M-am gândit și m-am răzgândit în ultimele zece luni de mii de ori dacă era bine sau nu să încep căutările tatălui meu biologic.
Pe de-o parte, undeva în lumea asta largă exista un bărbat care avea răspunsuri nu doar la întrebările mele ci și ale lui Avery.
Pe de altă parte, era posibil să nu știe nimic. Dacă nu avea nicio idee? Adică, trecuseră optsprezece ani și nimeni nu mă căutase. Poate că tatăl meu nici nu a știut că exist. Poate că mama noastră a întâmpinat niște probleme a doua oară cu fertilitatea și a apelat la un centru de ajutor? Era ciudat să mă gândesc la acest lucru, dar exista o mică posibilitate.
Apelasem la persoanele apropiate pentru mai multe opinii, dar tot ce mi-au putut spune a fost „Vom face ceea ce vrei tu". Apreciam faptul că mă lăsau pe mine să decid ce urma să fac dar tot nu eram convins dacă era bine să-mi caut tatăl.
Cu fiecare zi, săptămână, lună, devenea tot mai frustrant. Dacă nu găseam pe nimeni și aveam să sfârșesc cu psihicul la pământ? Eram împărțit brutal și dureros în două, o parte din mine care voia să afle de unde provin iar cealaltă care mereu era plină de furie. Eram furios pentru că nimeni nu-mi dădea un sfat clar, concis. Înțelegeam, la vârsta mea trebuia să încep să iau eu deciziile cu privire la mine și viața mea, dar aveam nevoie de un imbold, de orice care să mă ajute. Eram furios pe faptul că tatăl lui Avery nu era și tatăl meu. Furios pentru că Avery nu a știut nimic. Furios pentru că el nu m-a căutat până acum. Eram un sac plin de furie și nu mă puteam controla.
Iar furia cerea să fie eliberată.
— Liam, nu ești atent! a strigat antrenorul haitei, Rocco, din cealaltă parte a terenului de antrenament, chiar înainte ca un lup de culoarea nisipului ud să mă arunce brutal la pământ.
Aerul mi-a părăsit plămânii când am dat dureros cu spatele de pământ. Am rămas cu ochii fixați pe cerul albastru, simțind cum încep să amețesc în momentul în care am încercat să-mi reglez respirația.
Am auzit pași apăsați îndreptându-se spre mine, iar capul chel al lui Rocco mi-a invadat imaginea cu cerul.
— La naiba, Liam. E a doua oară când ești pus la pământ. Revino cu picioarele pe pământ și concentrază-te naibii, mi-a țipat în față, apucându-mă de încheietură pentru a mă ridica.
Am scâncit de durere în urma mișcării bruște. Rocco mi-a pus repede mâna în zona stomacului, făcându-mă din nou să scâncesc.
— Ți-ai rupt o coastă. Ai terminat pe ziua de azi, mi s-a adresat Rocco exasperat, dându-și o palmă peste frunte.
— Sunt bine, i-am răspuns răspicat, întorcându-mă cu fața spre Jace, lupul cu care mă antrenam, dar Rocco mi-a prins strâns brațul cu mâna și m-a întors brutal spre el. Aproape m-am împiedicat la mișcarea bruscată, dar m-am pus pe picioare și mi-am smuls brațul din strânsoarea lui.
— Nu era o sugestie, Liam. Era un ordin. Du-te acum! a arătat el cu degetul spre casa haitei.
Însă nu m-am clintit de pe loc. Nu-mi păsa dacă aveam o coastă ruptă. Eram vârcolac și în scurt timp avea să se vindece. De ce trebuia să fie Rocco așa un fraier? Nu vedeam niciun alt lup care să fie tratat ca un bebeluș, așa cum mă trata el.
Doar pentru că eram un vârcolac de un an, nu însemna că nu reușeam să adaptez ca ceilalți.
Rocco se uita intens la mine, dar l-am ignorat complet. Trebuia să le demonstrez tuturor că puteam face același lucru ca și ei. Nu eram slab. Nu mai eram un copil mic care trebuia protejat de ceilalți din jur. Crescusem și mă alăturasem haitei.
M-am îndreptat din nou spre locul în care era Jack, care analiza prudent lucrurile. Lupul lui de culoarea nisipului era așezat pe jos, încercând să evite să intre în conflictul nostru.
— Din nou, m-am adresat lui, determinându-l să își ridice capul spre mine. Nu te uita așa la mine. Am zis să începem din nou.
— Liam! a strigat Rocco. Mi-a smucit brațul din nou iar nervii care clocoteau în mine și-au pus amprenta pe nasul lui Rocco. Pumnul meu s-a izbit de fața lui, făcându-l să se împleticească pe picioare câteva clipe.
Și-a întors capul înspre mine, ochii negri sclipind de furie. Totul s-a desfășurat cu încetinitorul. Rocco și-a luat avânt și m-a doborât la pământ cu un pumn în maxilar.
Lupul din mine nu a acceptat așa ceva iar înainte să pot face ceva, deja mă transformasem. Rocco se transformase. Nu mai puteam coopera rațional cu mintea mea. O bestie feroce pusese stăpânire pe mine, pe gândirea mea. Tot ce voia era răzbunare și dreptate. Voia să-și facă dreptate singură. Am început să ne dăm târcoale unul altuia, urmărindu-ne fiecare mișcare.
Urlete lupilor, care se adunaseră în jurul nostru pentru a privi înfruntarea, au umplut văzduhul cu ecoul lor, dar niciunul nu îndrăznea să intervină între noi.
Nu am mai așteptat nicio clipă și m-am năpustit asupra lui Rocco, dar agilitatea lui și anii de experiență și-au spus cuvântul, s-a ferit foarte ușor de atacul meu. Mi-am afundat lăbuțele în pământul moale pentru a pune frână, dar nu am mai avut timp să mă întorc să-mi apăr spatele. Rocco s-a folosit de propria mea distragere pentru a mă ataca. Dintr-un salt a fost deasupra mea cu toată greutatea sa, labele din spate cedându-mi sub presiune. Am încercat să mă ridic de la pământ, dar s-a apăsat și mai tare pe mine, restricționându-mi toate mișcările. Am scos un mârâit supărat și frustrat, dar încercările eșuate de a scăpa de sub greutatea lui mi-au fost spulberate când mârâiturile amenințătoare care veneau de deasupra noastră au pus capăt înfruntării.
Lupul lui Colton se înălța măiestuos și amenințător deasupra capetelor noastre, mârâind furios. Jace stătea chiar în spatele lui, în formă umană, cu o pereche de pantaloni scurți pentru Colton.
— Ce naiba se întâmplă aici? a strigat el după ce și-a îmbrăcat pantalonii scurți. Amândoi stăteau cu mâinile în piept, unul lângă altul, arătând mai înfricoșător ca niciodată. Colton emana furie prin toți porii când i-a făcut semn lui Rocco să se dea jos de pe mine.
— Transformați-vă, acum! a urlat la amândoi, iar lupul meu s-a supus instant Alpha-ului său.
Eu și Rocco stăteam unul lângă celălalt, acoperindu-ne goliciunea cu amândouă mâinile. Cineva din haită i-a înmâmat lui Jace două perechi de pantaloni scurți pe care acesta ni i-a aruncat repede la picioare.
Expresia de pe fața lui Colton arăta clar faptul că vorbește cu ajutorul minții, dar nu știam cu cine. Ochii lui Colton au revenit la normal și s-a uitat la mine cu o expresie dezamăgită. Nu îl văzusem uitându-se la mine în acel fel până atunci și nu-mi plăcea acea expresie.
— Duce-ți-l pe Liam în celulă, a spus Colton calm, făcându-le semn celor două gărzi care erau împreună cu el să se apropie de mine.
— Poftim?! am urlat din toți plămânii, dar nu m-a băgat nimeni în seamă.
Una dintre gărzi mi-a străpuns pielea gâtului cu un ac, injectându-mă cu o substanță care mi-a făcut imediat membrele corpului să-mi slăbească considerabil. M-au luat fiecare de câte un braț și m-au tras după ei spre celule. Nici măcar nu puteam să țin pasul cu ei așa că mai mult mă târau.
Toți ceilalți și-au văzut de treabă, chiar dacă eu strigam după ajutor în gura mare. Știau că am dat de belea și nu îndrăzneau nici să se uite la mine, de teamă să nu atragă furia Alpha-ului asupra lor.
Subsolul în care se aflau celulele puțea. Iar „puțea" era un cuvânt prea frumos pentru ceea ce aveau de suportat nările mele. O ușă solidă de oțel s-a deschis în fața mea și m-au aruncat înăuntru fără să primesc niciun cuvânt. M-am întins pe podeaua rece de ciment, holbându-mă la tavanul acoperit de pete de sânge. Ce naiba se întâmplase aici? Corpul mi s-a cutremurat doar încercând să mă gândesc.
Exagerasem puțin. Nu ar fi trebuit să îl lovesc pe Rocco dar se comportase ca un nemernic cu mine. I-am spus că eram bine, de ce nu a vrut să mă creadă? Nu mai eram un amărât de copil, știam cum să mă descurc, eram major.
Nu știam cât timp trecuse de când mă aflam în celulă, pierdut în gândurile mele. Eram rezemat cu spatele de peretele de oțel și capul pe genunchi. Ușa masivă care mă ținea captiv s-a deschis cu un scârțâit scurt iar Colton a apărut de după ea, dominându-mă cu înălțimea lui.
— Nu te pot trata diferit față de ceilalți membri ai haitei, mi-a spus plat, trecându-și mâinile prin păr.
Nu am zis nimic, oricum nu avea să mă ajute cu nimic. L-am mai văzut emanând toată puterea de Alpha pe care o avea și știam cum mergeau aceste lucruri. Eu începusem bătaia, deci eu trebuia să fiu pedepsit.
— Îți este interzisă transformarea până la noi ordine.
Mi-am lăsat înfrânt capul în jos, ordinul lui Colton era cât se poate de clar. Lupul meu a început să se zvârcolească înăuntrul meu, știa că urma să stea închis pentru o perioadă bună de timp. Dar nu aveam ce face, și el a fost de vină. Furia mea a fost resimțită de lupul meu de trei ori mai mult și mi-a alimentat-o nebunește.
— Aveam de gând să te țin pe aici mai mult, dar sora ta este în casă și este extrem de nervoasă.
Am bolborosit în barbă când am dat cu ochii de rânjetul lui Colton. Știa și el faptul că dacă Avery era nervoasă deja era o pedeapsă pentru mine. Mai ales având în vedere ultimele luni în care ne-am distanțat foarte mult.
Poate că era mai bine să stau în celula aia urât mirositoare.
Era trist faptul că îmi era mai frică de sora mea decât de Alpha-ul meu?