Când parfumul uşor de levănţică, pe care Rose îl făcuse cu mâinile sale, îl cuprinde plăcut, este momentul în care Damian îşi ridică privirea şi constată că fratele său şi Ekaterina se risipiseră.
Rose rămâne în faţa lui când dă de expresia răvăşită a lui Damian. Oftează, ca şi cum ar suferi odată cu el şi îi ia fața în mâna sa mică. O întoarce către stânga, inspectând, iar apoi spre dreapta, ca mai apoi să îi ridice privirea către ea.
— Ce te-a adus în halul ăsta? ea întreabă.
Damian îi dă încet mâna la o parte şi îşi întoarce privirea. Voia să se cufunde din nou în propriile sale gânduri negre, să le înfrunte singur. Era inutil să îi povestească. Nu voia să îi pună în cârcă ei, greutatea pe care el trebuia să o suporte.
Rose loveşte cu mâna în lemnul biroului, iar impactul brusc îl face pe Damian să tresară.
— De data asta te vei uita în ochii mei şi îmi vei spune ce s-a întâmplat! Rose îi ordonă. După ce te-ai întors de la Ekaterina, ţi-ai devastat camera şi ai plecat în grabă. Te-am auzit cum strigai când te-ai întors aici, dar Ametist nu mă lăsa să urc la tine.
Damian oftează şi se ridică. Se îndreaptă direct către rafturile cu băuturi pentru a-şi turna un pahar. Avea nevoie de ceva care să îl trezească din această stare deplorabilă. Îl dă pe gât pe primul şi îşi mai toarnă un al doilea. Dar Rose e prea rapidă şi îi ia paharul din mână înainte ca Damian să apuce să pună gura pe el.
— Nu cred că e o idee bună, ea îi spune.
— Ba eu cred că e soluţia perfectă.
Damian se apropie să îi ia paharul din mână, însă Rose dă un pas un spate, ducând cât mai departe paharul de el. Ochii ei mari sunt cuprinşi de un verde tulburător. Întregul ei suflet se vedea arzând în flăcările galbene din privirea sa. Damian nu o mai văzuse pe Rose supărată de multă vreme. Iar simplul gând că cel care adusese supărare în inima ei, după atât vreme, fusese chiar el, apasă mai tare haosul din sufletul său.
— Mai întâi Ekaterina, Rose spune, iar acum tu. Niciunul nu mai vorbeşte cu mine, de parcă am încetat să exist.
Rose dă cu paharul de podea. Marginile tăioase ale cristalelor se împrăştie pe parchetul rece, dar Damian nu le dă atenţie. O priveşte pe Rose direct în ochi, observând acea hotărâre şi durere ce se oglindea prin ea. Dar nu putea decât să rămâne drept în faţa ei şi să tacă, fiindcă era mai bine. Poveştile vieţii lui nu trebuiau să o consume pe ea.
— Staţi liniştiţi! vocea lui Rose se frânge. Voi pleca din viaţa voastră!
Rose ocoleşte cioburile din jurul picioarelor ei şi se îndepărtează către ieşire, aşa cum a promis. Voia să se facă dispărută. Voia să fie o pală de vânt cald, pe care toţi au simţit-o, dar nimeni nu a văzut-o cu adevărat.
Damian scrâşneşte din dinţi. Impulsul de a o privi cum pleacă este puternic, însă îl înfrânge şi rămâne doar el şi cioburile împrăştiate pe podea. Uşa se trânteşte în spatele lui Rose. Era sunetul unei promisiuni ce avea să fie respectată. Damian ia un alt pahar de pe raftul de sus şi îşi toarnă nişte coniac.
Rose năvăleşte în camera ei şi îşi şterge în treacăt lacrima care o sfidase şi se prelinseseră pe obrazul ei. Îşi coboară geanta în care îşi adusese singurul bagaj, în ziua în care se mutase aici cu zâmbetul pe buze, în ziua în care sufletul îi râsese ca al unu copil, fiindcă scăpa din infernul propriei case şi se pregăteşte pentru a înfrunta singurul loc pe care îl cunoştea drept iad. Ia orice haină îi cade în mână şi o îndeasă în geantă fără să le aranjeze măcar. Avea de gând să plece cât mai repede de aici, oricât de mult ar costa-o. O altă lacrima îi coboară pe celălalt obraz, iar apoi o alta, până când se opreşte şi îşi şterge cu cruzime ochii, de parcă tristeţea ei e o greşeală pe care nu trebuie să o comită.
Dar ardea pe interior. Fiindcă nu mai avea pe nimeni. Proprii ei părinţi o condamnaseră de la naştere la o viaţă fără pic de suflet, iar cea care îi fusese şi încă îi este o soră, era absorbită în încercarea de a face din această lume blestemată, una în care numele păcii putea fi rostit. Iar acum, singura persoană care mai stătuse lângă ea, se răcea la fel cum Ekaterina o făcuse acum mult timp. Uită de ea, de parcă devenea o fantomă. Era invizibilă...
Mâna îi este cuprinsă de o căldură familiară, iar atunci când este obligată să se întoarcă, Rose se izbeşte de pieptul lui. Mirosea a băutura, însă mâinile lui o strâng tare, de parcă ar leag-o cu nişte lanţuri imaginare.
—Nu pleci! el îi spune.
Rose se îndepărtează din îmbrăţişarea lui, cu greu, fiindcă Damian era mai puternic şi rămâne în tăcere. Îl priveşte un moment cu ochii ei arzători. Ba avea să plece! Nu va rămâne doar pentru că el se decisese într-un final să o mângâie pe cap, aşteptând în schimb să fie iertat imediat.
— Gărzile mele sunt deja pe drum, Rose îi spune tăios.
Nu era adevărat. Nici nu avusese curajul să pună mâna pe telefon. Atunci și-ar fi semnat contractul către o moarte înceată. Dar nu avea să fie atât de moale în faţa lui Damian,el care devenea tot mai mult imaginea fratelui său şi a Ekaterinei.
— Atunci spune-le să se întoarcă! Damian îi ordonă.
— De ce? Rose ridică tonul. De ce nu ar trebui să plec?
— Pentru că nu te las eu! Pentru că, că...
— Nici nu poţi să îmi dai un motiv!
Rose se enervează privindu-l cum se bâlbâie, incapabil să îi spună o propoziţie coerentă. Părul i era ciufulit de la cât de mult îşi trecuse mâinile prin el, cuprins de gânduri măcinătoare. Albastrul din privirea lui pălise, iar ochii îi erau roşii. Simţise că tremura din toate încheieturile atunci când o strânsese în braţele lui, dar voia încă să pară stăpân pe sine, deşi se frângea în interior. Nu avea nevoie de ea, îi arătase clar. Va putea să ascundă totul în sine, precum Ekaterina o făcuse. Aşa că ea putea pur şi simplu să păşească pe acea uşă, fără ca cineva să îi simtă lipsa.
— La naiba, Rose! Damian îşi pierde răbdarea. Pentru asta!
Înainte ca Rose să înţeleagă ce voise el să spună, Damian îi cuprinde fața în mâinile sale. Buzele lui le stăpânesc pe ale ei, făcând-o să cedeze imediat. Îşi imaginase de prea multe ori, adânc în mintea sa, cum ar fi să îl sărute, ca acum să opună rezistenţă. Mâna lui îi cuprinde talia şi o trage mai aproape. Se lipeşte din nou de pieptul lui, simţind căldura lui plăcută şi gustul înţepător de coniac de pe buzele sale. Damian ar fi trebuit să se oprească acolo, însă fusese învins încă din momentul în care o avusese atât de aproape de el. Talia ei în mâinile sale, pielea ei fină pe a lui şi mirosul său pe care îl purta de când se mutase în conac, îl fac să îşi piardă ultimul gram de raţiune. O sărută o ultimă dată şi se depărtează. Nu ştia dacă Rose va rămâne sau va pleca pe acea uşă, în ciuda sincerităţii acestui moment. Dar pentru câteva secunde, uitase de tot ce se întâmpla în jurul lui şi doar trăia.
Când Rose îl rugase să îi dea un motiv, cuvintele fratelui să îi răsunaseră în minte. Sperase că el să fie cel care rupe lanţurile impuse de părinţii lor. Malakai fusese mereu cel care primea lovitura glonţului, în speranţa că Damian nu va trăi niciodată cu restricţiile care îl tăiaseră pe el. Dar Damian nu profitase niciodată de această ocazie. I se părea nedrept, ca el să îşi savureze viaţa în timp ce fratele lui suferea în singurătate. Voia să îndure alături de el. Dar Malakai avusese nevoie să ştie că Damian e bine, că rănile trecutului nu îi lăsaseră şi lui cicatrici, ca să aibă tăria să rupă definitiv aceste lanţuri. Damian era motivul pentru care Malakai lupta de fiecare dată. Ceva din ura pe care o purta în suflet acum câteva momente, parcă începe să se stingă uşor.
— E de ajuns, motivul ăsta? Damian întreabă.
Rose nu mai are tăria de a vorbi, însă îi încuviinţează din cap. Era de ajuns, de o mie de ori de ajuns, dar nu îi poate destăinui chiar aceste cuvinte.
Damian o aşează pe marginea patului, luând loc lângă ea şi începe să îi povestească. Toate detaliile ies din sufletul lui de la piesa din spatele cortinei până la tot ce se întâmplase astăzi. Le spusese într-o suflare, simţind o uşurare nemaiîntâlnită atunci când scapă de toată greutatea acestor cuvinte. Înspiră adânc, fiindcă rămăsese fără aer şi priveşte expresia plină de căldură a lui Rose. Nu trebuia să îi spună ceva, nu aştepta asta de la ea. Simplul fapt că îl ascultase era de ajuns, însă ea îi spune.
— Până acum, nu am auzit de cineva care să lupte cu un monstru fără să devină unul. Dar Dami, ea îi ia mâna în a ei, eu şi cu tine suntem singurii care le pot aminti, în final, că au un suflet adânc acolo. Poate că ei nu vor să spună la nimeni, fiindcă ştii prea bine, că au considerat mereu că povara lor este doar a lor. Poate nu le înţelegi motivele acum, dar nu poţi dispărea aşa de lângă ei. Fiindcă o să îi condamni la mai rău în felul ăsta. Trebuie să fim acolo, lângă ei, când vor lupta cu toate armele, ca să le amintim de ce luptă şi pentru cine.
Damian îi priveşte mâna ei firavă, mângâind-o pe a lui. Ea avea dreptate, fiindcă putuse să observe cu alţi ochi haosul din jurul lui. Dar îi era atât de greu să îi înţeleagă. Îl epuiza la culme că nu aveau încredere în el să îl lase să îi înţeleagă.
— Vreau doar să îi înţeleg, Damian şopteşte.
— Te-ai gândit că poate nici ei nu înţeleg ce fac? Rose îl întreabă. Suntem adulţi, dar am rămas tot copii, cu trecuturi reci şi viitoruri tragice. Alianţa a strâns atâta ură pe îngeri şi vampiri, doar pentru că nu a putut pune mâna pe ei. Gândeşte-te cu câtă responsabilitate au trebuit ei doi să crească, câte minciuni au trebuit să înveţe pe de rost. Eu cred că m-aș pierde, aş uita care e realitatea şi care este minciuna.
Damian oftează. Ştia că trebuia să se gândească şi aşa, dar nu putea. Pur şi simplu nu avea acum voinţa necesară.
— Nu îţi spune nimeni să îi ierţi acum, Rose îl consolează. Dar nu îi poţi urî la nesfârşit. Trebuie să fim lângă ei când va veni timpul.
Damian încuviinţează din cap şi o trage pe Rose mai aproape. Voia să îi simtă sufletul sincer lângă inima lui şi să absoarbă acea bunătate cu care era făurită. Avea nevoie disperată de lumina ei pentru a supravieţui, dar nu îndrăznise niciodată să i-o ceară până acum. Se temea prea tare că avea să o tragă în această groapă neagră în care toţi par să cadă. Dar acum voia să creadă că ea avea să îl tragă la suprafaţă, că ea este mai puternică decât ei şi va birui acest întuneric.
*
— Care crezi că este cea mai periculoasă?
Ekaterina şi Malakai stăteau în patul din camera ei, în sunetul lemnului care mocnea în şemineu şi în lumina slabă a nopţii de iarnă. Fusese pregătită camera vecină pentru Malakai, însă niciunul din ei nu avea somn după discuţia aprinsă din bucătărie. Aşa că doar stăteau, vorbind despre orice le trecea prin minte, cum făcuseră de prea puţine ori în viaţa lor.
— Ametist, cu siguranţă! Malakai răspunde. Lapis poate vedea doar amintiri care s-au petrecut, dar Ametist poate citi şi cele mai ascunse gânduri.
— Asta fiindcă nu ai acţiuni de care să te temi că Lapis le va vedea, Ekaterina îi spune. Dar dacă ai avea amintiri la fel de păcătoase ca şi gândurile?
— Gândurile sunt mereu cele mai păcătoase.
Ekaterina se gândeşte un moment şi îşi dă, în final, ochii peste cap fiindcă nu reuşise să aibă dreptate cu punctul ei de vedere. Ochii îi fug la ceasul de pe perete şi observă că deja este ora unu. Mai erau atâtea ore până la dimineaţă şi totuşi, atât de puţine.
— Aş vrea să pot opri timpul, Malakai spune.
El îi observase privirea care zăbovea asupra ceasului. Şi avea aceleaşi gânduri. Minutele treceau prea repede.
— L-aş opri chiar acum, el continuă. Aş putea să rămân aşa pe vecie.
— Ţi-e frică? Ekaterina întreabă. Ţi-e frică de momentul în care vei deveni rege? Fiindcă mie mi-a fost...
Malakai o observă cum îşi aminteşte cu privirea pierdută toate acele momente, anii de suferinţă şi tot ce trebuise să îndure. Şi totuşi, iat-o aici, stând cu bărbia sus. Fusese şi încă este atât de puternică, încât îl uimeşte uneori. Îi încuviinţează din cap atunci când privirea ei cade asupra lui.
— Că nu o să fiu demn, că poporul o să mă urască în final, că o să ajung ca şi părinţii mei, că nu o să pot face nimic pentru ca lumea asta să devină alta, că nu voi putea face niciodată ceea ce doresc, că acea coroană o să mă domine... De toate acestea mi-e teamă.
— Ei ne spuneau mereu „într-o altă lume", părinţii noştri, ştii? Ekaterina întreabă.
— Îmi amintesc. Şi pentru ei vom face această altă lume. Împreună!
— Împreună!
Privirile lor rămân într-un moment serios o perioadă. Liniştea devenea tot mai apăsătoare, de parcă nu s-ar mai rupe niciodată. Dar Malakai zâmbeşte şi rupe această tensiune.
— Îţi voi păstra un loc lângă părinţii mei la încoronare, el spune.
— Chiar crezi că o să fie de acord cu ideea ta?
— Mama o să se îndoiască, dar cred că tata o să îmi dea dreptate şi el o poate convinge uşor.
— Mordecai a fost mereu şarmant, Ekaterina zâmbeşte.
Malakai îi acordă o privire serioasă, ca şi cum i-ar fi fost rănită mândria, iar Ekaterina ar prefera personalitatea bătrânului său tată decât pe a sa. Chiar dacă era doar un joc al tachinării, el reuşea să îl facă atât de real.
— Stai liniştit, Ekaterina zâmbeşte amuzată, ţi-a transmis ţie şarmul lui.
Malakai nu se poate abţine şi rupe expresia lui serioasă cu un zâmbet larg, fiindcă nu era încă obişnuit să primească atât de liber complimente din partea ei.
— Damian a moştenit sinceritatea mamei tale, Ekaterina spune. Dar tu ai talentul de a învârti pe oricine pe degetele tale, precum Mordecai.
— Nu pe oricine, Malakai o corectează. Voi, regii vampirilor, aveţi ceva aparte.
— Desigur, Kai! Nu suntem oricine, ea râde.
— Nu, Malakai îi confirmă. Sunteţi speciali, Katrina.
Păi, licornii mei, cum sunteți? E bine toată lumea? Sper că sunteți! Credeați că glumesc cu poza de început, nu? Ha! Nu am glumit! Acestea fiind spune, sper că ați avut o lectură placută! Nu uitați ca vă iubesc, licornii mei! Până pe data viitoare...