O văzuse... Mai bine spus, le văzuse.
Azur înghite în sec în timp ce trage cu ochiul la Lucius. Îşi ocupaseră locurile în balconul din umbră, de la înălţimea căruia priveau şedinţa. Fuseseră primii, fiindcă cerberul abia aştepta să se desfete în victoria pe care o îmbrăţişase încă din noaptea aceea cu lună plină. Dar ea păşise prin tocul înalt al uşii, ca o nălucă pe care nu ar fi trebuit să o vadă şi i-a îngheţat sângele în vene lui Azur, pe când Lucius ardea în propria piele. Selena înaintase cu bărbia ridicată şi mândrie pe faţă, îşi ocupase locul şi privea neclintită către şedinţa de jos.
Piciorul lui Lucius tremura haotic, iar ochii i se întunecaseră și fața îi devenise palidă. Ca un criminal gata să omoare o ultimă dată înainte să îşi curme viaţa cu propriile mâini, Lucius îşi mută privirea bolnavă către coloanele cercului regal.
Un miros dulce trece pe lângă Azur, atâta cât să îl facă să îşi întoarcă privirea. Rose! Rose se aşezase, ca de obicei, cu mişcări elegante lângă el. Avea un parfum diferit. Unul de vanilie şi levănţică, care îi înnebunea simţurile. Părea atât de plăcut, de fin, o completa perfect. Îşi aranjează fustele rochie, albastru pal, cu mâinile firave şi îi aruncă un zâmbet dulce. Aceleaşi obiceiuri, ca în fiecare şedinţă, încât îl inducea în eroare. În stânga lui se dezlănţuia iadul pe pământ, iar în dreapta sa Rose aducea paradisul.
Luminile din balcon se sting, iar acum au o privelişte mai bună către şedinţa care deja începuse. Cum îşi mută privirea către regi, Azur nu poate decât să o vadă pe ea, Ekaterina. Era imposibil să nu o zărească, parcă stând fix în faţa locului sau, arătând impecabil şi cu o furtună în jurul ei. Genul de furtună în care ţi-a pierde viaţa cu zâmbetul pe buze. Avea privirea aceea, cu o încredere debordantă în ea. Parcă te îngheţa doar din clipiri şi purta un zâmbet, care striga a putere. Oare unde mai văzuse asta?
Ştiuse! Da, ştiuse! Altfel nu îşi explică cum Selena mai respiră şi încă zâmbeşte mândră cu un scaun în spatele său. Lucius proclama că a văzut-o cu ochii lui cum a urcat în maşină, iar vehiculele s-au pierdut în flăcări chiar sub privirea lui. Nu mai văzuse pe nimeni, târându-se din ruinele acelei explozii. Ekaterina ştiuse despre planul lor şi fusese cu zece mişcări în faţa lor. O subestimaseră. Sau poate că Malakai o subestimase. Atâta putere, învârtindu-se în palma lui, probabil l-au făcut să creadă că Ekaterina nu îi poate face faţă şi totuşi, iată-i aici! Îi jucase pe degete, dar cel mai important era să aibă grijă de Lucius, fiindcă va exploda în secunda în care iese din acest balcon.
— Haide! Azur îi spune cerberului după ce luminile se aprind. Mai bine te-aş duce în camera privată. Nu ne permitem să faci ceva impulsiv. Asta și vor ei!
Lucius nu îi răspunde. Privea în continuu în faţa sa, cu o privire întunecată şi criminală, însă aprobă din cap după câteva momente. Azur dă să pună mâna pe el, pentru a-l îndruma, însă corpul cerberului ardea pe interior şi îşi retrage mâna repede. Era o arsură de toată frumuseţea, dar nu are timp să se plângă. Îl conduce şi îl lasă pe canapea, departe de băuturile din spatele său. Nu poate rămâne, însă, cu ochii pe el. Trebuie să aibă grijă de sora lui.
O găseşte privind prin jur, cu ochii ei calzi, lângă o coloană din salonul petrecerii. Azur răsuflă uşurat şi se îndreaptă direct către ea.
— Ce s-a întâmplat? Celest îl întreabă cum ajunge lângă ea. L-am văzut pe Lucius foarte nervos.
Azur se uită în jurul lui, deşi multe specii de aici îl puteau auzi fără să se obosească măcar puţin. Nimeni nu părea să fie atât de aproape, aşa că îşi priveşte sora în ochi cu seriozitate.
— Vrăjitoarele sunt în viaţă, el şopteşte.
— Ce? Celest întreabă uimită.
— Shh! Nu ştiu prea multe detalii.
Celest renunţă să mai întrebe ceva, fiindcă era evident că Azur nu îi va destăinui nici dacă cunoaşte aspectele acestei situaţii. Îşi lasă privirea în jos şi adoptă privirea bosumflată, sperând că va atrage o atenţie mai mare a lui Azur asupra ei. Îi va scoate cuvintele cu cleştele dacă este nevoie.
Azur nu priveşte către ea, fiindcă prin faţa lui trecea cineva bine cunoscut. Elful deja avea maxilarul încleştat când Celest îşi ridică privirea şi îl zăreşte pe Sebastian fixându-i. Lupul îşi ridică paharul de şampanie şi zâmbeşte şiret.
— De ce ne-am oprit?
Luna tocmai ajunge în dreptul fratelui ei şi îşi întoarce capul pentru a da de elfi unul lângă altul, ca o familie perfectă. Celest admirase mereu încrederea Lunei. Făcea ce voia, spunea ce îi trecea prin minte şi era o personalitate colorată. Avea mulţi admiratori, desigur! Cine nu ar putea admira o asemenea moştenitoare. Probabil că primeşte orice îşi doreşte, iar Celest nici nu îl poate face pe Malakai măcar să îi zâmbească.
Luna îi zâmbeşte batjocoritor lui Azur şi se apropie de el cu siguranţă în zâmbetul acela mârşav. Azur nu îi răspunde, ci o fixează de parcă ar avertiza-o din priviri să nu mai facă un singur pas, însă Luna îl ignoră cu desăvârşire.
— Căţeluşul loial al cerberului, Luna îi aruncă cuvintele în față dorind să îl înjosească.
Azur tace, dar își păstrează calmul. Nu avea de gând să îi răspundă, fiindcă asta se aştepta de la el. Trebuiau să rămână calculaţi şi deja reuşiseră să îl elimine pe Lucius de pe tabla de joc. Mintea nu îi era limpede şi fierbea de furie, aşa că nu putea să gândească raţional acum. Mai rămânea decât el, să aibă grijă atât de cerber cât şi de sora lui.
— Ce ar fi să faci paşi, lupoaico? Celest îl apără pe fratele ei cu vitejie.
Azur se uită la ea cu o uimire în ochi, pe care nu o poate masca. Trebuia să tacă! Nu poate face asta? Nu observă că el nu răspunde? Ar trebui să îi urmeze exemplul, însă nepăsarea faţă de educaţia ei pentru coroană se poate observa chiar acum.
— Micul elf a prins glas!
Luna îşi coboară capul, exprimând foarte bine prin mişcările sale că Celest era inferioară ei şi mimează o expresie uimită. În timp ce prinţesa era prea ocupată să îi observe privirea şireată a Lunei, paharul cu şampanie, pe care lupoaica îl ţinea în mână, se înclină uşor până ce ajunge tot pe rochia argintie a lui Celest. Luna chicoteşte în timp ce se îndepărtează de ei şi cuprinde braţul lui Sebastian, continuându-şi drumul.
Celest scapă un sunet ascuţit şi priveşte devastată către rochia ei distrusă. Mâinile ei se lăsă brusc pe lângă corp şi oftează. Azur inspiră încă o dată, nefiind surprins de acţiunile Lunei şi de îndrăzneala ei fără limite.
— Lasă-mă să văd! el se apleacă către sora lui.
— Nu ai cu ce să ajuţi! ea spune supărată.O să merg până la baie.
Azur dă din cap şi porneşte pe urmele ei atunci când Celest o ia din loc.
— Ce faci? ea îl întreabă observându-l. Doar nu vrei să mă păzeşti şi la baie. Fii serios, Azur! Vin imediat!
Azur dă să spună câteva cuvinte, dar Celest îl întrerupe de fiecare dată, aşa că se vede nevoit să renunţe şi rămâne în locul lui. O priveşte din depărtare, cum se pierde pintre specii şi îşi face loc până la o uşă poleită cu aur, în care erau sculptate modele sinchisite. Un miros dulce trece din nou pe lângă el şi îl recunoaşte. Capul lui se întoarce rapid şi dă de Rose. Oprise unul din servitori şi ia un pahar de şampanie în mâna sa fină. Când privirea îi dă de elf, ia şi al doilea pahar şi se apropie de el.
— Hei! vocea ei caldă spune.
Rose îi întinde paharul cu şampanie, iar Azur zăboveşte un moment, privindu-l atent. Rose nu ar face aşa ceva, nu ar fi în stare, dar ea este prea apropiată de Ekaterina. Nu poate avea încredere să primească ceva, orice de la ea. Pur şi simplu nu putea! Ia paharul, din politeţe, însă îl aşează pe măsuţa înaltă din dreapta sa.
Rose urmăreşte paharul şi se pare că Azur nu avea de gând să ia măcar o gură. Îl va lăsa acolo, să fie uitat. Privirea ei dă de o urmă de arsură chiar pe palma lui Azur. Se apropie de el şi îi ia mâna în a ei.
— Ce ţi s-a întâmplat? ea întreabă de parcă ar fi îngrozită.
Azur şi uitase de arsura pe care Lucius i-o încrestase în palmă, așa că și-o retrage repede de sub atingerea lui Rose. Îşi mută privirea prin cameră, pentru a nu fi nevoie să îi privească acei ochi verzi şi mari. Nu reuşeşte însă, căci presiunea energiei ei îngrijorate îl apasă tare şi îşi coboară privirea către ea.
— Nimic serios, spune el.
— Cum spui tu, Rose nu îl mai presează cu întrebări. Dar ar trebui măcar să o bandajezi.
— Nu este nevoie! Azur o asigură.
— Haide, am o trusă medicală în camera mea privată! Ar trebui să ajute.
— Rose, Azur se pregăteşte să o refuze.
— Nu mă face să te iau cu forţa!
Rose îl aţinteşte cu privirea ei inocentă, de parcă nu ar ştii ce se întâmplă în jurul lor. De parcă războiul nevăzut dintre ei nu pornise deja şi se joacă din nou după cum doreşte. Azur oftează şi aruncă o privire în spate. Sora lui încă nu se vedea ieşind din baie şi la cum o ştie, probabil că nu va ieşi prea repede.Ține să recupereze frumuseţea rochiei, deşi este distrusă. Azur aprobă din cap şi o urmează pe Rose în tăcere.
Celest deschide uşa băii cu privirea încă în preţioasa ei rochie, toată ruinată de un singur pahar de şampanie. Când îşi ridică capul, paşii i se opresc iar tocurile sale încetează în a mai apăsa pe marmura albă.
Ea era... Da, era sigură că ea e Ekaterina Malikov. O urmăreşte pe regină trecându-şi mâna prin buclele bogate şi negre. Privirea ca întunericul universului şi aerul rece al ochilor săi, înălţimea ei intimidantă şi siguranţa din fiecare mişcare, o fac să se cutremure pentru o secundă. Dădea impresia că poate să te sfâşie dintr-un singur cuvânt. Îi amintea de Malakai. Îi amintea de el foarte mult. Pentru o clipă, Celest se întreabă dacă aşa ar trebui să arata conducătorii speciilor neclintite din Alianţă, de parcă ar cârmui cu o mână de fier.
Rochia ei lungă îi curgea perfect pe picioare, dezvelindu-l pe unul din ele. Movul vibrat, din materialul acesteia, îi scoate în evidenţă trăsăturile întunecate, iar gradientul în care movul trecea către negru la baza rochiei, se completează cu mica centură din talie. Personal, Celest nu o văzuse decât astăzi pe regină şi părea, de departe, una din cele mai frumoase femei pe care le văzuse. Era puternică şi rece, ca o furtună din mijlocul toamnei, gata să distrugă totul în calea ei.
Ekaterina o zăreşte prin oglindă şi se întoarce către aceasta, parcă îndulcindu-şi privirea între timp. Dorea să plece, astfel că îi lasă prinţesei baia liberă, însă zăreşte pata evidentă de pe rochia ei şi se opreşte.
— Se pare că nu e noaptea ta norocoasă, Ekaterina îi spune.
Celest se uită din nou către rochia să, când surprinde privirea reginei şi îşi amintise de pată. Pentru un moment, uitase de tot din jurul ei.
— Da, Celest oftează.
— Te pot ajuta cu ceva?
Întrebarea Ekaterinei o surprinde pe Celest, fiindcă avea un tont cald. Privirea îi era grijulie şi gata să execute orice prinţesa îi cerea. Nu ai fi zis că o asemenea figură ascunde un suflet bun în spate şi Celest era conştientă că trebuie să fie atentă în prezenţa ei. Este cea mai mare ameninţare din punctul de vedere al lui Azur şi Lucius. Celest înţelegea toate acestea, însă gândurile i se încâlcesc în minte şi uită ce ar trebui să facă sau nu atunci când Ekaterina o priveşte.
— Nu cred că ai cu ce, Celest o anunţă. Nu o mai pot salva.
Ekaterina lăsă privirea în jos, ascultând de cuvintele prinţesei şi aruncând o ultimă privire. Îşi ridică brusc capul, cu o sclipire în privire care o ia pe Celest pe sus.
— Am câteva rochii de schimb în camera mea, Ekaterina spune. Pentru astfel de situaţii, ea arătă către rochie. Sunt sigură că îţi găsesc ceva.
— Nu ştiu ce să spun...
— Nu fi prostuţă! Ekaterina nu acceptă refuzul. Dar probabil nu e bine să fim văzute împreună. Eu o să merg în faţă şi mă urmezi discret.
Ekaterina îi face cu ochiul şi se face dispărută pe uşa băii. Celest se trezeşte brusc, parcă constatând fiecare cuvânt care se spusese în această încăpere. Se uită debusolată, pentru câteva momente, în jurul ei. Zvonurile pe care le auzise despre Ekaterina şi impresia care rămăsese imprimată în mintea ei dădeau o bătălie crâncenă. Celest se vede ieşind pe uşă şi privind în jur atentă. Până să își dea seama ce face, era deja la uşa camerei, aşteptând ca regina să o primească înăuntru.
Rose învârte pentru o ultimă dată bandajul în jurul mâinii lui Azur şi îi zâmbeşte victorioasă, de parcă l-ar preţuit atât de mult încât o zgârietură de a lui ar întrista-o profund. Rose se ridică de pe canapea, luând parfumul ei de lavandă după sine şi toarnă două pahare din barul amenajat în fiecare cameră.
— Dacă am terminat aici, Azur se ridică din locul său, eu o să plec!
— Cred că ai nevoie mai întâi de un pahar, Rose se aşează în faţa lui.
Azur se uită din nou către pahar, ezitând să îl ia în mâinile sale, cu aceleaşi gânduri în minte. Nu putea să accepte ceva, de la oricine era asociat cu Ekaterina, în seara asta. Putea să îşi semneze singur moartea.
— Nu ai încredere în mine, Rose observă. Destul de corect! ea lasă paharul pe masă şi se aşează pe canapea. Atunci toarnă-ţi singur şi alătură-te mie.
Azur o priveşte un moment, însă parfumul acela dulce încă era în aer şi ceva îl făcea să dorească să îl mai aibe în preajmă, aşa că îşi toarnă un pahar şi se aşează din nou lângă Rose.
Ea începe să îi povestească iarăşi despre viaţa ei, cum obişnuia să facă de fiecare dată şi acceptă cu mâinile larg deschise consolările lui. Azur o ascultă şi o sfătuie, cum se întâmpla adesea, până ce băutura din paharul lui se goleşte.
— Mai stai, te rog! Rose îl priveşte cu ochii ei rugători, încât Azur oftează.
— Atunci mai bine iau sticla!
Elful ia sticla pe jumătate plină de pe bar şi se întoarce lângă Rose, uitând complet de sora lui şi de întregul război. Dorea doar să mai simtă mirosul parfumului, chiar dacă cuvintele prinţesei se auzeau pe fundal ca o poveste îndepărtată, la care el doar dă din cap şi aprobă.
Încă un pahar se toarcă şi încă unul, până când Azur abia o poate privi pe Rose fără să clipească lung. Prinţesa îşi flutură mâinile prin faţa lui, încercând să îi capteze atenţia, însă eşuează. Se ridică şi toarnă nişte apă într-un pahar.
— Poftim, bea asta! ea îi duce paharul la gură. Poate te va trezi.
Azur aprobă ameţit din cap şi reuşeşte să ia paharul în mâinile sale. Dă pe gât toată apa din el şi îşi întinde capul pe spătarul canapelei. Avea o migrenă îngrozitoare, probabil de la atâta băutură pe care o consumase uitând de numărul paharelor. Îşi pierduse minţile! Gâtul începe să îl usture şi coboară până în piept ca o arsură cumplită. Respiră o dată adânc, însă realizează că nu poate simţi întreaga gură de aer, aşa că mai încearcă o dată. Oxigenul se mai împuţinează şi se întâmplă asta de fiecare dată când ia încă o gură de aer.
Privirea îi fuge către Rose, care se uită îngrijorată către el. Îi cuprinde fața în mâini, atingându-l cu acea căldură a pielii sale. Azur nu îi mai putea simţi parfumul, iar mintea îi devine un haos. Ochii i se măresc, plini de groază, ca şi cum ar ieşi din orbită în timp ce fiecare os din corpul lui începe să tremure.
— Asta ar trebui să înveţe elfii că nu e bine să te pui cu noi!
Rose îi zâmbeşte cu o privire pe care nu o mai văzuse niciodată la ea, plină de ură, satisfăcută de propriul lui chin. Azur tremură din toate încheieturile, iar mâinile lui se îndreaptă către gâtul lui Rose, dorind din toată fiinţa lui să îi ia suflarea, însă în schimb se stinge a lui. Capul îi cade pe spătarul canapelei, iar mâinile îi sunt aruncate pe lângă trup. Rose îl priveşte pentru un moment, nesigură ce să simtă în aceste minute şi răsuflă uşurată. Treaba ei se încheiase.
Când un singur ciocănit se aude în uşa ei, Ekaterina o deschide fără să se întrebe cine e şi o primeşte pe Celest. Rochiile erau deja aşezate pe umeraşe, fără o singură cută, în diferite culori şi dimensiuni. Dar privirea lui Celest este repede atrasă de o o prezenţă străină. Nu îi poate observa decât spatele, căci cotrobăia prin barul cu băuturi, dar era înalt şi avea un păr negru ca abanosul. Când se întoarce, privirea lui ca o mare furtunoasă o surprinde pe a ei. Celest uită să respire pentru un moment. Era Damian! Din câte îşi poate aduce aminte, fiindcă îl văzuse doar în treacăt. Da trăsăturile asemănătoare cu cele ale lui Malakai îi spuneau că nu se înşeală.
Damian îi zâmbeşte, luând-o prin surprindere, fiindcă Malakai nu zâmbea niciodată! Niciodată! Se aştepta ca fratele lui să îi semene, dar căldura din ochii lui îi spune altceva.
— Celest, nu-i aşa? el întreabă politicos.
Prinţesa aprobă din cap şi zăboveşte uitându-se la el. Parcă ceva o atrăgea către el sau era doar asemănarea cu Malakai. Un singur zâmbet fusese de ajuns ca să îi spună că Damian este mai cald? Mai primitor? Probabil că Malakai nu o va privi niciodată aşa cum îşi doreşte şi este conştientă de acest fapt, dar Damian ar putea.
— Ce zici de aceasta? Ekaterina o trezeşte din visare.
Ţinea în mână o rochie mai scurtă, ca să se potrivească şi înălţimii mici a lui Celest, albastră, din satin. Celest aprobă din cap şi o ia de la regină, plecând pentru a se schimba în spatele unui paravan. Când iese, rochia îi ajunge puţin sub genunchi, deşi era destul de scurtă pentru Ekaterina, aşa că Celest şi-o aranjează frumos.
— Te prinde! Damian o complimentează, iar Celest roşeşte pentru un moment.
Da, şi-a pierdut mințile însă încercase atât de multă vreme să primească atenţia lui Malakai... Nu avusese parte de nici măcar un compliment din partea lui sau de un zâmbet şi le primise pe amândouă, în aceeaşi seară, de la fratele lui. Auzise că sunt la poli opuşi, deşi nu crezuse niciodată. Dar trebuia să se aştepte, având în vedere că Damian nici nu doreşte să vină acasă, între lumi, ci îşi petrece zilele pe pământ. Nu putuse, însă, să nu audă zvonurile despre prietenia lui strânsă cu Ekaterina fiindcă se ştiau de copii. Şi ca dovadă era prezența lui în această cameră, în văzul tuturor, în noaptea întrunirii.
— O poţi avea tu! Ekaterina îi spune.
— Serios? Celest întreabă uimită. Mulţumesc!
Ekaterina îi zâmbeşte în timp ce observă entuziasmul fetei şi bucuria din ochii cu care aruncă o privire asupra rochiei.
O ciocănitură scurtă se aude în uşă şi atrage privirile tuturor.
— Ăsta trebuie să fie cancelarul meu, Ekaterina spune. Sunt aşteptată jos! E în regulă dacă te las pe mâna lui Damian?
Celest aruncă o privire scurtă către înger, care îi zâmbeşte călduros după care ia o gură din băutura sa. Celest zâmbeşte pentru sine, deşi se poate vedea bucuria de pe faţa ei şi se uită către regină.
— Nu cred că va fi o problemă! Celest anunţă.
Ekaterina arată o expresie mulţumită şi se face dispărută pe uşă. Ciocănitura provenise de la Rose, fiindcă ăsta stabiliseră să fie semnalul ei. Se pare că şi-a dus la capăt misiunea şi acum trebuiau să scape de Azur din camera ei. Ekaterina nu intenţiona să se ascundă prea mult, fiindcă se ştia în mare despre lupta dintre ei, dar nu putea să fie aşa evidenţi. Nu vrea să atragă priviri nedorite asupra lui Rose. Nu şi-ar ierta-o dacă ar pune-o în pericol.
Camerele private erau la etaj, de-a lungul a două coridoare care se intersectau. Aici nu erau camere de filmat şi nici gărzi, fiindcă era spaţiul intim al moştenitorilor pentru a face orice doresc. Era perfect pentru Ekaterina aşa că intră fără să ezite în camera lui Rose şi închide uşa în spatele ei. Azur zăcea întins pe canapea, iar Rose îl privea de la distanţă cu mâinile încrucişate la piept.
— Şi acum? ea întreabă către regină.
Ekaterina rămâne un minut să observe nonşalanța cu care Rose se purta şi lipsa de interes faţă de elf. Ba chiar părea să îi placă ceea ce se întâmplase sub ochii ei. Aproape strigă că îşi merită soarta.
— Acum mă urmezi în timp ce îl mut în camera lui, Ekaterina spune.
Regina îşi foloseşte viteza şi se face nevăzută pe coridoare, lăsând uşa larg deschisă. Rose o închide cu grijă, scăpând mai întâi de toate paharele şi urma de otrava din cel cu apă. Îşi croieşte drum către camera elfilor şi intră cu paşi mici. Ekaterina îl aşezase în aceeaşi poziţie, însă acum pe canapeaua lui. Regina dă să plece, însă Rose o opreşte.
— Îl lăsăm aşa? prinţesa întreabă. Nu suntem prea evidenţi?
— Toţi ştiu că suntem rivali, nu e nevoie să ne ascundem urmele.
— Da, dar oamenii de râd nu ştiu de război. Mai bine muşamalizam noi moartea decât să îi lăsăm pe elfi să spună ce vor.
Rose avea dreptate. Elfi ar fi putut spune că a fost un atac premeditat contra lor şi aşa ar întoarce şi oamenii de rând împotriva lor. Nu aveau timp să se ocupe şi de ei, aşa că Ekaterina se uită prin cameră şi dă de un cuţit pe lângă barul cu băuturi şi gustări. Părea să meargă aşa că dă din umeri mulţumită şi porneşte către Azur. Îi face rapid o tăietură de-a lungul gâtului şi îi pune cuţitul în mână, strângându-i degetele în jurul metalului rece.
— Foarte practic, Rose spune scârbită de întreaga scenă.
— Nu merită ceva prea elaborat, Ekaterina mărturiseşte.
Damian rămâne în tăcere pentru câteva momente şi o priveşte pe Celest de parcă ar analiza-o cu interes. Îşi etalează farmecul șiret şi îi zâmbeşte larg atunci când privirile li se intersectează. Celest cea răsfăţată şi încrezătoare, din faţa lui Malakai, se transformă într-o fetiţă roşie în obraji ce poartă un zâmbet copilăresc.
Damian îşi porni simţurile, văzând ruşinea uşoară din jurul prinţesei aşa că o îndeamnă să se aşeze pe canapea, făcându-i semn cu mâna să se facă confortabilă. Damian mai toarnă un pahar şi se apropie de prinţesă întinzându-l către ea. Celest îşi ridică privirea mai mult decât anticipase, căci Damian era foarte înalt la rândul lui şi zăboveşte captivată de trăsăturile lui simetrice. Îşi coboară privirea către pahar, atunci când dă de albastrul lui sincer şi ezită, cu o privire îndoielnică. Ar fi acceptat bucuroasă, dar fratele ei o instruise să nu ia nimic, de la oricine îi oferă. Rochia era o excepţie. Ce îi putea face o rochie?
— Sau poate preferi apă? Damian întreabă observând că Celest se fâstâceşte. Sau altceva? Te rog, serveşte-te! îi face semn către bar.
Celest se ridică mulţumită de cooperarea îngerului, iar Damian zâmbeşte simţind deja gustul victoriei. Pe lângă paharul din mâna lui, înainte ca Celest să sosească, Damian a folosit praful lupilor ca să otrăvească celelalte pahare. Pe oricare l-ar alege, Celest avea să sfârşească la fel ca fratele ei în câteva momente. Prinţesa ia cana cu apă şi îşi toarnă puţin. Ridică paharul şi îl duce către gură. O bufnitură puternică pare să se audă de sub ei, iar Celest scapă paharul speriată de zgomotul sinistru.
Celest împietreşte, amintindu-şi brusc de fratele ei. Întârziase prea mult şi probabil Azur o căuta disperat, fiindcă o făcuse să promită că nu va pleca de sub ochii săi. I-a ţinut o predică lungă despre cum este ţinta perfectă, iar acum ceva rău sigur se întâmplă jos. Ea fuge grăbită, fără să mai bage de seamă dacă Damian o urmează sau nu.
La naiba!
Damian aruncă paharul în perete, lăsând cioburile să se împrăştie pe podea şi iese vârtej pe uşa camerei. Paşii lui mai că lăsau găuri în podea, dar se opreşte atunci când aproape dă peste Rose şi Ekaterina.
— Ce se întâmplă? Rose întreabă îngrijorată.
— Nu am idee! Damian spune iritat.
— Celest? Ekaterina întreabă.
Damian neagă din cap, iar privirea Ekaterinei se întunecă cum nu o mai făcuse vreodată. Negrul îi devine un roşu infernal, gata să înghită pe oricine îi iese în cale iar sângele începe să îi curgă cu repeziciune în vene. Îşi încordează maxilarul ca să nu fie nevoită să îşi încleşteze pumnii. Trebuie să se controleze.
— A auzit zgomotul şi a fugit speriată, Damian explică. Probabil către Azur.
— Măcar am scăpat de Azur, Rose spune optimistă.
— Şi eu o să scap personal de Celest!
Ekaterina spune pintre dinţi şi dispare brusc de lângă ei, folosindu-se de viteza ei specifică. Rose se uită îngrijorată către Damian, văzând cum el oftează. Damian își coboară privirea către Rose şi o îmbrățisează. Îi trebuie multă putere să poată face ceea ce tocmai a făcut, să îl elimine pe Azur, aşa că pentru moment are nevoie de linişte. Mâinile ei îl strâng tare. El ştia că sub masca aceea puternică, mâinile lui Rose tremurau, iar ochii ei lăcrimau din cauza a tot ceea ce văzuse.
— Ar trebui să mergem şi noi, el şopteşte mângâindu-i părul.
Rose se desprinde din îmbrăţişare, cu aceeaşi expresie serioasă însă parcă cu liniște în suflet şi îi aprobă dând din cap.
În timp ce gonește pe coridoare şi coboară scările, Ekaterinei îi derulează în minte întregul plan. Unul pus la punct atât de meticulos, încât să fie întrerupt de orice se întâmplă jos e ironic. Faptul că Luna vărsase intenţionat şampanie pe Celest, afrodisiacul pe care îl folosise în parfumul lui Rose, fiindcă ştia că Azur nu va accepta băutura oferită, spuneau că planul a mers perfect. Se hotărâse pe ultimul moment să folosească al doilea parfumul chiar ea, fiindcă Celest auzise tot ce era mai rău despre legenda reginei întunecate din Ekaterina şi nu ar fi avut altfel încredere să o urmeze în camera sa privată. În Damian avusese încredere că o va captiva natural pe Celest şi chiar aşa făcuse, însă fuseseră întrerupţi de ce Dumnezeu de întâmplă acolo jos! Nu va lăsa oportunitatea să îi scape pintre degete! Nu şi de data aceasta!
Lumea se adunase ca nişte nori deşi pe cerul primăverii, nu putea să vadă prin ei. Ekaterina îşi face loc şi trece pintre aceştia fără să ţină cont de nimeni. Lucius era chiar în jurul lor. Desigur! Fuseseră atât de siguri că acest cerber imbecil va fi prea frustrat că să poată face ceva, dar au uitat de impulsivitatea venită la pachet cu furia pe care el o resimţea. Mâinile îi erau în flăcări, iar părul îi stătea ciufulit. Are o privire bolnăvicioasă, iar urmele vineţi din jurul ochiului sugerează că lupta începuse acum ceva timp.
În cealaltă parte, Sebastian îşi ştergea cu mâna sângele care i se prelingea peste buza inferioară. Ekaterina observă imediat că Sebastian încercase să îl oprească pe Lucius, fiindcă gemenii se ocupau ca Selena să fie în siguranţă, dar bastardul era prea puternic.
Ochii reginei devin din nou sângerii, făcând-o să arate că însăşi stăpâna infernului şi îşi face loc aruncând două persoane pe podeaua rece a salonului. Lucius nu îşi clinteşte privirea, ci rămâne privindu-l cu atenţie pe Sebastian, de parcă ar putea citi următoarea lui mişcare. Ekaterina se uită rapid în jurul ei şi ia un pahar de pe masa alăturată. Scapă de cupola din sticlă şi aruncă piciorul paharului, tăios din cauza cioburilor ascuţite, direct în gâtul lui Lucius, nimerindu-l din plin.
Cerberul scoate un răget nervos şi se chinuie să scoată sticla adânc înfiptă în gâtul lui. Sângele i se prelinge pentru un moment prin materialul cămăşii, însă rana se închide repede şi nu rămâne nimic decât urmele arămii. Lucius îşi mută privirea către cel care îl rănise, însă Ekaterina e mai rapidă decât el şi îl trânteşte în viteză de o coloană a salonului, cu mâna strânsă puternic în jurul gâtului său, deschizându-i din nou acea rană.
— Ţi se pare că eşti stăpân? Ekaterina îl întreabă pe un ton demonic. Să decizi cine moare şi cine trăieşte?
Lucius încearcă să îşi pornească focul, însă încasase câteva lovituri zdravene, iar sângele care continua să se scurgă din rana lui nu îl ajută. Se rezumă la a folosi focul rămas în mâinile sale, însă abia le ridică când Ekaterina îl loveşte în abdomen cu genunchiul.
— Haide Lucius! Ekaterina îşi înclină capul şi îl priveşte ca şi cum i-ar devora sufletul. Lupţi cu cineva de sema ta acum. Ce s-a întâmplat? Ripostează!
Ekaterina îşi foloseşte şi cealaltă mână pentru a-i strânge gâtul şi îl izbeşte din nou cu spatele de coloană. Crăpături adânci încep să se lungească în piatra din care coloana era făcută, aproape doborând-o în bucăţi de la impactul loviturii.
— Moartea nu e de tine, Lucius! Ekaterina îi strigă. O să te plimb în lanţuri pe lângă mine, ca un câine credincios ce eşti! îi şopteşte la ureche ca o promisiune pe care are de gând să o ţină.
Ekaterina îşi foloseşte toată forţa din ea şi îl azvârlește pe Lucius în cealaltă parte a camerei, izbindu-l adânc într-un perete din cărămidă. Oamenii încep să şuşotească, fiecare cu mai multă teamă decât celălalt, dar Ekaterina rămâne în acelaşi loc. O zăreşte pe Celest în mulţime şi e gata să pornească către ea şi să-i îndese pe gât otrava la care lupii munciseră atât de mult. Voia să o vadă cum imploră după aer şi îşi dă ultima suflare sub privirea atâtor oameni, dar şoaptele o trezesc. Era prea multă lume aici, numai viţă nobilă, vorbind între ei fără terminare. Nu putea să se descopere în asemenea fel. Era un război evident, iar taberele erau cunoscute de cei mai mulţi, dar ar face o greşeală teribilă dacă ar omorî-o pe Celest chiar în faţa lor şi şi-a promis ei, i-a promis lui Kai că va controla aceşti demoni care încearcă să pună stăpânire pe ea. Acum ori niciodată! Ekaterina respiră şi îşi reprimă instinctele criminale. Îi zâmbeşte în colţul gurii lui Celest, parcă hrănindu-se cu acea privire speriată a ei.
— Dacă vi se pare că părinţii mei au fost nemiloşi, Ekaterina spune luând-o din loc, nu vă sfătuiesc să aveţi de-a face cu mine. Dispăreţi!
Ochii ei roşii îi aţintesc pe fiecare din cei prezenţi acolo, iar ei se împrăştie ca nişte oi rătăcite, până ce se pierd în umbrele conacului. Ekaterina îşi grăbeşte pasul până ajunge lângă Sebastian. Îi ridică bărbia cu mâna ei şi încearcă să se uite mai bine la rănile lupului. Primise câte lovituri bune, iar Sebastian nu se vindecă aşa repede cum cerberul poate să o facă. Ekaterina îşi lăsă mâna să cadă pe lângă trupul ei şi oftează.
— Îmi pare rău! ea îi spune.
Damian şi Rose apar şi ei de lângă scări, fiindcă urmăriseră întregul spectacol de la balcon. Damian nu dorise să o arunce pe Rose în toată acea nebunie, aşa că fusese mai sigur acolo sus. Rose fuge către Selena, care era cuibărită în braţele Lunei şi le mângâie pe amândouă, liniştindu-le. Damian se apropie de Sebastian şi Ekaterina, uitându-se şi el la rănile lupului.
— Nu e vina ta, Sebastian spune. Mi-am făcut datoria.
— Dar nu trebuia să se întâmple, Ekaterina se opreşte căutându-şi cuvintele, asta! arătă către urmele de sângele de pe bluza lui.
— Nu puteam să prezicem tot ce se va întâmpla. Acum linişteşte-te, nu e vina nimănui!
— Sebastian are dreptate, Damian o linişteşte pe regină. Îl ajut eu, Damian pune mâna lupului peste gâtul său, am ordonat deja să fie aduse maşina mea şi a ta. Îi ducem la conac.
— Da, Ekaterina spune prinsă în gândurile ei. Au nevoie de îngrijiri.
Dragii mei licorni, nu o să vă mint. Acesta este cel mai lung capitol de până acum, dacă ați putut observa și am câteva emoții pentru el. Este destul de încâlcit, fiindcă planul de atac a fost mai elaborat și poate m-am concentrat prea mult pe acțiune încât v-am debusolat. Sper, totuși, că v-a plăcut și ați citit cu plăcere. Sper că aveți o zi minuntă!