Miezul nopţii... Acum se împlinea o zi întreagă de când întrunirea Alianţei se dezlănţuise ca un haos fără izbândă.
Malakai nu putea să vadă cerul nopţii de la înălţimea ferestrei lui. Lumea îi era gri, întunecată doar de aripile negre ale îngerilor care încă se delectau cu gustul lor. Priveşte grădinile, căci era în biroul lui şi nu se poate gândi decât la frumuseţea stelelor şi la luna ca o stăpână a cerului.
Câteva suspine încete se aud din spatele lui, dar Malakai nu putea să aibă nici o reacţie. Chiar dacă nu ar purta masca moştenitorului cu mână de fier al îngerilor, tot nu ar fi putut să reacţioneze. Lumea de jos îi ocupa întreaga minte, cu fiecare frumuseţe ascunsă a ei derulându-se ca un chin în amintirile lui.
Lucius venise la el imediat cum întrunirea se încheiase ca un dezastru. Îi povestise partea pe care el o surprinsese şi îi dăduse de veste despre Azur. Iar Celest stătea acum, în biroul lui, vărsând lacrimi amare şi spunându-i în amănunt planul pe care nu îl auzise niciodată de la Ekaterina. Celest nu înţelegea, dar Malakai ştia că Luna nu vărsase şampania din pură ură, ci urma nişte ordine. Iar Ekaterina nu se afla din întâmplare în acea baie. Ar fi foarte dornic să audă întreaga variantă de la Damian, când îl va vizita în una din aceste zile.
Îi este milă de Celest, fiindcă nu îşi poate imagina cum ar fi să îl piardă pe Damian, însă Ekaterina trebuie să fiarbă de furie. Lucius îi întrerupsese planurile şi ca dovadă era Celest, stând acum în faţa lui. Ea va prelua locul lui Azur şi ar fi bine să aibă control asupra ei. Dacă Lucius hotărăşte să îşi arate şarmul în faţa ei şi să o înceţoşeze, Malakai mai bine ar face ceva înainte ca Celest să se prelingă pintre degetele sale.
Oftează pentru el şi se întoarce către fata care îşi cufundase fața în mâinile tremurânde. Stătea acolo, pe un scaun din faţa biroului şi plângea în linişte. Malakai se aşează într-un genunchi, în faţa ei şi îi dă mâinile de pe ochi ştergându-i lacrimile ce nu încetau să curgă.
— Fratele tău a murit nobil, Malakai o linişteşte.
Nu a fost nimic nobil în moartea lui. Nici cauza pe care o servea şi nici felul în care a murit, dar nu îi putea destăinui asta lui Celest. Malakai trebuie să îşi mai joace jocul de aliat o perioadă mai lungă de acum înainte. Spera că după ce elfii sunt doborâţi, Malakai îl poate îngenunchea pe Lucius şi să se axeze pe dorinţa Ekaterinei, cea dea a destrăma Alianţa. Dacă reuşea, dacă putea să se apropie cât de puţin de o altă lume, una a lor... Dar pentru moment îşi aduce aminte că nu e bine să visezi.
Celest priveşte o clipă acel mov dulce în privirea lui pe care nu îl putuse zări niciodată privind-o pe ea şi îi strânge mâinile, de parcă asta ar face-o să se simtă mai bine.
— Dar nu vom mai lăsa pe nimeni să moară, bine? el îi spune serios.
Celest îl priveşte un moment. Era o promisiune? Era un sfat? Le va fi alături mai mult decât a fost până acum? Fiindcă la această întrunire el nu mişcase un deget, ştiind că elementele sângelui aşteaptă să lovească având alături trupul. Oamenii erau lângă Ekaterina orice s-ar întâmpla, fiindcă Rose nu îi va fi loială decât ei. Reginei... Celest dă din cap, având în minte imaginea Ekaterinei ţinându-l pe Lucius în mâinile ei ca o marionetă şi aruncându-l în salon ca pe o jucărie stricată. Îşi aminteşte zâmbetul ei şi privirea aceea demonică, încât gândul că o considerase un înger al paradisului o scârbeşte.
— Vreau ca Ekaterina să plătească! Celest spune cu o privire serioasă.
Malakai ar trebui să o privească şi să o aprobe, doar atât. Ar trebui să fie atât se simplu, fiindcă era o promisiune pe care el ştia că nu o să o respecte. Celest va fi singura care va plăti dacă îşi pune în minte să se pună cu Ekaterina. Ea singură era o furtună. Damian îi era în dreapta, iar Rose în stânga. Şi lupii, Ekaterina se pare că îl avea pe Sebastian în spate, gata să lupte până la ultima suflare pentru un vis pe care nu îl va putea atinge niciodată în realitatea în care trăiesc. Era interzis, era un păcat de neiertat ca un moştenitor să se îndrăgostească de altul.
Dar Malakai nu poate să facă asta, aşa că se ridică brusc şi o forţează pe prinţesă să îşi ridice privirea pentru a capta întreaga lui înălţime. Malakai îi ia fața firavă în mână şi o priveşte iarăşi cu acel violet vibrant.
— Regina e a mea! el spune autoritar. Şi eu sunt singurul care decide când şi cum o să plătească pentru păcatele ei!
Malakai îi lasă fața din mâna sa şi se îndepărtează din nou, privind prin fereastra mare a biroului. Celest se îmbufnează, fiindcă Malakai îi mai spusese o dată că doreşte să se răzbune pe Ekaterina, însă nu văzuse niciodată să facă o mişcare adevărată. Păreau să fie doar vorbe în vânt, dar acum trebuie să gândească ca un moştenitor şi nu poate să rişte susţinerea îngerilor în această alianţă.
— Atunci fă-o să plătească mai repede! ea se ridică de pe scaun şi îşi şterge lacrimile.
— Cat de curând, Malakai spune absent din depărtare.
El nu avea de gând să îi mai ofere atenţie, iar Celest poate observa asta, aşa că îşi ia geanta şi iese pe uşă. Trece ca un vârtej pintre santinele, fiindcă ştia singură drumul către ieşire şi încearcă din răsputeri să nu mai suspine.
Jos, luna strălucea în toată splendoarea ei, iar Ekaterina o observă de la înălţimea balconului pe care stătea cocoţată încă de la amiază. Nu a putut dormi noaptea trecută, fiindcă a avut grijă de moştenitori şi i-a liniştit. Sebastian fusese cel mai rănit şi nu i-a lăsat pe lupi să plece decât ultimii, fiindcă a vrut să se asigure că sunt bine. Nu a putut dormi dimineaţă, fiindcă a avut grijă ca Damian şi Rose să ajungă în siguranţă acasă şi a zăbovit un moment cu Rose, simţind căldura ei şi luându-i de pe umeri povara faptei pe care o comisese.
Soarele de toamnă nu se mai vedea apunând, însă culorile ruginii ale cerului dăduseră un spectacol magnific peste pădurea bătrână. Acum nu se mai auzeau decât crengile unduindu-se în bătaia uşoară a vântului rece. Întunericul înghiţise întregul orizont, lăsând câte o bufniţă să umple liniştea cu sunetul graiului său. Ekaterina îşi mută privirea către plopul înalt care iese în evidenţă în codrul vast. În acea direcţie se afla proprietatea lupilor, iar plopul era chiar graniţa dintre pământurile ei şi cele ale gemenilor.
Luna fusese atât de preocupată să o liniştească pe Selena, care tremura din cauza sperieturii pe care Lucius i-o provocase atunci când vrusese să o strângă de gât chiar sub privirea lui. Iar Luna uitase de fratele ei. Impactul o lovise abia când Selena dispăruse din raza ei vizuală. Se oferise chiar ea să îl îngrijească, iar Ekaterina i-a observat mâinile care tremurau încet şi lacrimile care se prelingeau fierbinţi pe obraji. Auzise cum îi şoptise fratelui ei să nu moară şi pe Sebastian cum o liniştise.
Riscase atât de mult, vieţile atâtor oameni loiali ei şi pusese atâtea în joc, încât nu suporta gândul că nu ieşise aşa cum trebuia. Va scăpa de Celest, va avea grijă să doboare elfii cu totul de data asta. Iar Lucius... Lucius ar fi putut fi un aliat puternic împotriva Alianţei, fiindcă specia lui era ultima care nu fusese înrobită, pe lângă vampiri şi îngeri. Dar îl va încătuşa mai întâi, aşa cum promisese şi îl va strânge în lesă pe lângă ea, punându-l să îi jure credinţă.
Ekaterina nu mai suportă sufocarea acestei lumi şi intră în conac, îndreptându-se direct către portal. Era curioasă să afle varianta pe care cerberul i-o spusese lui Malakai şi trebuia să îşi ia gândurile de la tot ce se întâmplase. Vina începea să o consume până în măduva oaselor şi nu suporta sentimentul.
Biblioteca palatului pare să fie goală şi Ekaterina nu dă de o singură prezență, aşa că ia singura liftul din spatele încăperii şi coboară până la parter. Speră că va da de Lapis pe undeva pe drumul ei. Unul din servitori o îndrumă către o cameră cochetă, unde era biroul femeii. Când o zăreşte, ochii galbeni ai lui Lapis zâmbesc călduros şi o invită să se aşeze pe un scaun.
— Ce te aduce la mine, Ekaterina? Lapis o întreabă.
— Nu am dat de Malakai în bibliotecă şi tu ştii probabil pe unde este.
— Ah, Lapis oftează şi lăsă privirea în jos. Da! spune ea cu repulsie. Cred că este într-o discuţie acum cu Celest Lightborn.
Celest... Privirea Ekaterinei se întunecă din nou, iar gustul metalului, din sângele pe care tocmai îl degustase pe balcon, începe să se simtă proeminent. Fetiţa aia reuşise să îi scape pintre degete. A reuşit să îl omoare pe Azur, însă ea, cumva, a reuşit să scape. Pentru ce a venit? Să îşi plângă fratele, să primească consolare de la Malakai sau să visezi cu ochii deschişi la răzbunarea pe Ekaterina? Nu îşi aminteşte decât imaginea prinţesei, stând acolo, pintre mulţimea debusolată şi privind-o pe cea care era legenda reginei întunecate dezlănţuindu-se. Iar Ekaterina nu putuse să ajungă la ea, deşi fusese atât de aproape.
Îi dăduse drumul, aşa cum îi dăduse drumul mâinii tatălui ei în acel coşmar care încă o bântuie. Mirosul focului ce mocnea din mâinile lui Lucius, noaptea trecută, îi aminteşte de fumul ce îi apăsa pe plămâni în acel incendiu macabru. Imaginea flăcărilor, unduindu-se şi mirosul pielii arse o duce cu gândul către ultima imagine pe care o văzuse în faţa ochilor, picioarele tatălui ei îndepărtându-se de siguranța locului în care o lăsase pe ea şi apoi nimic. Îi lăsase să moară, aşa cum o lăsă pe Celest să trăiască. Şi era cel mai mare regret al ei. Voia să îi aducă înapoi precum doreşte să o fi omorât pe Celest în acea mulţime, dar nimic din toate ăstea nu mai poate fi făcut, iar ea trăieşte acum doar cu regretul.
— Eşti bine, draga mea? Lapis întreabă observând-o.
— Da, Ekaterina îşi scutură capul şi se trezeşte. Atunci o să plec! ea se ridică de pe scaun.
— Eşti sigură? Nu vrei să îl aştepţi? Sunt sigură că nu durează mult.
— Nu este nevoie! Ekaterina porneşte către uşă, dar se opreşte un moment. Şi te rog nu îi spune că am fost aici.
Ekaterina dispare pe uşa camerei şi se întoarce în lumea de jos fără să fie observată. În drumul ei, biblioteca era la fel de goală cum o găsise. Coboară ca un vârtej, într-o viteză pe care nu ştie că o avea şi îşi porneşte motorul. Roţile gonesc pe şosea, lăsând urme adânci în asfaltul rece al nopţii. Frunzele zburau haotic în spatele ei, iar vântul tăios îi răcea sângele din vene. Nu era decât ea şi negura, aşa cum fusese de mai bine de un an. Şi-a permis să uite. Să uite că e singură şi că nu mai are pe nimeni, să uite că vieţile a milioane de vampiri apasă pe umerii ei, iar acum viaţa altor trei specii atârnă de firul existenţei ei.
După moartea părinţilor ei, Ekaterina se închisese pur şi simplu în sine, războindu-se doar cu mintea sa. Îşi reprima sentimentele şi discuta doar cu sine, când nimeni nu o putea auzi, dar asta se schimbase şi o făcuse să uite. Câteodată uita şi că fusese trădată, fiindcă amintirea clipelor frumoase cântărea mai greu în balanţa ei, dar alteori îşi amintea şi revenea acea fiinţă de gheaţă. Dar acum trebuia să înţeleagă că era mai singură ca niciodată în tot acest război cu partea umană din ea, nu avea susţinerea nimănui şi nu putea avea încredere în cineva, ştiind că trăieşte cu frica de a fi trădată din nou.
Mâinile ei strâng şi mai tare metalul motorului şi virează, luând-o prin pădure. Torsul vehiculului ei era singurul care disturba liniştea sacră a acestor părţi, dar se opreşte. Respiră adânc, fiindcă strigase în sine atâta amar de vreme, încât simţea că nu mai are aer. Îşi dă casca jos pentru a privi mai bine construcţia din faţa ei. Împrejurimile arătau diferit în lumina întunecată a nopţii şi totuşi, erau la fel de calde. Câţiva copii aleargă prin faţa motorului ei, iar râsetele zăbovesc un moment în ecoul pădurii. Nişte focuri erau aprinse undeva în spatele ei, iar oamenii erau adunaţi în jurul lor povestind şi râzând. Zidurile cetăţii erau luminate de nişte becuri din pământ şi o făceau să pară sinistră. Santinelele, care păzeau zidul din turnurile cetăţii, deschid porţile înveşmântate în fier, iar Ekaterina se trezeşte abia atunci. Intră în interiorul cetăţii şi înclină din cap, mulţumindu-le santinelelor.
*
Uşile bibliotecii se deschid acum agale, fiindcă Malakai nu mai avea puterea necesară. Îşi toarnă ceva şi ia o gură zdravănă, fiindcă avea nevoie de puteri. Poate trebuie să doarmă, căci nu prinsese decât o oră sau două în aceste zile. Sau poate are nevoie doar de linişte, însă nu o primeşte căci tocurile lui Lapis se aud pe podeaua încăperii cu un ecou adânc.
— Ce mai este de data asta? Malakai oftează.
Lapis îşi încrucişează mâinile la piept, nemulţumită de comportamentul lui Malakai şi îi aţinteşte o privire serioasă, una demnă de generalul din ea. Malakai simte un fior rece pe şira spinării, însă îi rezistă femeii cu vitejie.
— Ekaterina a fost aici, Lapis spune.
— Cum adică a fost? Acum nu mai este? Nu a aşteptat?
— A plecat imediat şi m-a rugat să nu te anunţ că a fost aici.
Malakai rămâne un moment pe gânduri. Sigur avea legătură cu noapte trecută, iar Malakai o aştepta pe Ekaterina de ceva vreme. Dar de ce a plecat aşa repede? Poate nu a dorit să fie zărită de Celest. Dar atunci, de ce nu voia ca el să ştie că a fost aici? Nu prea are sens, iar Ekaterina e întunecată acum de o mie de gânduri despre tot ce se întâmplase. Trebuie să dea de ea!
— Ai vrea, el da să spună către Lapis dar se opreşte şi cade iar pe gânduri.
— Să o întreb pe Nina unde este regina? Lapis sugerează continuând întrebarea lui.
— Ai putea, Malakai spune.
Lapis se retrage şi nu apare decât după câteva minute bune, în care Malakai se tot gândea dar nu putea găsi un răspuns. Celest fusese cea care o făcuse să plece, de asta era sigur. Îi scăpase noaptea trecută şi Ekaterina nu se va linişti până nu o va vedea şi pe ea la doi metri sub pământ. Lapis îi atrage atenţia, fiindcă vine în faţa lui şi îi aduce o cană cu ceai.
— Nina a văzut-o pe Ekaterina întorcându-se, dar şi-a luat motorul şi a plecat, Lapis îl anunţă.
— La ora asta? Malakai se întreabă pe sine. Trebuie să fie miezul nopţii acolo jos. Mulţumesc! el spune către Lapis.
În timp ce femeia se retrage, Malakai nu se poate gândi decât că Ekaterina a mers la Damian. Îi scrie fratelui său şi îl întreabă despre prezenţa reginei, doar pentru a se linişti. Nu ştie ce ar mai putea să facă de data asta, mânată de un singur moment de impulsivitate. Iar regina vampirilor, cea căreia îi erau loiale sângele şi trupul, hoinărind singură prin noapte, nu era cea mai bună idee la care el se poate gândi, dar era cea mai prielnică privelişte pe care duşmanii ei o puteau găsi. Se ridică în cele din urmă de la birou şi îşi mai toarnă un pahar, fiindcă nu îşi găsi puterea nici măcar în această bibliotecă, sanctuarul lui.
Auzul lui sensibil surprinde aterizarea lui Damian şi se întoarce imediat. Fratele lui era îmbrăcat mai lejer şi probabil că urma să meargă la culcare, fiindcă ochii îi erau roşii şi se putea observa oboseala din el.
— Ce s-a întâmplat? Damian întreabă. Ekaterina nu e la mine.
Malakai este surprins cu garda jos de aceste cuvinte şi lasă paharul din mâna lui.
— Eşti sigur? Malakai întreabă. Poate e cu muritoarea.
— Nu, Rose este deja în camera ei.
La naiba!
— Cine ştie pe unde umblă, Malakai spune, în plină noapte la o zi după ce l-a omorât pe Azur şi a dat un spectacol impresionant cu Lucius.
— Nu o să i se întâmple nimic, Damian cască epuizat şi îl priveşte pe Malakai gonind dintr-o parte în alta prin faţa lui.
— Lui Lucius îi place să se plimbe cu motorul lui. Dacă dă de ea?
Damian oftează, obosit până peste cap şi voia doar să se întoarcă.
— E la lupi, Damian îi spune. Era destul de îngrijorată pentru Sebastian, aşa că linişteşte-te!
Malakai se opreşte şi îşi priveşte fratele pentru un moment. Hm, da! Îşi aduce aminte că Lucius se duelase cu lupul şi el ieşise destul de rănit.
— Eşti sigur? Malakai îl întreabă.
— Da!
Damian nu era sigur. La cum o ştie pe Ekaterina, putea să gonească prin pădure sau pe şosea, până chiar pe proprietatea cerberilor sau în casa elfilor să termine ceea ce începuse, dar şi lupii erau o variantă, una puternică. Aşa că se mulţumeşte cu a spune da şi se retrage în conacul lui.
*
Luna era deja în camera ei, aşa că Ekaterina îi spune lui Sebastian să nu o trezească, aşa cum insistase el. Lupii îi bandajaseră frumos mâna şi vânătăile de pe faţă i se vindecaseră. Ekaterina se mai linişteşte. Prinţul o conduce către un fel de cort cu vedere liberă către afară. Se aşează amândoi pe pernele de pe iarba muribundă şi aruncă o privire către cerul senin. Stelele de toamnă parcă avea o strălucire aparte, ascunzându-se atâtea nopţi în spatele norilor reci şi acum etalându-şi din nou lumina deosebită.
— Chiar îmi pare rău, Ekaterina spune. Nu trebuia să se întâmple aşa.
— Nu aveai cum să prezici fiecare mişcare, Sebastian îi răspunde. Nu te mai învinovăţi.
— Nu îmi place să vă pun vieţile în pericol. Nu v-am promis nimic concret şi voi tot m-aţi urmat, iar eu vă omor cu mâna mea.
Sebastian tace pentru un moment şi rămâne privind stelele.
— Aşa cum nu alegi cine moare, spune el după un moment, nu alegi nici cine trăieşte. Dacă muream noaptea trecută, a fost o urmare a decizie mele de a lupta. Dar am trăit şi asta e o altă urmare. Am decis să nu mai atac înainte să apari, ci l-am lăsat pe el să lovească. Nu a mai făcut-o, fiindcă l-ai doborât tu. Ideea e, a fost decizia mea şi eu am răspuns pentru orice s-a întâmplat. Moartea unuia dintre noi nu e povara ta de purtat pe umeri. Ai ţinut doliu destul.
Ekaterina lăsă privirea în jos, gândindu-se un moment. Sebastian avea înţelepciunea lupilor şi un fel de a vorbi care aducea căldură în suflet, dar ea avea nevoie de multă lumină pentru a izbuti în acel întuneric din interiorul ei.
— Dar te-ai pus în pericol urmându-mă pe mine, Ekaterina spune. Aşa cum ei au murit protejându-mă pe mine, şopteşte această parte. Nu vreau să puneţi viaţa mea mai presus de a voastră.
Sebastian aude fiecare părticică, fiindcă urechile îi erau mereu ciulite. Ei trebuiau să fie părinţii ei. Se învinuia de moartea părinţilor ei, iar el nu ştiuse niciodată asta. Vladimir şi Dahlia au murit în incendiu, nimic din ce ar fi făcut ea nu i-ar fi putut salva. Ea a fost miracolul care a supravieţuit şi nu ar trebui să transforme aceste cuvinte într-o povară care nu este menită să atârne pe spatele ei.
Sebastian îşi mută privirea de la stele către Ekaterina, care se uita pierdută în orizont. În mintea ei probabil goneau gânduri şi amintiri, însă el nu putea decât să îi admire puterea. Era deja o regină, conducând şi cârmuindu-i pe vampiri cum nici părinţii ei nu o făcuseră înaintea sa.
— Încredere, Sebastian spune şi îi atrage privirea Ekaterinei. Avem încredere în tine. Fiecare din noi ştie de ce eşti capabilă, la fel cum au ştiut-o şi părinţii tăi. Te-au protejat din iubire şi te-au protejat fiindcă au avut încredere că vei conduce într-un fel măreţ. Te-ar fi putut lăsa să mori ca să îi urmezi pe ei într-o lume despre care se spune că e mai bine, luându-te din iubire. Dar au ştiut că meriţi să trăieşti şi că vei fi regina pe care vampirii o merită. Nu au murit din cauza ta, ci au murit ca tu să poţi lupta pentru o altă lume.
Ekaterina primeşte fiecare cuvânt ca o altă tăietură direct prin inimă, fiindcă nu vorbise niciodată despre acest sentiment de vinovăţie care o mânca de pe interior. Nimeni nu îi spusese aşa povestea şi nimeni nu încercase să o consoleze pe această temă, ci îi dădeau doar putere să treacă peste. Nu a putut niciodată să treacă peste, ştiind că ei au murit să o protejeze, chiar dacă Alianţa fusese cea care a aprins prima focul acela mârşav.
Rămâne privindu-l, prinsă în gânduri contradictorii şi luată pe sus în furtuna din interior, încât tresare atunci când urmele lacrimilor se simt calde pe pielea ei şi o trezesc. Şi le șterge repede, ca şi cum i-ar fi interzi să pară atât de slabă în faţa lui şi îşi afundă fața în mâna sa dreaptă, încercând să îşi revină.
— Să ştii că şi tu ai un suflet, Sebastian îi spune uşor.
Mâna lui îi cuprinde capul şi o trage mai aproape de el îmbrăţişând-o călduros. O mângâie pe braţ şi aşteaptă confirmarea ei pentru a continua. Ekaterina îşi afundă capul în umărul său şi rămâne acolo un moment, prea prinsă în intensitatea amintirilor.
— Nu poţi ţine totul în tine, Sebastian continuă. Te va doborî, aşa că e bine să plângi din când în când.
Ekaterina aprobă dând din cap şi se desprinde din îmbrăţişare. Sentimentul greoi din pieptul ei parcă se risipea, iar inima începea să o doară mai puţin. Aşa că se linişteşte şi ia o gură de aer.
— Nu vreau să vă puneţi în pericol pentru mine. Bine? Ekaterina întreabă.
— Bine! Sebastian promite.
Ekaterina lăsă privirea în jos şi contemplează cuvintele care îi fuseseră spuse, încercând să privească întreaga scenă prin ochii lui, aşa cum o îndemnase să facă. Parcă vocea tatălui ei îi apare în ecoul minţii. „Poţi face asta, sufletul meu!" îi spusese înainte să îi dea drumul mâinii ei. Putea să îl aştepte, putea să supravieţuiască, putea să lupte, dar nu se gândea niciodată că ar putea însemna întreaga ei domnire.
— Nu mi-ai vorbit niciodată de noaptea aia din pădure, Sebastian rupe tăcerea.
Ekaterina îşi ridică privirea către el, iar Sebastian îi zâmbeşte scurt.
— Mă aşteptam să îmi faci morală, dar ai lăsat-o să treacă de la sine. M-am întrebat o vreme de ce şi mi-a luat un timp să realizez că tu eşti conştient de ce simt pentru tine. Nu ai vorbit ca sărutul să fie luat ca ceva necesar şi să nu ajungi să îmi spui că te-ai bazat pe sentimentele tale pentru tine când ai cerut lupilor să fie de partea ta.
— Sebastian, Ekaterina încearcă să spună ceva.
— Nu trebuie să spui nimic, el o opreşte. Aş fi făcut la fel în locul tău. Aşa este în afaceri, el zâmbeşte.
— M-ai urmat în seara aia şi puteai să te răneşti. Am tăcut ca să nu mai repeţi prostia de a mă urma fără să fie nevoie. Poate că am avut intenţia să profit de sentimentele tale în favoarea mea, dar din acea noapte...
— Ai loialitatea lupilor, deci te vom proteja până la capăt! Sebastian explică. Cât despre mine, sunt conştient că este genul de lucru care nu se va întâmpla niciodată. Asta nu înseamnă că nu voi fi lângă tine când ai nevoie şi nu voi lupta de partea ta.
— Îmi oferi prietenia ta? Ekaterina întreabă zâmbind uşor.
— Da, cred că da! Sebastian râde.
— Alt păcat sfidător! Ekaterina imită unul din înţelepţii, iar amândoi râd umplând întunericul cu lumina bucuriei lor.