Nu reuşea să îl înghită prea bine pe Lucius, niciodată nu o făcuse. I-a fost antipatic de la prima vedere, dar de data aceasta au stabilit să facă pace de dragul circumstanţelor.
Ekaterina i-a chemat pe amândoi, aici, în biroul întunecat al conacului ei. Lucius se făcuse comod pe canapeaua din faţa lor, iar Damian se aşezase lângă regină, fiindcă simţea că are nevoie de prezenţa ei pentru a-l ţine în frâu.
— Acum că am încheiat subiectul ăsta, Ekaterina spune, hai să discutăm treburi mai serioase.
— Te ascult! Lucius o îndeamnă.
— Damian a vorbit cu fratele lui şi i-a spus să se retragă.
Damian nu vorbise niciodată cu Malakai, dar Ekaterina îl instruise înainte de această întâlnire de ceea ce trebuia să îşi asume el.
— Nu prea l-a afectat trădarea ta, Ekaterina continuă. Ţi-am garantat că Malakai nu dă importanţă alianţei voastre. Când va veni timpul, gărzile lui vor închide ochii, iar tu te vei ocupa de Celest.
— Bănuiesc că deja ai un plan, Lucius spune.
— Da! Spune-mi mai întâi câte santinele are Celest după ea.
— Răsfăţata are mai multe gărzi ca răposatul ei frate. Două în faţa biroului, o însoţesc prin palat şi trei în faţa intrării. Mai are încă două atunci când maşinile vin să o escorteze.
— Se tem de îngeri, Ekaterina zâmbeşte în sinea ei. Atunci cerberii tăi se vor ocupa de maşini cât timp sunteţi în şedinţă şi vor lua locul şoferilor. La fel o să se întâmple şi cu gărzile de la intrare. Cât despre celelalte santinele, cred că vor fi uşor de doborât atunci când Celest se va întoarce. Dar trebuie să pleci înaintea ei şi să o aştepţi în faţa palatului.
Lucius gândeşte câteva momente planul Ekaterinei. Avea destui cerberi de încredere pe care să se bazeze în misiunea asta şi avea o mare, foarte mare, încredere în sine. Nu era nici o problemă aici. Însă mintea lui şireată are nevoie de toate răspunsurile pentru a putea coopera.
— Vrei toate atenţia asupra mea, el zâmbeşte arogant.
— Nu vreau să am vreo legătură cu îngerii, deci elimin orice situaţie care ar putea duce către Malakai. Totul se întâmplă în faţa palatului şi nu în interior. Am nevoie ca lumea să te vadă; aşa toţi vor ştii că ai trădat cerul şi poate că moştenitorii vor avea mai mare încredere în tine.
— Înţeleg, Lucius mormăie.
Damian îşi aruncă privirea pe altundeva prin cameră, fiindcă se simte sufocat de minutele interminabile pe care le petrece în compania lui Lucius. Aroganţa lui se simţea ca un nor de praf plutind în jurul lui şi îl intoxica pe Damian. Putea pur şi simplu să aprobe şi să îşi vadă de drum, însă trebuie să despice firul în patru.
Când îşi întoarce privirea, Damian îşi aminteşte brusc de vremea copilăriei lor. Erau în salonul cerberilor. El stătea lângă fratele său, ocupând o canapea, iar Ekaterina şi Lucius erau aşezaţi pe cealaltă. Lucius doar ce începuse să îşi controleze puterile şi le făcea o demonstraţie. Mâinile lui fuseseră înconjurate de flăcări, în nuanţe diferite de portocaliu şi roşu, lucind în ochii lui. Ekaterina era doar un om pe atunci, dar nu se lăsa mai prejos de la nimic. Mâinile ei firave treceau prin flăcările lui Lucius, testând intensitatea focului. Damian a aruncat o privire la fratele său, care se lăsase nonşalant pe spate şi privea cu plictisire către scena din faţa sa.
Aripile lui Damian abia crescuseră atunci, aşa că nu avea cu ce să concureze împotriva lui Lucius. Dar Malakai ascundea în spatele omoplaţilor săi nişte aripi maiestoase, iar fratele lui nu se dădea în spate de la o competiţie corectă. Nu înţelege nici astăzi de ce decisese să rămână în locul lui şi să tacă.
— Să ai pe lângă tine cei mai buni cerberi ai tăi, Ekaterina îi sugerează.
— Da, Lucius spune, ştiu deja pe cine să iau. Fraţii mi-ar fi fost de ajutor aici, el oftează. Păcat că i-am pierdut.
Damian priveşte în jos către podea, dorindu-şi cu ardoare ca această discuţie să se sfârşească. Capul i se ridică brusc şi ochii lui îngheaţă privindu-l pe Lucius cum oftează fără să arate un sentiment anume. Privirea i se îndreaptă către Ekaterina, dar nu îi poate surprinde expresia, fiindcă nu îl priveşte în ochi. Despre ei era vorba... Dar Damian nu vrea să creadă asta, aşa că se întoarce din nou către Lucius, sperând că îi va nega cele mai negre gânduri.
— La cine te referi când spui fraţi?
— Thomas şi Lilianne, Lucius răspunde.
Damian înghite în sec şi îşi suprimă cât de mult îi stă în putere orice urmă de mânie şi dezamăgire care îl cuprinde.
— Cum au murit? el întreabă pintre dinţi.
— Ar fi mai bine să încheiem aici! Ekaterina se ridică de pe locul ei.
Nu putea să îl lase pe Damian să afle că propriul lui frate fusese cel care a ordonat moartea lor şi nu îi putea explica lui Lucius de ce ea e cea care ştie motivul pentru această dorinţă subită a lui Malakai, aşa că trebuie să evite cu orice preţ această întrebare.
— Într-un incendiu, Lucius spune. Dacă am terminat, atunci o să mă retrag.
Ekaterina oftează în sinea ei în timp ce prinţul se îndepărtează spre ieşire, însă avea o furtună de înfruntat chiar lângă ea. Lucius se gândise că dacă Malakai a fost cel care a cerut moartea fraţilor, ceva dubios era la mijloc, aşa că era mai bine să răspundă strictul necesar.
Ekaterina se întoarce cu teamă către Damian. El rămăsese pe canapea, iar privirea îi era goală. Fața îi devenise palidă, iar Ekaterina putea auzi bătăile inimii dese şi puternice. Scrâşnetul dinţilor lui o face să închidă ochii pentru o secundă. Damian se ridică brusc, cu pumnii încleştaţi şi o determinare bolnavă de a scăpa imediat din acest loc.
— Damian...
Ekaterina încearcă să îl oprească din drum, însă el se întoarce cu un albastru furtunos către ea. Era o adevărată învolburare în valurile ochilor săi, cu fulgere lăuntrice lovind în sufletul său. Nu spune nimic, ci doar o priveşte cu acea durere sufocantă care i se citea în fiecare centimetru din copul lui.
Avea o speranţă. Nu ştia de ce continua să spere, dar flacăra ei încă ardea acolo. Era acum ori niciodată, momentul în care se va convinge că anii întregi în care a fost de partea Ekaterinei, de partea fratelui său, în orice lucru pe care îl făcea fie el bun sau rău, nu au fost în zadar.
— Ştiai? întreabă cu vocea frântă. Știaţi? el continuă cu o durere în inimă.
Ochii Ekaterinei îl privesc atât de mari, încât îşi poate vedea expresia devastată de pe chipul său, reflectându-se în acel negru al secretelor.
Damian nu mai avea nevoie de un răspuns, fiindcă ezitarea ei îi spunea deja tot ce are nevoie să ştie. Ceea ce trăise, bucuriile pe care le sacrificase, lucrurile pe care şi le interzisese, nimic din toate acestea nu îi frânsese inima ca acum. Dar în momentul ăsta, sufletul lui se frânge în bucăţi mici, una câte una, căzând pe podeaua acelui birou. O durere lăuntrică, pe care nu o putea explica, îl cuprinde din cap până în picioare. Ochii îi erau roşii de la lacrimile care strigau să iasă, însă el nu le dădea voie. Întregul lui trup începe să tremure şi se săturase. A crezut că lui nu i se va întâmpla niciodată, dar a obosit.
Damian pleacă cu paşi hotărâţi de lângă Ekaterina şi dispare chiar înainte să iasă pe uşă. Mergea la fratele lui... Ekaterina ia o gură de aer, fiindcă şi ea începuse să tremure clătinată de moment. Abia reuşeşte să deschidă peretele, căci mâinile nu o ajutau şi se face nevăzută prin oglindă.
Privirea ei îl caută disperată pe Damian în biblioteca palatului, însă nu dă de nimeni.
Malakai o zăreşte, de pe canapea şi se ridică imediat. Ceva părea atât de îngrijorător la ea, fiindcă avea ochii pierduţi şi respira greu.
— Ce s-a întâmplat?
Malakai ia mâinile ei în ale lui şi abia atunci observă că tremura. Ekaterina încă se uită prin bibliotecă, evitându-i privirea. Dar Malakai îi ridică bărbia şi dă de negrul stins al ei.
— Damian, ea încearcă să spună, dar vocea i se stinge.
— Linişteşte-te întâi! el o îndeamnă.
Ekaterina încuviinţează din cap şi respira de câteva ori, încercând să oprească furtuna din interiorul ei, însă corăbiile se scufundau fără încetare pe marea ei. O furtună pe mare, învolburată şi plină de pericole, din care nu ştiai dacă vei ieşi biruitor sau te vei pierde pintre valuri, asta era ea...
— Damian ştie de Lilianne, Ekaterina spune cu glas tremurând. Nu ştie că tu... Că tu...
— Shh!
Malakai îi pune capul pe pieptul lui, fiindcă nu avea nevoie de mai multe cuvinte, pe care ea nu le putea spune oricum. Ştia că Damian va afla cândva, că va fi afectat teribil. Dar era ceva mai mult aici, ceva din reacţia lui care o afectase tare pe Ekaterina.
— M-a întrebat dacă ştiam, Ekaterina suspină cu capul afundat în umărul lui. Dacă noi ştiam şi nu i-am spus.
Malakai oftează.
— Nu am putut să spun nimic, am îngheţat. Trebuia să-l vezi. A murit sub ochii mei, Kai!
— O să vorbim cu el, bine? Malakai o linişteşte. O să fie bine!
Ekaterina se dezlipeşte de el, neîncrezătoare în aceste cuvinte la fel de mult ca Malakai şi se aşează pe canapea, căci toată camera se învârtea cu ea. Malakai toarnă nişte wishkey în pahare şi le pune în faţa lor, însă Ekaterina doar se holbează la ele, fiindcă nu poate gusta nimic. Nici Malakai nu se atinge de pahar, doar rămâne acolo, uitat pe masă.
Damian apare în bibliotecă, arătând mai răvăşit că atunci când părăsise biroul conacului, iar Ekaterina se ridică grăbită de pe canapea. Nu putea să îl lase aşa, dar nici nu putea să aibă o explicaţie. Malakai dăduse ordinul ca să îl protejeze, ea îi ascunsese adevărul pentru a-l proteja. Totul fusese pentru a avea grijă de el, dar era o scuză atât de jalnică...
— Normal! Damian pufneşte într-un râs rece. Mereu amândoi, aici, el arătă către bibliotecă, plănuind pe cine o să mai distrugeţi de data asta!
— Damian, Malakai încearcă să se apropie.
Damian se dă un pas în spate, însă, iar Malakai renunţă să îl convingă. Nu dorea să îl supere mai tare.
— Tu ştiai! Damian îi strigă fratelui său. Iar tu ai văzut! arătă către Ekaterina. Amândoi ştiaţi cât de mult ţineam la Lilianne!
— Damian, Ekaterina face un pas mai aproape de el.
— Lasă-mă să vorbesc! el strigă. Nu mă lăsaţi niciodată să vorbesc.
Ekaterina şi Malakai lăsă privirea în jos. Regina îşi înfige unghiile în pielea fină a mâinii, până când simte sângele prelingându-se pintre degetele sale, încercând să oprească tremurul său haotic.
— Poate că eram doar un copil pe atunci, Damian spune. Mi-am dat seama că era doar o iubire copilărească, mai târziu. Am realizat asta când inima nu îmi mai bătea la fel de tare când mă gândeam la ea. Dar am sacrificat atât de multe atunci! el strigă. Nu puteam să iubesc! Era absurd, fiindcă sunt al doilea la tron; am un titlu. Trebuie să aştept pe cineva care îmi va fi ales şi dacă soarta mă iubeşte, voi învăţa să trăiesc cu ea. Cu atât mai puţin dacă era un vampir! Ni se interzice şi să fim prieteni, dar să mai iubim... Ştiam că imposibil! Mi-am spus mereu că e imposibil şi am trăit mereu aşa. Nu am făcut niciodată nimic pentru mine...
— Damian, te rog, ascultă-ne! Ekaterina imploră.
— De ce? Damian întreabă. De ce să vă mai ascult? Un singur lucru am avut pentru mine, pe voi doi! el strigă cu durere. Ştiam că pot să vorbesc cu voi, că o să îmi revin cu voi doi lângă mine, că pot să dispar şi voi mă veţi găsi. Chiar dacă aş fi căzut, ştiam că voi veți fi acolo să mă prindeţi. Dar nu!
— Încă suntem aici, Malakai îi spune. Mereu vom fi!
— Nu, Damian clătină din cap. Nu. Fiindcă niciodată nu am fost noi, trei. Doar voi doi! V-aţi evitat dintotdeauna şi v-aţi certat tot timpul. Tot ce era mai rău în voi ieşea la suprafaţă când eraţi în prezenţa celuilalt, fiindcă nu aţi lăsat niciodată garda jos atunci. Dar pentru mine o făceaţi şi am crezut că o să vă fac să vă înţelegeţi. V-aţi ciondănit mereu, dar într-un singur moment vă vorbeaţi frumos şi eu m-am legat de momentul ăla. Am închis ochii la orice era rău şi am văzut doar binele. De ce? Fiindcă aveam nevoie de voi amândoi, nu separat! Aveam nevoie de voi! Dar nu m-aţi văzut niciodată. Eraţi prea ocupaţi să dezbateţi cine e mai bun dintre voi, cine e mai puternic. Niciunul! Sunteţi la fel! Sunteţi făcut din acelaşi întuneric!
— Suntem, Malakai recunoaşte. Dar tu ai fost mereu aici să ne aminteşti că există lumină în noi. Nu te-am abandonat, nu am putea face asta vreodată.
— Shh! Damian îi ordonă să tacă. De când a început toată asta, orice ar fi războiul ăsta, aţi plănuit şi aţi distrus vieţi împreună. Lumea are dreptate să vă pomenească ca duşmani, fiindcă nu ar avea şanse împotrivă amândurora. Aţi fi a doua Apocalipsă dacă v-aţi înţelege vreodată. Staţi liniştiţi, nu o să mai intervin în relaţia voastră bolnavă.
Damian se pierde din faţa ochilor săi înainte ca ei să mai poată răspunde. Malakai loveşte cu pumnul în masa din spatele său şi rămâne un moment cu gândurile sale. Se îndreaptă dintr-o dată şi o ia pe Ekaterina de mâna fără să mai gândească un moment. Ea se trezeşte din valurile în care se îneca, însă sângele ei rece se simte pe mâna lui Malakai, făcându-l să se oprească pentru o secundă.
— Nu mai face asta, te rog! îi spune cu voce uşoară.
— Unde mergem? Ekaterina întreabă pentru a evita un răspuns.
— După Damian!
— Kai...
Ekaterina nu mai apucă să spună nimic, căci toată fiinţa ei se întoarce pe dos şi se trezeşte în biroul din conacul îngerilor. Se uită în stânga ei, iar Malakai stătea chiar acolo. Lumina rece a iernii îi atingea faţa, prin fereastra înaltă. El era acolo...
Damian îşi cufundase capul în mâinile lui. Îşi umbla prin păr haotic, zdruncinat de întreaga discuţie şi cuvintele pe care le ţinuse în el de atâta amar de vreme şi în sfârşit, le lăsase să iasă. Îşi ridică privirea atunci când paşii cuiva cad pe podeaua încăperii, iar ochii îi rămân împietriţi. Toate zidurile curajului pe care reuşise să şi se înalţe în jurul lui acum câteva minute, când îi înfruntase pe Malakai şi Ekaterina, cad la picioarele sale fără ezitare. Fratele lui stătea în faţa sa.
Malakai jurase în faţa părinţilor lui că nu va mai calcă în lumea de jos, atunci când toate îi ajunseseră. Când propria lui mama devenise mai îngrijorată de gândul că Alianţa îi va fura puterea, decât de bunăstarea fiilor ei, când coroana începea să îi pară mai mult a blestem decât a responsabilitate, când toate îi lăsau un gust amar în gură, Malakai le jurase părinţilor lor că nu va mai calcă jos şi va rămâne între pereţii palatului să poarte blestemul coroanei şi să apere îngerii.
Damian se ridică repede şi se apropie de fratele lui inconştient, fără să mai poată gândi tot ce se întâmplase în ultimele momente.
— Dacă mama află că...
— Să afle! Malakai îl întrerupe. Orice i-am promis nu e mai important decât tine. Trebuie să discutăm.
— Normal că trebuie, Damian oftează. Te rog, el îşi deschide larg braţele, vorbeşte!
— Ştiam că nu ţi-ai permis să o iubeşti, Damian. Eu te cunosc cel mai bine şi ştiu că nu ţi-ai permis cu nimeni. Credeam că dintre noi, tu vei fi cel care va rupe lanţurile părinţilor noştri, fiindcă eu eram prea încătuşat. Dar nu ai făcut-o, aşa că am renunţat şi eu. Ştiam că te chinuie să o vezi servindu-l pe Lucius, dar nu puteam să îţi spun despre moartea ei. Te-ar fi distrus şi nu se cuvenea să afli de la mine. Nu am nici o legătură cu lumea de jos. Speram că o vei plânge la mormântul ei şi te vei împăca cu tine, dar de fapt problema ta era cu noi.
— N-nu am transformat asta într-o problemă despre voi, Damian spune. Doar că nu îmi spuneţi niciodată nimic, eu trebuie să aflu ultimul.
— Uită-te la tine! Ekaterina îi spune. Uită-te cât de devastat eşti! Cum am fi putut să îţi spunem când ştiam că vei reacţiona aşa? Nu ne-a îndurat inima!
— Inima... Voi nu aveţi inimă, asta e problema voastră! Damian le strigă.
— Fiindcă am sacrificat-o! Ekaterina îi răspunde pe acelaşi ton. Am sacrificat totul! Pentru un tron şi o coroană, dar mai presus de tot, pentru miile de vieţi ale speciei noastre. Noi nu mai suntem noi, ci ceea ce un conducător trebuie să fie. Nu am vrut niciodată ceva pentru mine Damian, fiindcă nu mi-am permis! Dar mi-au omorât părinţii în jocurile lor bolnave şi pentru prima dată mi-am permis să vreau răzbunare pentru mine şi familia mea. Iartă-mă că am comis o greşeală gândindu-mă la binele tău, dar am jucat atât de mult timp rolul ăsta că am uitat cum sunt eu. La fel a făcut-o şi fratele tău.
— Dar noi am vrut mereu binele tău, Malakai spune. Asta nu s-a schimbat niciodată. Noi trei am fost mereu o familia şi aşa va rămâne.
Damian clătină din cap, uitându-se către podea. Nu le răspunde pentru o vreme, mocnind focul din interiorul lor. Dar nu ştia ce să spună. Sufletul lui era o contradicţie din care nu îşi găsea scăparea. Voia să îi urască, dar nu putuse niciodată să o facă. Moartea lui Lilianne nici nu l-a afectat atât de tare, căci o uitase, ci faptul că ei îi ascunseseră asta îl dărâmase.
— Haide, Damian spune, du-te! Nu e bine să stai prea mult pe aici.
Malakai se apropie de fratele lui şi îi ia capul de după ceafă.
— Uită-te la mine! îi ordonă. Dacă nu rezolvăm asta acum, o să continui să vin, iar şi iar, până o să ne înţelegem. Nu îmi pasă că stau aici cinci minute sau cinci ore.
— Ai promis...
— Am rupt jurământul deja.
— Noi vom fi mereu aici, Damian! Ekaterina îi promite. Indiferent de ce faci.