Norii dimineţii erau argintii, ca şi cum ar urma să ningă cât de curând. Dacă priveai cu atenţie, aerul rece putea fi văzut dansând pinte crengile copacilor şi luându-şi zborul dincolo de înaltul cerului.
Pădurea părea dezgolită, transparentă, aşa cum o privea Ekaterina de la pervazul ferestrei sale. Undeva în depărtare, putea să zărească postul de supraveghere al lupilor, cel de la graniţă. Mirosul de scorţişoară din aburii ceaiului o fac să zâmbească, amintindu-i de fiecare dată de mijlocul iernii, când gerul îi gâdila pielea deja îngheţată şi albul zăpezii îi amintea de lumina aceea, ce semăna a pace, care o chema în momentul în care a murit.
— Nu e anotimpul tău preferat? ea întreabă.
Malakai stătea în picioare, admirând din depărtare atmosfera de afară. Însă Ekaterina nu era sigură dacă natura îi ocupa gândurile sau problemele se instalaseră din nou în în mintea lui.
Malakai zâmbeşte scurt şi îşi mută privirea către ea, care rămăsese încă uitându-se pe fereastră.
— Rece, Malakai spune, ca şi sufletul meu, nu?
— Nu fi fraier, Ekaterina râde şi se întoarce către el. Mi-am amintit că atunci când eram copii, adorai să zbori pintre fulgii de nea. Dispăreai chiar, pintre nori atunci când erau la fel de albi ca acum.
— Ai dreptate, Malakai lăsă privirea în jos. Uitase, spune în şoaptă.
— Eşti prea preocupat cu cine trebuie să fii şi începi să uiţi cine eşti de fapt.
— Replica asta e valabilă pentru mulţi dintre noi, moştenitorii, el oftează.
Malakai îşi lasă cana cu ceai, pe care o avea în mână, pe tăviţa argintie şi se întoarce către Ekaterina adoptând expresia sa serioasă. Era timpul să îşi intre din nou în personaj, fiindcă avea să iasă afară. Ca şi cum ţi-ai îmbracă haina groasă pentru frigul de afară, masca lui era un fel de confort, pentru a nu fi atins de răul de afară.
— Se face deja târziu, el spune. Ne vedem acolo.
— Aşteaptă!
Ekaterina coboară de la fereastră şi îl aţinteşte câteva secunde fără să spună nimic. Simţeau amândoi cum timpul se scurge pe lângă ei, însă niciunul nu se împotrivea. Îl lăsau doar să curgă.
— Nu ai spus să ridicăm odată pentru totdeauna cortina? Ekaterina îl întreabă.
Violetul din ochii lui Malakai era ca florile de levănţică, prinse într-un cub veşnic de gheaţă. Era vibrant şi rece. Îi aprobă lent din cap şi o priveşte, fiindcă nu reuşise cu adevărat să intre vreodată în mintea ei, cum nici acum nu o făcea.
— Atunci mergem împreună, ea spune.
— Cu ce anume? Malakai întreabă.
El înţelegea că Ekaterina se referă la transportul cu un automobil, fiindcă precizase ridicarea cortinei. Asta însemna începutul sfârşitului acestui teatru pe care l-au jucat de generaţii. Dar Ekaterina avea un motor, iar maşina lui Mavrak atrăgea privirea, fiindcă era folosită doar pentru transporturi oficiale.
Ekaterina ezită un moment, atât cât Malakai să o observe. Ceva în ea se răzvrătea încât îi întârzie răspunsul.
— Cu Rover-ul tatei, ea spune greoi.
Nu mai îndrăznise să se atingă de maşina tatălui ei de la incendiu, însă se asigurase mereu că e îngrijită şi funcţionează.
Ceva în sufletul ei se rupe când rosteşte cuvintele, dar nu păreau a fi cioburi de sticlă care să o taie, ci suna ca şi cum lanţurile care o îngreunaseră atâta vreme încep tot mai mult să o elibereze.
Când îşi ridică privirea către Malakai, gheaţa din ochii lui se topise, însă rămăsese împietrit în loc. Timpul fugea pe lângă ei şi încă nu reuşeau să părăsească conacul. Cu cât stătea mai mult aici, Malakai risca probleme cu regii înainte de încoronare, iar Ekaterina era mai conştientă de asta decât el. Până ce coroana nu va sta pe capul lui, nu trebuia să îşi permită luxul de a crea probleme.
— Pierdem timp preţios, Ekaterina spune.
Ea se pierde repede pe uşă, fiindcă nu s-ar fi simţit destul de puternică să treacă pur şi simplu, în mersul unui simplu om. Malakai apare pur şi simplu, în dreapta ei, atunci când uşile garajului se deschid încet în faţa sa.
Rover-ul era într-o culoare neagră, lucioasă, iar geamurile erau fumurii. Ceea ce era spre bine, fiindcă, deşi Ekaterina îl susţinea pe Malakai, nu ţinea să afirme în gura mare tot ce se întâmplă în umbră. Înăuntru, încă se mai simţea mirosul de stejar care îi plăcea tatălui ei.
Privind aşa, către cel care ţine volanul în mână şi văzându-l pe Malakai în locul în care Vladimir stătea odată, un gând îi străfulgeră prin minte şi zâmbeşte.
— Ce este? Malakai aruncă o privire către Ekaterina. Te uiţi la mine de câteva minute.
— O să schimbi multe, ştii? ea spune. Vei fi un rege bun.
Dar îşi întoarce privirea către parbriz, fiindcă nu avea idee de unde veniseră aceste cuvinte. Era ca şi cum cineva îi şopotise în ureche, cu atât de multă convingere, încât semăna cu o profeţie. Ca unul din acei oameni de demult, despre care citise că avea daruri aparte de la divinitate, caruia îi arătaseră viitorul prin ochii săi.
— E cam mult, Malakai mărturiseşte ironic. Abia dacă mi-ai făcut un compliment în viaţa ta, iar acum ţi-ai depăşit norma într-o singură zi.
— Scuze, Ekaterina spune în şoaptă. Nu ştiu de unde a venit, am avut doar senzaţia că, ea se oprește fiindcă nu reușeste să explice.
— Că vezi viitorul, Malakai se uită către ea.
Ekaterina îşi mută repede privirea către el şi rămân uitându-se unul la altul atât de serioşi. Ekaterina îşi încruntă fruntea, fiindcă Malakai îi citise gândurile şi nu înţelegea.
— Da, ea spune dar arată de parcă ar avea mai multe întrebări. De unde...
— Fiindcă am avut-o şi eu, Malakai se uită către drumul din faţă.
Ekaterina ar vrea să afle mai multe, însă se retrage în locul ei, fiindcă ştie că Malakai nu va dezvălui decât atunci când va crede el de cuviinţă că este bine. Era un caz pierdut să încerce să scoată mai multe de la el.
Porţile înalte ale conacului se deschid în faţa lor, iar Malakai parchează maşina undeva în spate. Ekaterina zâmbeşte pentru sine, căci era încă prudent. Poate că era bine să dezvăluie ce se întâmplă în umbră, ştia că era spre bine. Dar ezitarea asta, responsabilitatea de a ascunde legătura lor, încă le curgea prin vene. Nu era necesar să se grăbească. Trebuiau să îşi calculeze cu atenţie paşii dacă vor să câştige acest război.
Mirosul dulce de ciocolată caldă se simţea încă de la intrare. Ekaterina şi Malakai se uită unul la altul, întrebându-se acelaşi lucru: „Ce se întâmplă?". Nişte voci se aud din salon aşa că se îndreaptă amândoi acolo.
Masa era ocupată de câteva mâncăruri uşurare, iar aburii încă se vedeau dansând deasupra cănilor, aşa cum mirosul i se simţea mai puternic din arcada pătrată. Rose stătea în dreapta lui Damian, povestindu-i ceva cu privirea ei aprinsă şi zâmbetul copilăros, iar el e prea captivat de ea ca să observe o altă prezenţă în încăpere.
Rose este prima care îşi ridică privirea, iar verdele ei se stinge atunci când dă de Malakai. Uită să mai respire pentru o secundă şi se uită derutată la el, apoi la Ekaterina, încercând să se convingă că e un vis şi nu realitatea.
Damian se întoarce şi el când priveşte cum sufletul o părăseşte pe Rose şi rămâne pur şi simplu în tăcere. Nu se aştepta ca fratele lui să se întoarcă aici jos, însă o parte din el ştia că va veni. Malakai se ţine mereu de cuvânt.
— Tu nu ar trebui, nu, Rose se bâlbâie.
Să fie sus? Malakai se întreabă şi el.
— Ba da, îi răspunde. Dar nu pot pleca până nu îmi rezolv treburile aici.
Malakai îşi priveşte fratele. Ştiau amândoi că nu se va întoarce la palat până nu rezolvă situaţia dintre ei, iar asta însemna probleme cu regii. Ultimul lucru pe care Damian voia să îl facă era să îi creeze probleme fratelui său înainte de încoronare. Nu îl iertase încă, în totalitate, însă ştia că atunci când coroana aia va fi pe capul lui, Malakai va trebui să suporte o altfel de greutate pe umerii săi, una insuportabilă.
*
Ekaterina toarnă nişte coniac în pahare şi le pune pe birou. Malakai şi Damian încă se priveau în tăcere. Tensiunea din încăpere creştea cu fiecare minut care rămânea prins în linişte. Damian semăna tot mai mult cu tatăl său acum, stând aşa nemilos în scaunul de la birou. Însă Rose îndulcea imaginea lui, standu-i în spate.
Ekaterina se aşează lângă Malakai şi ia o gură din paharul ei. Sunetul pe care paharul îl face când îl aşează pe birou e singurul care rupe tăcerea. Se lăsă pe spate şi îi priveşte pe Rose şi Damian stând acolo, ca o poză pentru un tablou rafinat. Arămiul din părul lui Rose părea să strălucească în lumina iernii ce o avea în spate, iar Damian părea să fie tot mai rece.
O durere îngrozitoare o loveşte pe Ekaterina în mijlocul frunţii, încât îşi întinde mâna după cea a lui Malakai şi o strânge. Malakai îşi iese repede din rolul acelei statui de piatră în care intrase şi priveşte către Ekaterina. Însă negrul din privirea ei îl prinde în întuneric, de parcă ar fi fost o oglindă a tot ceea ce văzuse. Iar acum, amândoi văzuseră şi nu înţelegeau de unde vine această senzaţie, de parcă amandoi se rup de realitate şi ajung într-un viitor pe care nu îl cunosc încă.
— Ce se întâmplă? Damian are impulsul de a se ridica.
Încă era îngrijorat pentru ei, oricât ar încerca să îşi spună că îi urăşte. Şi ceea ce îi spusese Rose, că au avut motivele lor iar ei trebuie să fie acolo să le amintească că au o inimă, îl tulburase atât de tare, fiindcă ştia că ea are dreptate. Ei ţineau în mâna coroana, aşa că trebuiau să uite ce au în suflet, însă el era liber de strânsoarea tronului, aşa că trebuia să fie acolo, să le amintească ce contează.
— Nu am idee, Malakai spune lent căci îşi anunţase înfrângerea.
Nu înţelegea ce se întâmplă şi de ce această senzaţie se întorsese. Mai important, de ce şi Ekaterina o purta după sine. Erau multe lucruri pe care trebuia să le afle şi atâtea informaţii la care va avea acces abia după ce va deveni rege. Iar timpul părea să se simtă tot mai rigid în ultima vreme.
— Nimic important, oricum! Ekaterina spune. Avem treburi mai importante de rezolvat. Şi de exemplu, faptul că fratele tău nu s-a întors între lumi încă de ieri.
Damian se îndreaptă de spate şi se uită către fratele lui surprins. Cum reuşise să se facă nevăzut atât de mult timp la palat? Dar îşi aminteşte că probabil Lapis îl ajutase, fiindcă a văzut-o dimineaţă prin conac. Lapis mereu îl ajutase... Niciodată nu a renunţat la el, deşi ea l-a văzut în cele mai rele momente ale sale. A rămas în dreapta lui chiar şi când Malakai i-a ordonat să plece. A stat lângă el indiferent de ce, fiindcă ea putea să vadă în el adevărul. Însă Damian nu era atât de puternic încât să vadă, dar simţea. Şi asta ar trebui să îi spună că fratele lui nu i-ar face niciodată rău intenţionat.
— Dacă mama află, Damian spune cu glas încet, o să ai probleme înainte de încoronare.
— Să afle ce? Malakai întreabă. Că am încălcat promisiunea? Oricum ştie că vremea aia trebuie să vină. Nu pot să fiu regele îngerilor şi în acelaşi timp exilat în cer.
— Tu singur i-ai promis, din pur orgoliu, Damian punctează.
— Nu te contrazic. Dar ce trebuia să fac? Să îmi fac de cap şi să te las pe tine cu coroana în spate?
— Despre asta vorbesc! Damian gesticulează. Treaba asta cu „suport eu ca tu să nu trebuiască"! Cred că sunt destul de mare acum ca să suport ce mi-e menit mie. Nu mai lua gloanţe în numele meu.
Ekaterina se ridică, atrăgând toată atenţia asupra ei, iar o linişte disturbantă se lăsă din nou peste întreaga încăpere. Îşi mai toarnă încă un pahar, sunetul lichidului scurgându-se tot mai încet umple tăcerea adâncă în timp ce Malakai şi Damian se priveau din nou cu intensitatea lor specifică, certându-se într-o limbă doar a lor.
— Dacă vrea să suporte gloanţe, Ekaterina spune cu privirea către pahar, atunci lasă-l.
Malakai îşi întoarce privirea către Ekaterina. Ia nonşalantă o gură din coniac şi priveşte înapoi către el. Negrul ei arăta într-un fel anume, pe care el îl mai văzuse undeva. La Vladimir... Regele mai avusese o astfel de privire, de parcă puteai să îi vezi întreaga durere prin acei ochi, atât de transparenți. Dar ştia prea bine ce face. În spatele acestei dureri amare se ascundeau nişe jocuri întortocheate.
— Dar trebuie să înveţi să trăieşti cu cicatricile, Ekaterina îi spune lui Damian. A fost greşit din partea noastră să vrem să te protejăm, înţeleg asta. Dar, cel puţin eu, mă gândeam că faptul că sunt atât de distrusă e un bun motiv să îți vreau binele. Doar mi-ai fost alături de când mă ştiu, ca un frate.
— Unde vrei să ajungi? Damian întreabă.
— La a te comporta ca atare, Ekaterina îi răspunde. Dacă fratele tău nu stătea departe de tine, în toţi anii săi, nimeni nu ar fi putut spune că îţi doreşti coroana în locul lui.
— Dar nu mi-o doresc, Damian murmură.
— Exact! Dar nimeni nu ştie asta, fiindcă fratele tău s-a asigurat de asta. Dar dacă nu stătea departe, dacă nimeni nu şoptea că îi doreşti răul, atunci Alinata ţi-ar fi dorit ţie moartea. Ce rost are în lumea noastră un copil regal dacă nu are o fărâmă de răutate în el? Ce rost are în lumea noastră un moştenitor care s-ar sacrifica pe el pentru altcineva? Asta e slăbiciune! V-aţi fi condamnat pe amândoi la moarte.
— Nu ar fi putut să pună mâna pe îngeri, Damian spune sigur.
— Dar ar fi putut întoarce îngerii împotriva voastră, Ekaterina învârte alcoolul în pahar.
Damian se uită către fratele lui, sperând să primească o negare a tot ceea ce Ekaterina spusese, însă Malakai rămâne cu privirea serioasă către el. Era la fel de opac ca de obicei.
Dar Malakai ştia că Ekaterina avea dreptate. În cele din urmă, ei doi îşi înţelegeau motivele cel mai bine, cunoşteau tot ce poate face Alianţa şi de ceea ce este în stare. Un moştenitor ar trebui să fie mereu pregătit şi să nu lase garda jos. Un moment de slăbiciune înseamnă, poate, condamnarea şi ştie că Rose înţelege cel mai bine asta. Privind-o lângă fratele lui, atât de fragilă şi spusă, îşi aminteşte de puţina putere pe care oamenii o deţineau. Ei erau specii puternice, însă cele slabe, erau sub mâna Alianţei.
— Ca şi Kai, Ekaterina continuă, ar fi trebuit să stai departe de mine, iar eu departe de tine. Dacă mă gândesc, abia aveam trei ani când tata m-a luat în biroul lui cum Mordecai a făcut cu fratele tău şi ne-au spus că cei care ne vor rosti numele împreună trebuie să fie plini de teamă.
Malakai oftează, dând să o oprească pe Ekaterina. Nu era necesar să îi explice toate acestea, căci Damian nu trebuia să ştie toată povestea. Încă încerca să îl protejeze. Măcar el să îşi trăiască viaţa într-o oarecare linişte, dacă lui Malakai îi este imposibil asta.
Ekaterina continuă însă, deşi îl observă foarte bine. Avea de gând să facă ce doreşte şi Malakai înţelege asta. Nimic din ce va spune el nu va fi de ajuns.
— Cum poate înţelege un copil că acasă poţi râde cu el, dar afară trebuie să vă certaţi? Ekaterina îl întreabă.
— Nu poate, Rose şopteşte din spate.
Damian se întoarce către ea, vrând să îi arunce o privire mustrătoare fiindcă nu era de partea lui în această poveste. Dar privirea ei mare, care o aţintea pe Ekaterina cu empatie, îl împiedică. Poate că ea înţelegea mai multe decât el era capabil, fiind o moştenitoare. Înţelegea ce presupune coroana şi înţelegea întregul ei blestem. Rose îşi coboară privirea către el şi încearcă să îi zâmbească stins, ca să îl liniştească.
— Un copil nu poate să înţeleagă cum să ai două măşti, Rose îi explică cu voce caldă. Fie e albă, fie neagră. Iar voi nu aţi putut să o alegeţi pe cea albă, se uită către Ekaterina.
Malakai şi Ekaterina lăsă privirea în jos, însemnând un nu. Părea destul de evident.
— Tot ce am înţeles a fost că trebuie să ne urăm, Ekaterina spune. Eu îl dispreţuiam pe fratele tău fiindcă părea să ţină în mână controlul, că părea să fie un viitor rege perfect.
— Iar eu am urât-o pe Katrina, Malakai spune. Toţi o protejau şi erau atraşi de ea. Toţi aveau încredere imediată în ea, încât părea să fie o viitoare regină perfectă.
— Dar în şcoală, Damian spune, voi stăteați mereu împreună.
— Am fost tot timpul împreună, Malakai spune. Dar nu puteam discuta cinci minute normal fără să ne certăm.
— Şi ideea este că aveam nevoie disperată de ajutorul celuilalt, Ekaterina spune. Încă am nevoie, de controlul fratelui tău, de susţinerea lui în războiul ăsta.
— Iar eu am nevoie să înţeleg cum Katrina atrage oamenii, Malakai spune, cum au încredere în ea, am nevoie de ea de partea mea ca să schimbăm ceva.
— Dar mai mult ne-am întors pe dos, Ekaterina spune. Am încercat să fim precum părinţii noştri erau, reci şi întunecaţi, nemiloşi. Ura părea să fie singurul răspuns şi am ajuns să ne transformăm în ceva de care copiii din noi ar fi dezamăgiţi. Am uitat cine eram şi ce visam să facem, am văzut doar ceea ce trebuia să facem pentru coroană, ceea ce Alianţa îşi dorea să facem. Vrei să suporţi ce este al tău, Damian? Bine! Dar între timp îţi vei pierde sufetul şi iartă-ne! Iartă-ne că am vrut ca măcar tu să nu te întuneci!
— El ar fi trebuit să fie luna voastră în întuneric, nu? Rose îşi face curaj să îl privească pe Malakai.
Ascultase cu atenţie tot ceea ce avuseseră de spus şi înţelegea mai bine decât Damian ceea ce ei doi fuseseră nevoiţi să facă. Nimeni nu îşi poate imagina vampirii şi îngerii unul de partea celuilalt, fiindcă atunci şi Alianţa ar fi trebuit să se teamă de ei. Două specii nemuritoare, vechi din prima lume, cu o putere la care strângeau de la începuturile timpurilor, tuturor ar trebuie să le fie teamă. Iar Alianţa nu ar fi stat aşa, privindu-i cum cresc tot mai puternici. Ar fi complotat la stingerea lor cum fac chiar şi acum.
— Lumina care să vă călăuzească în întuneric, Rose spune în special pentru Damian.
Malakai aprobă din cap, iar Damian lăsă privirea în jos. Îşi urmăreşte degetele care se plimbau unul prin altul în timp ce îşi împreuna palmele pe birou. Nu voia să renunţe atât de uşor, dar vina că îi va aduce probleme fratelui său pare să îl apese mai tare. Orice ce ar face, Malakai era mereu pe primul loc. Orice ar face, era fratele lui.
— Înţeleg, Damian murmură. Dar şi voi sunteţi...
— Multe adjective urâte? Ekaterina îl întrerupe. Da, ştim! Dar asta nu te-a împiedicat niciodată să ne aduci pe calea bună. Aşa că asta a fost tot ceea ce am putut să facem în schimb, să te apărăm.
— O să mai lupţi pentru izbăvirea noastră sau ne abandonezi? Malakai întreabă.
— Parcă speranţă era nemuritoare, Damian oftează.
Malakai îi zâmbeşte auzind aceste cuvinte. Damian priveşte în paharul său încă plin şi speră că a făcut lucrul corect. Un război crunt e pe cale să îşi folosească fronturile, iar ei îşi pierdeau timpul cu astfel de lucruri mărunte. Poate că îi întârziase, însă Malakai încă stătea în faţa lui şi încercă să îi ofere o explicaţie. Aşa cum avusese întotdeauna răbdare cu el. Îi mângâie mâna lui Rose, cea care era pe umărul lui, încercând să simtă căldura sufletului ei bun.
Malakai priveşte către Ekaterina, iar ea îi zâmbeşte înapoi. Ştia deja că vampirii au un şarm anume, o putere de a se juca cu mintea celor mai slabi, dar abia acum înţelege puterea Ekaterinei, care ajunge până în esenţa îngerilor. O văzuse făcând asta cu însăşi regele, cu Mordecai. Însă la Malakai nu poate ajunge. Cum el poate îngheţa sufletul oricui doreşte, însă numai pe ea nu o poate îngenunchea, așa nici Ekaterina nu se poate juca cu mintea lui. Iar acum, aceste senzaţii despre care auzise doar în Lumea Veche... Trebuia să înţeleagă mai bine, avea nevoie de răspunsuri.
Malakai se ridică de pe scaun, fiindcă trebuia să plece totuşi între lumi. Dar mai întâi, o va conduce pe Katrina acasă, fiindcă ştie prea bine că nu va putea să urce singură la volanul acelei maşini.
— Încă un lucru înainte să plecăm, Ekaterina spune observându-l pe Malakai.
— Ce anume? Damian întreabă.
— Fratele tău doreşte prezenţa mea şi a lui Lucius la încoronarea lui.
Malakai oftează şi se întoarce din drum. Damian se ridică de la locul lui destul de surprins. Asta însemna dezvăluirea întregii poveşti ce se întâmplă în umbră de secole şi probabil, o strigare clară la război.
— Tu ai elementele sângelui şi oameni de partea ta, Damian îi spune Ekaterinei. La încoronare va fi clar că şi cerberii şi îngerii sunt lângă tine. Probabil că vei convinge şi elfii. Speciile se vor teme de voi trei, în special de îngeri şi vampiri. Deci avem două avantaje: vor fi loiale şi vor răspândi această frică prin Alianţă. Ai gândit totul nu-i aşa? el îşi întreabă fratele.
— Chiar şi aşa, Malakai spune, nu ştiu dacă am destul timp să aflu adevărul despre ce se întâmplă în Alianţă. Pentru ce îi punem să lupte pe oamenii ăștia?
— Pentru o altă lume, Damian spune. Pentru asta luptăm.
— Da, dar asta nu înseamnă neapărat că este una bună. Nu am certitudinea că o altă ordine ar funcţiona pentru noi. Suntem specii pline de ură. Cât de mult ar dura pentru noi într-o lume cu adevărat a păcii?
— Ne suntem datori să încercăm, Rose spune. Dacă eşuăm, măcar am încercat să schimbăm ceva, dar dacă câştigăm, atunci vom ştii că cei care ne urmează nu vor trebui să suporte tot ce noi am îndurat.
— Atunci mai bine i-aş strânge pe moştenitori, Ekaterina spune. Au încredere în mine şi trebuie să afle de legătura noastră înainte de încoronare.
— Vom fi acolo, Damian spune pentru el şi Rose.
Ekaterina mulţumeşte dând din cap şi se retrage uşor. Malakai o urmează în spate şi închide uşa biroului în urma său. O urmăreşte fără să spună un cuvânt, dar dorinţa sa de a spune mai multe se simţea arzătoare în aer. În cele din urmă, ştie că ea va fi cea care rupe tăcerea. Cuvintele păreau să vină mai uşor pentru ea decât o făceau pentru el.
— Nu ar trebui să pleci? Ekaterina întreabă.
— Atât de repede vrei să scapi de mine?
— Vorbesc serios.
— Mai întâi te conduc acasă, Malakai spune. Nu te las să conduci singură.
Ekaterina tace pentru moment. Nu putea să îl contrazică, fiindcă îi era imposibil acum să se aşeze la volanul acelei maşini. Ar fi crezut că după atâta vreme, după toate amintirile părinților ei pe care le înfruntase, ar fi putut să îi facă faţă şi acesteia. Însă era singura pe care nu o poate îndura încă.
— Vrei să iei elfii de partea ta? Malakai întreabă ceea ce îl frământa de când Damian o spusese.
— Nu pot să îi las vulnerabili în fața Alianţei şi nu vreau ca înţelepţii să aibă vreo specie de partea lor, orice ar fi.
— Atunci, de asta ai vrut să întârzii moartea lui Celest? De ce plănuiai să o omori dacă vrei să o atragi de partea noastră.
— A fost un impuls de moment, Ekaterina mărturiseşte. Mi-a încurcat planurile şi o uram teribil. Încă o fac, dar mai ştiu şi că mă pot juca cu mintea ei. În plus, dacă îţi spuneam ţie şi lui Lucius că o vreau în viaţă, nu m-aţi fi ascultat. Unul din voi ar fi omorât-o primul.
— Nu e adevărat, Malakai murmură.
Ekaterina nu îi mai răspunde, dar ştiau amândoi că e adevărat. Celest nu făcuse nimic în ultima vreme decât să le încurce planurile. Iar ceea ce le plăcea cel mai mult lui Malakai şi lui Lucius era să îşi demonstreze puterea şi competenţa.
— Cred că voi veni cu tine la palat, Ekaterina spune.
— Pentru?
— Vreau să fiu acolo când vei vorbi cu tatăl tău despre prezenţa noastră la încoronare.
— Adică să îl manipulezi in favoarea ta, Malakai zâmbeşte în colţul gurii.
Ekaterina se uită către el, spunându-i evident că nu are dreptate, dar avea. Malakai ştia că are. Începea să înţeleagă destul de clar acum până unde merg puterile ei şi aveau o limită aproape nelimitată.
— Nu te uita la mine aşa, el îi spune. Ştiu că eu nu pot fi la fel de nemilos în faţa tatălui meu.
— Nici eu nu am puterea să mă joc cu mintea regelui.
— Crede-mă, poţi face foarte multe.
Licornii mei dragi, vreau să vă cer iertare pentru lunga absență, dar timpul nu mi-a permis așa cum aș fi dorit eu. În schimb sper că acest capitol, mai lung, v-a plăcut și nu v-am dezamăgit. Sper că toți licornii mei au o seară sau zi minunată!