale căror răspunsuri doar voi le aveți.
— N-aș băga mâna în foc pentru asta, intervine Reign, apropiindu-se ușor de mine.
În fapt, realizez că se îndreaptă spre ușa apartamentului.
— Pregătește-mi mașina, te rog, îi cere namilei de la ușă, care începe de îndată să vorbească în barbă către casca pe care o are introdusă în ureche.
Îmi desprind cu greu privirea dintr-a lui Sebah, care m-a acaparat întru totul cu înverșunarea care arde în el și pe care se străduiește să o înăbușe. Din fericire, zidul care îl înconjoară nu doar că nu lasă nicio emoție să ajungă la el, dar nici nu permite vreuneia să iasă.
— Nu știu despre tine, dar eu am nevoie de puțin aer, continuă Reign. Ce zici?
Sunt prea amețită pentru a reacționa la timp, însă Xander se postează de îndată la ușă, timp în care Reign îl urmărește amenințător cu privirea.
— Avem nevoie de puțin timp singure, specifică ea. Trebuie să recuperăm 26 de ani.
Xander îi zâmbește neîncrezător, cât Reign îi fixează lesa lui Zeus.
— Și crezi că o plimbare e suficientă?
— Este, dacă te plimbi unde trebuie.
Îl simt pe Sebah în spatele meu, pășind încet, dar apăsat. Îi simt neliniștea, încordarea și dezaprobarea -- nu trebuie să îl privesc pentru a o face. Închide ușa cu o mână, imediat ce namila o deschide înaintea lui Reign, captându-i privirea cu a lui.
— Nu coborâți din mașină, rostește aproape ca un ordin, asigurându-se fugitiv că l-am auzit și înțeles.
Reign îl înfruntă câteva clipe care par o eternitate. Nu m-am mișcat din loc încă, iar asta cred că e o dovadă clară că am, de asemenea, nevoie de aer curat. Și de răspunsuri, desigur, iar Reign a devenit deodată singura persoană dispusă să mi le ofere.
— Fie, vine răspunsul ei, pe un ton arțăgos, înainte să arunce o privire peste umăr, către mine.
Oricât ar insista Sebah, îngrijorarea lui nu e convingătoare, ci din contră, mă îndeamnă cu atât mai mult să acționez contrar așteptărilor lui. A spus că întâlnirea asta s-ar putea să îl coste... câtva -- nu știu cât anume încă.
Ei bine, atunci sper să merite, pentru că am de gând să profit de ea.
Înaintez spre ușă, oprindu-mă în dreptul lui după ce Reign pășește în afara apartamentului, pe hol.
— Știu că ar trebui să îți fiu recunoscătoare, îi mărturisesc, evitând să îl privesc în ochi doar pentru a putea să-mi duc ideea la capăt. Dar cred că nici asta nu ar conta pentru tine.
Nu aștept reacția lui, ci pornesc în urma lui Reign, către liftul a cărei ușă garda ei de corp o ține deschisă pentru mine. Și ultimul lucru pe care îl văd înainte ca ușile liftului să se închidă este privirea hazardată a lui Sebah.
Și apoi pot respira din nou.
Însă reflexia mea și a lui Reign se întrezăresc în mozaicul din oglinzi atașat pe ușa liftului, și-apoi uit să respir din nou.
Pentru că de astăzi am o soră.