Gustul vinului vechi părea mai aromat băut dintr-un pahar de cristal, pe care Dahlia obişnuia să le folosească doar pentru dăţile în care familiile Malikov, Zolman şi Fireborn se strângeau în conacul stăruitor al vampirilor.
Ekaterina lasă paharul pe masa dintre canapele şi priveşte salonul în întregimea lui. Este şi va rămâne un loc sfânt pentru ei, căci atâtea amintiri au avut loc aici şi încă vor mai avea. Deşi Crăciunul trecuse şi cu el se împlinise un an de când au câştigat lupta împotriva înţelepţilor, ei încă păstrează bradul bogat şi verde împodobit. Se pare că şi-au făcut o tradiţie, să se strângă toţi de Crăciun la conacul vampirilor, deşi acum formula era alta.
Luminile galbene dau căldura acestei camere, iar decoraţiunile pe care Rose a insistat să le pună subtil prin cameră o fac să pară primitoare. Ea şi Damian stau pe canapeaua din faţa ei, purtând un zâmbet la care Ekaterina visase adesea să le dea şansa şi acum, că reuşiseră, simţea o pace în sufletul ei.
— Nu e corect! o voce dulce se aude strigând în salon. Ai trişat!
— Ba nu! o voce mai puternică se apără.
Ekaterina se uită către copii şi zâmbeşte larg. Se întoarce către Malakai cu acel zâmbet care îi luminează şi lui faţa, probabil gândindu-se amândoi la acelaşi lucru.
— Îţi aduc aminte de cineva? ea întreabă.
Malakai râde şi se lăsă pe spate în canapeaua salonului, aruncând o privire la Rose şi Damian care îşi ţineau fetiţa în braţe. Are abia patru luni, însă deja se poate spune că moşteneşte părul negru ca noaptea al lui Damian şi ochii mari şi verzi ai lui Rose. Îşi întoarce privirea către brad, pe unde copiii se jucau şi apoi se uită în ochii Ekaterinei.
— De noi, el îi răspunde zâmbind.
— Încă nu îmi vine să cred, Rose spune. S-au întâmplat atât de multe într-un an.
— Ştiu, Ekaterina spune contemplând cele întâmplate.
Prima amintire care le vine tuturor în mintea se întâmplase la o lună după ce câştigaseră războiul. Malakai şi Ekaterina mergeau în fiecare zi pintre popoare, împărtăşind adevărata povestea a lumii lor, alături de moştenitori şi câştigau încrederea speciilor. Nu i-au grăbit să se unească, aşa cum Primii Înţelepţi speraseră. Totul a venit încet, mai întâi încrederea, apoi au câştigat voinţa lor şi din recunoştinţă pentru moştenitori, speciile au acceptat într-un târziu să dea tot ce e mai bun în ei pentru a face această nouă lume să funcţioneze.
Dar când Ekaterina şi Malakai erau în această înverşunare a câştigării încrederii, abia la o lună după bătălie, au avut amândoi un vis tulburător de real. Coroanele menite să stea pe capul celor care trebuie să conducă cereau să fie găsite cât mai repede. Dar niciunul din ei nu a ştiut unde să caute, până nu au pus visele punct la punct, fiindcă fiecare visase parţi diferite ale acestui mare puzzle. Văzuseră nişte coloane mari, dar nu de un alb pur precum cele din vechiul conac al Alianţei, ci un galben prăfuit, din piatră mâncată de anii care au trecut peste ea. Tavanul greoi era pe jumătate căzut, iar deasupra lui se vedea cel mai sincer cer pe care îl puteai observa de jos.
Singura locaţie care le-a venit în minte a fost Templul. Vechiul Templu în care Primii Înţelepţi îşi dăduseră ultima suflare, dar care fusese un loc al rugăciunilor împlinite cândva. În acea zi, de început de februarie, zăpada curgea mai înverşunată ca niciodată, încât drumul lor a fost îngreunat. Dar acolo, Templul încă îşi avea coloanele în picioare, iar ruinele tavanului şi pereţilor ce căzuseră peste cei ce fuseseră cândva doritori de pace, sunt încă acolo. Nimeni nu s-a atins de acest loc fiindcă data din Lumea Veche, dar acum ei îşi dau seama că era o altă minciună de-a Înţelepţilor pentru a nu se apropia nimeni de scena încărcată cu energia rea a crimelor ce au avut loc. Poate că cineva reuşea să vadă mai repede adevărata lor faţă.
Ekaterina şi Malakai au intrat în Templu căutând ceea ce li se arătase amândurora clar în vis. Era un fel de piedestal din piatră, dar era mult mai lat, semănând cu o mare cutie din piatră decorată frumos.
Vuietul vântului de iarna se auzea ca un cântec antic prin pereţii goi ai acestui Templu. Ekaterina se văzuse în vis ridicându-şi privirea către o cupolă pictată cu scene din Lumea Veche, aşa că au căutat locul o vreme, mergând cu grijă pintre ruine.
Acea cutie din piatră se arată în faţa lor în cele din urmă, la fel cum o visaseră, ca şi cum timpul a iertat-o. Malakai a dat la o parte capacul greu, din piatră, având grijă să îl pună pe podea fără să îl spargă. Dar privind ceea ce s-a aflat în cutie, Malakai şi Ekaterina s-au uitat unul la altul pentru câteva momente.
Un băieţel, care nu părea să aibă mai mult de doi sau trei ani, stătea întins în câteva pături în acea cutie. Părea să doarmă, fiindcă niciunul nu voise atunci să creadă că era mort. Dar gerul era în lumea lui la acea vreme şi niciunul nu ştia de cât timp băiatul ar fi stat acolo, de unul singur.
Malakai l-a luat uşor în braţe, fiindcă temperatura corpului său era mai mare ca cea a Ekaterinei şi l-a ţinut aşa câteva momente până s-a trezit. Ochii lui mari şi albaștri s-au deschis, privindu-i cu nedumerire. Dar Ekaterina a respirat uşurată că băiatul încă trăia. Malakai l-a lăsat jos şi s-a pus într-un genunchi lângă el.
— Cum te numeşti? el întrebase.
Băieţelul şi-a lăsat privirea în jos, evitând un moment să răspundă. Părul lui părea să îi fi crescut şi îi cădea pe față în şuviţe de un albastru precum cerul de noapte. Şi le-a dat uşor la o parte şi a rămas cu privirea în pământ. Poate că ochii lui Malakai îl intimidaseră sau poate era timid, poate că era speriat. Nu avuseseră de unde să ştie la acel moment.
— Caelum, a răspund într-un sfârşit.
Malakai i-a zâmbit, îmblânzindu-i privirea, însă băiatul nu s-a uitat către el.
— Cer, Malakai spune zâmbind fiindcă asta înseamnă numele lui. Ești un cer de noapte.
Băiatul zâmbește, amintindu-și că i se pusese acest nume asemenea înfățisării lui și își ridică privirea către rege.
— Păi Caelum, Malakai l-a luat şi l-a aşezat pe marginea cutiei din piatră, ce ar fi să ne povesteşti cum ai ajuns aici?
Caelum s-a uitat mai întâi către Malakai, apoi către Ekaterina şi i-a zâmbit dulce.
— Nu prea ştiu, băiatul a ridicat din umeri. O femeie m-a luat de mână şi m-a dus la o poartă mare, el şi-a deschis larg mâinile ca să le arate mărimea. Mi-a zis că, el a stat să se gândească la cuvinte, că o să am mulţi copii cu care să mă joc aici. Dar nu am găsit niciunul, el a spus trist.
— Şi cum arăta poarta asta? Malakai încearcă să afle mai multe.
— Era mare şi neagră, fuseseră singurele indicii pe care Caelum a putut să le dea. Şi avea un câine mare lângă ea, el a spus cu un zâmbet.
Malakai înţelesese deja ce se petrecuse, dar a trebuit să se asigure o ultimă dată că are dreptate, înainte de a o lămuri şi pe Ekaterina.
— Pot să mă uit puţin la spatele tău? Malakai l-a întrebat.
Caelum a ridicat din umeri, iar Malakai i-a ridicat uşor bluza. Avea nevoie să vadă acele urme de pe spate care promiteau că peste câţiva ani nişte aripi îi vor creşte maiestoase de acolo. I-a făcut semn băieţelului să îl aştepte puţin și a luat-o pe Ekaterina la o parte.
— Ce se întâmplă? ea l-a întrebat.
— E un înger căzut, Malakai i-a răspuns.
— Şi cum a ajuns aici?
— Unii îngeri căzuţi au ales, atunci când ni s-a dat Lumea Dintre, să rămână în infern. Li s-a promis putere, dar probabil a fost o înşelătorie. Ce ştiu sigur, însă, e că nu au voie să aibă copii, iar dacă se întâmplă, ei devin slujitori pentru prinţii infernului. Cred că atunci când Damian l-a trimis pe înţelept înapoi în iad, s-a creat forfotă acolo şi părinţii lui au reuşit să îl scoată şi să îl trimită pe pământ. Probabil că aici, în Templu, încă există o poartă către celelalte lumi.
— Înţeleg, Ekaterina a rămas câteva momente pe gânduri. Şi ce facem cu el, Kai? Nu îl putem lăsa aici!
Malakai ştiuse atunci că Ekaterina deja avusese idei şi avea de gând să le adeverească, dar îl orbise pe el astfel încât să creadă că a fost ideea lui. Fusese vicleană, însă Malakai nu şi-a regretat nicio zi decizia de atunci.
— Putem să îl luăm la conac, Malakai i-a spus.
— Am putea? ea a întrebat ştiind deja că aşa va face.
Malakai i-a zâmbit şi s-a apropiat de Caelum, luându-l în braţe.
— Haide micule cer de noapte, mergem acasă! el i-a spus, iar băieţelul i-a zâmbit.
— Kai, Ekaterina i-a atras atenţia, uite!
Degetul ei arătase către fundul cutiei din piatră. Pe el păreau să fie inscripţionate vechile semne ale speciilor. Cel al vampirilor, lupilor şi vrăjitoarelor erau toate împreună într-un singur semn, probabil însemnând sângele. Cel al îngerilor, cerberilor şi elfilor se uniseră într-un singur semn, însemnând sufletul. Iar ultimul, era semnul oamenilor, însemnând trupul.
Ekaterina şi-a folosit puterea şi a spart podeaua cutiei, încât s-a lovit de un fel de placaj din aur. Era un cufăr, pe care l-a ridicat împreună cu Malakai. Nu avusese seif şi nici lacăt aşa că l-au putut deschide. Înăuntru, au dat de coroanele pe care le visaseră amândoi în ziua de dinainte de a deveni regină şi rege. Ekaterina îşi atinsese coroana delicat cu degetele, iar Malakai a admirat-o pe a sa plimbând-o prin lumina albă a iernii ce se răsfrângea prin tavanul gol. Caelum a luat-o în mâinile lui pe cea de-a treia. Era dintr-un argint alb şi avea pe ea pietre în care străluceau toate nuanţele de mov.
— Sunt ale voastre? el a întrebat.
Ekaterina i-a încuviințat din cap.
— Iar cea din mâna ta, arătase către coroana argintie, i se cuvine cuiva pe care îl vom cunoaşte cât de curând.
Ekaterina i-a zâmbit şi la fel a făcut şi Caelum. Venise din infern, însă părea să nu îşi amintească atât de multe despre acea lume şi Ekaterina s-ar fi bucurat să nu îşi aducă aminte niciodată acel loc. Fiindcă îi va crea o nouă viaţă, aici pe pământ, unde s-au luptat atât de greu să poată spera la pace.
Ekaterina şi Malakai din prezent se uită unul la altul zâmbind la acea amintire. Malakai îi ia mâna în a lui şi o întoarce pentru a vedea cum verigheta din aur străluceşte în luminile de sărbători. Îşi aminteşte şi acum fiecare detaliul al acelei zile.
Nu fusese cu mult după ce l-au adoptat pe Caelum. Era spre sfârşitul iernii şi avea impresia că ultima zăpadă avea să dea în acea seară, aşa că fusese momentul perfect. El şi Ekaterina se plimbau prin sera care fusese a Dahliei şi în care Ekaterina nu a mai îndrăznit să păşească decât după ce au câştigat războiul. Pereţii ei erau din sticlă, iar corpul îi era construit din stâlpi puternici din piatră.
În mijlocul serei, se afla un cerc din piatră cenuşie, înconjurat de câteva băncuțe, unde Dahliei îi plăcuse să stea în trecut şi să citească. Deasupra acestui loc, în tavan, se înălţa o cupolă prin care fulgii de zăpadă se vedeau căzând din înaltul cerului şi topindu-se pe sticla transparentă.
Ekaterina s-a oprit în acel loc, lăsând amintirea mamei ei să aibă un gust dulce şi nu unul amar. Malakai a îmbrăţişat-o de la spate şi a ţinut-o aşa câteva momente. Mâinile ei s-au încolăcit peste ale lui, primindu-i căldura.
— Mai ştii, el i-a şoptit la ureche, când mi-ai promis că o să îngenunchez în faţa ta?
Ekaterina a râs copilăreşte şi şi-a adus aminte cu nostalgie de acele momente în care furia ardea în ea.
— Aşa am spus, ea i-a încuviinţat.
— Ce ar fi să îţi îndeplinesc acum dorinţa?
— Ce vrei să spui? ea l-a întrebat nedumerită.
Malakai s-a desprins din îmbrăţişare şi a întors-o către el. În buzunarul paltonului purta o cutie din catifea albastru închis, pe care o scoate încet, savurând expresia nebănuitoare de pe faţa ei. S-a aşezat într-un genunchi, şi a deschid cutia în faţa ei, lăsând să strălucească în lumina lunii pline un inel cu diamant, pe care Malakai l-a comandat special pentru măreţia reginei vampirilor. Ekaterina a râs la început, de parcă ar fi fost o mică glumă de-a lor.
— Îţi vei petrece restul eternităţii alături de mine, Katrina?
Malakai a întrebat-o, iar râsul ei s-a transformat în seriozitate. Ochii i-au devenit umezi pentru câteva momente şi nu îi venea să creadă că plângea de fericire. Probabil că fusese primul moment din viaţa ei în care se întâmplase acest lucru.
— Da! ea i-a spus.
Malakai i-a zâmbit larg, fiindcă fusese nesigur de acest răspuns, însă după ce se gândise, nu ştia de unde a venit această neîncredere. Poate pentru că Ekaterina fusese tot timpul imprevizibilă, ca o furtună.
I-a pus inelul pe deget, potrivindu-se perfect şi a sărutat-o lung pe buze. Din acel moment a ştiut că e a lui cu totul şi nu îi va mai da drumul.
Stând acum în salon şi amintindu-şi acestea, Malakai aruncă o privire către copiii ce alergau împărtăşind râsete şi îşi aduce aminte de încă un moment important pentru ei.
Se întâmplase acum câteva luni, la trecerea dintre toamnă şi iarnă. Malakai şi Ekaterina măriseră conacul şi au construit o bibliotecă mai mare, care să aducă cu cea de la palatul îngerilor. Aşa că uneori stăteau serile acolo, amintindu-le de acele vremuri de parcă se întâmplaseră de demult şi nu le venea a crede cum se schimbase totul în atât de puţin timp.
Copacii se vedeau prin fereastră mişcându-şi crengile în vânt şi era seara în care primii fulgi de nea au atins pământul îngheţat.
Stăteau pe canapeaua confortabilă din bibliotecă. Malakai îi citise o poveste lui Caelum, iar Ekaterina îl ţinuse în braţe şi îi mângâiase părul în timp ce adormea în braţele ei. L-au pus cu grijă pe cealaltă canapea, învelindu-l într-o pătură groasă, deşi focul din şemineu îşi împrăştia căldura în toată încăperea. Malakai îl privise aşa câteva momente şi s-a întors către Ekaterina cu zâmbetul lui şiret.
— Acum că avem un mic prinţ înger, Malakai i-a spus, ce ar fi să avem şi o mică prinţesă vampir?
Ekaterina s-a întors către el mai repede decât viteza ei ar fi făcut-o şi s-a uitat cu ochi mari către el.
— Vorbeşti serios? l-a întrebat.
— Foarte!
— Nu încetezi să mă surprinzi, Zolman! ea i-a zâmbit larg.
— Ai grijă cum îmi foloseşti numele, acum e şi al tău.
Ekaterina şi-a dat ochii peste cap, iar Malakai a tras-o mai aproape de el zâmbindu-i.
Iar acum, la un an după ce au câştigat lupta, s-au străduit să câştige încrederea şi respectul poporului. S-au asigurat că speciile ştiu cât de recunoscători sunt pentru că încearcă să convieţuiască în pace şi s-au asigurat că poporul este de acord ca ei să conducă Sângele şi Sufletul. Trupul şi Lumea Tuturor va fi sub domnia lui Rose şi Damian, până când micul lor trandafir sălbatic, Nesrin, va prelua coroana. Iar cu ea, Caelum va prelua sufletul, iar Demetria, fiindcă Malakai şi Ekaterina deciseseră să îi dea acest nume însemnând zăpadă, va prelua sângele.
Caelum şi Demetria se întrec până la canapeaua părinţilor lor şi se cocoţează pe ea în râsete. Se înţelegeau de minune, fiindcă sunt doar câteva luni diferenţă între ei, iar acum arată ca doi fraţi autentici. Caelum se aşează lângă Ekaterina şi se cuibăreşte în braţul ei, iar Demetria îşi găseşte loc lângă Malakai, care o ia în braţele sale. El îi aranjează părul ciocolatiu, iar ea îşi întoarce ochii mari şi albaştri către tatăl ei, zâmbindu-i.
— Pare o tradiţie, Damian spune, să ni se mărească familia pe neaşteptate.
Şi avea dreptate. Vestea că Rose este însărcinată a venit din senin şi la fel s-a întâmplat şi apariţia lui Caelum. Iar Demetria... Ei au vrut să fie o surpriză, fiindcă nu erau siguri cum o să decurgă lucrurile.
— Cele mai bune veşti sunt cele la care nu te aştepţi, Rose spune cu un zâmbet cald.
Damian îi ia mâna în a lui şi o sărută, lăsând la vedere verigheta de pe degetul ei. Privirea lor caldă şi iubirea ce şi-o poartă îi spune Ekaterinei şi lui Malakai că au meritat toate acele sacrificii. În sfârşit erau acasă, acolo unde trebuie să fie, cu familia pe care trebuie să o aibă.
— Nu vă mişcaţi cam repede?
Lucius întreabă în timp ce intră pe uşă.
— Căsătorie, copii, toate într-un singur an? continuă el ironic.
— Ar trebui să iei exemplu!
Vocea unei fete se aude în timp ce intră după el. Lucius îi ţine mâna în a lui şi nu o lasă până nu se aşează pe canapeaua pe care Lucius obişnuieşte să stea încă din vremea întrunirilor pentru război. Vanya, fata de lângă el, este fiica unui duce respectat în poporul cerberilor. Lucius şi-a luat în serios responsabilităţile ca prinţ după ce războiul s-a terminat, iar moartea Selenei în faţa lui şi moartea lui Sebastian au zdruncinat ceva în el, care l-a adus mai aproape de copilul care era odată. Iar Vanya a fost acolo pentru el să îl conducă prin toată această călătorie. Desigur, Lucius nu și-a pierdut din felul lui de a vorbi, însă sufletul îi ajunsese din nou acasă. Şi Vanya se apropiase mult de Ekaterina şi Rose, chiar şi de Luna, deși ea este mai rece.
— Vrei un copil? Lucius o întreabă. Se poate rezolva, îi rânjeşte cum obişnuia să o facă pe vremuri.
— Mai întâi inelul, Vanya îi spune ridicându-şi mâna pentru a arăta degetul ei inelar gol.
Un mic „O" lung se aude din partea tuturor, iar apoi încep să râdă, încât amintirile de acum un an, în care camera asta ţinea cele mai întunecate secrete ale lor, parcă dispare într-o lume de care nu vor să îşi amintească. Pentru ei, acum este un nou început.
— Vă distraţi fără mine? o voce puternică întreabă imitând a fi ofensată.
Noah, fratele mai mic al Selenei se transformase acum, teoretic, într-un bărbat adevărat. Dar părea încă un copil, căci trecuse cu puţin peste optsprezece ani. Intră cu spatele drept, folosindu-se de înălţimea lui pentru a părea impunător şi le zâmbeşte tuturor.
— Atunci ar trebui să ajungi la timp, Ekaterina îl dojeneşte.
— Ştii că nu pot încălca orele sfintelor vrăji, el se explică.
Ekaterina zâmbeşte, fiindcă Noah părea să fie implicat trup şi suflet, una cu poporul, deşi sângele care curge prin el este regal. Avea aceeaşi piele ciocolatie ca sora lui şi ochi albaştri ca marea, însă el apucase să crească mai mult alături de oamenii de rând, încât acum pare să se gândească la ei, mai presus de familia regală, opus față de cum foştii moştenitori au fost obligaţi să o facă. Şi pentru acest lucru îl admiră.
Luna intră pe uşă şi se aşează pe canapeaua unde stătea de la început, salutând pe toată lumea. Moartea fratelui ei încă a rămas proaspătă în amintirea ei, însă acum încearcă să nu o mai chinuie ci să o ajute, fiindcă şi-a închinat toată domnia în numele lui. Lupii trăiesc în pace şi armonie cu ea ca alpha şi probabil o vor face pentru foarte mulţi ani de acum înainte.
— Bun, eşti aici! ea spune către Noah.
— Ai nevoie de mine? el o întreabă.
— Da, trebuie să oficializăm câteva ceremonii de căsătorie.
Da... Acum ceremoniile dintre două specii erau oficializate de regii ambelor popoare, fiindcă acum astfel de uniuni erau posibile, iar lumea nu se mai ascundea.
— Şi ai nevoie de mine? Noah întreabă accentuând pronumele.
— Nu o să îţi primeşti coroana peste o săptămână?
— Ba da, Noah spune încet. Încă nu pot să mă obişnuiesc cu ideea, el râde.
— O să o faci repede, Malakai îl asigură şi zâmbeşte.
— Mă scuzaţi de întârziere!
Pe uşa salonului intră un bărbat apropiat de vârsta lor, cu un păr argintiu şi ochi cenuşii. Soter se aşează lângă Luna, fiind noul rege al elfilor. Familia Lightborn a fost detronată, iar ei i-a urmat o alta, pe care cei prezenţi astăzi în salon au ales-o cu grijă. Soter şi-a cerut scuze pentru păcatele elfilor, însă Malakai şi Ekaterina l-au asigurat că nu sunt greşelile lui, iar fosta familie regală va plăti preţul. El a urcat pe tron acum jumătate de an, iar de atunci poporul lui a văzut o creştere considerabilă, iar Soter le poartă atât respect cât şi recunoştinţa Ekaterinei şi lui Malakai.
— E de înţeles, Ekaterina spune.
— Şi la mine nu e? Noah întreabă surprins.
— Tu nu ţi-ai primit încă coroana, Ekaterina spune serioasă.
Ea şi Noah fac un schimb de priviri şi râd apoi. Noah pare să fie un bun conducător, dar toţi ştiu că e cam întârziat şi asta îi va fi un defect dacă continuă aşa şi după încoronare.
— Acum suntem toţi aici, Damian spune.
— Aşa cum trebuie, Rose îi continuă.
— Şi cum facem asta? Luna întreabă. Cum menţinem pacea şi înflorim lumea asta?
— Nu am idee, Ekaterina spune. Dar o facem împreună! îşi ridică paharul cu vin.
— Împreună! Malakai îi urmează.
— Împreună! ceilalţi spun şi îşi ciocnesc paharele într-un ultim clinchet.