Ochii mei întredeschişi surprind lumina slabă intrând pe o fereastră obişnuită, undeva aproape de patul în care stăteam. Mă întind în aşternuturi, aşteptând să simt atingerea fină a satinului, însă nu dau de ea. Pentru prima dată, în ultimul an, dormisem atât de adânc, încât nu bag de seamă şi mai stau pentru câteva momente.
Mirosul dulce al florilor de tei îmi inundă fiecare simţi şi puteam recunoaşte aburii ceaiului care intrau pe uşa mea. Tei...
Îmi deschid brusc ochii, de parcă i-aş comanda minţii mele să se trezească. Mă ridic în capul oaselor şi îmi masez tâmplele. Poate reuşeam să mă trezesc mai bine. Inspir o dată şi expir, calmându-mi pulsul ca să pot arunca o privire împrejur.
Da, rămăsesem între lumi seara trecută şi asta trebuie să fie camera de oaspeţi a lui Lapis. Mirosul ceaiului proaspăt pregătit îmi gâdilă nasul încă o dată şi mă îndrept atrasă ca un magnet de bucătărie. Nici nu voiam să mai întreb de ce uşa camerei mele era larg deschisă. Probabil Kai dorise să fie cu un ochi asupra mea.
Uşa bucătăriei, dintr-un lemn în stil medieval, e deschisă uşor. O împing, iar căldura aburilor îmi atinge pielea încă de cum fac un pas în bucătărie. Insula din mijlocul încăperii părea să fie ocupată de diverse feluri de mâncare, cu două farfurii aşezate frumos pe marginea acesteia.
Sunetul unei mici uşi din spatele bucătăriei, probabil cea care ducea în debara, se aude scurt. Mă sprijin de peretele din spatele meu şi rămân acolo un moment. Nu ştiu dacă să râd sau să rămân serioasă, aşa că zâmbesc într-un mod tâmp.
— Ştii să găteşti? întreb atât surprinsă cât şi îndoită.
Malakai rămâne un moment şi mă priveşte adânc, însă lăsă capul în jos şi zâmbeşte amuzat. Ia cănile deasupra cărora aburii dansau şi le pune pe insulă, alături de farfurii.
— Există ceva pe care regina nu îl ştie despre mine? el întreabă aranjând masă. Ar trebui să îmi fie ruşine!
Nu pot să spun că ironia lui îmi prinde bine atât de devreme în dimineaţă, dar imaginea din faţa mea chiar m-a luat prin surprindere. Nu l-am văzut niciodată comportându-se ca o simplă persoană, trăind pur şi simplu o zi după alta, de parcă nu ar fi moştenitorul uneia dintre cele mai puternice specii.
Mă îndepărtez de perete şi mă apropii de masa pregătită. Îmi aleg un scaun şi mă aşez în timp ce îl urmăresc cum aşează pe blat un bol cu dulceaţă.
— Nu am sânge uman, Malakai pune în faţa mea o fiolă micuţă, dar o mică doză din sângele îngerilor poate fi de ajuns.
— Nu am nevoie, îl asigur. Nu vreau să beau sângele...
— Paşnic sau cu forţa, Katrina! Malakai mă întrerupe. E alegerea ta!
Mă opresc la mijlocul propoziţiei şi îl privesc pentru un moment. Îşi punea calm dulceaţă pe o felie de pâine, de parcă nimic nu s-ar întâmpla şi chiar îmi doream să pot mima pacea atât de bine ca el.
— Chiar e vreodată alegerea mea cu tine? îl întreb şi îmi întorc privirea către ceaiul din care gust.
Era ceai de tei. Lapis nu ne pregătise seara trecută ceai de tei. Acesta are un altfel de gust, mai proeminent şi calmant. Nu era foarte dulce, ca să lase aroma lui să fie savurata. Nu mă pot abţine şi arunc o privire către Malakai. Nu ştiu sigur, dar probabil se putea citi uimirea în ochii mei atunci când las cana jos.
— Surprinză? el râde.
Mă trezeşte brusc şi las cana din mână. Nu puteam să aştept ca el să nu observe reacţiile mele. Era ceva nou. Nu fusesem niciodată surprinsă de el într-un mod pozitiv, aşa că nu ştiam cum să gestionez toate aceste expresii.
— Când eram mici şi eram supăraţi, Malakai spune, sau eu şi fratele meu ne certam, mama obişnuia să ne aducă la masa din bucătărie şi să ne pregătească ceva delicios, care ne-ar lua supărarea. Îi plăcea să stea în bucătărie şi acum îi place, e felul ei de a se descărca. Eu şi Damian am stat mult prin preajma ei şi într-o zi ne-a învăţat reţelele ei, a urmat şi o a doua zi şi tot aşa.
Nu îmi puteam permite să spun ceva despre mâncare. Îmi pierdusem simţul exact al acestor gusturi acum multă vreme, însă puteam observa că erau frumos gătite. Ştiu că Evangelyn era o bună bucătăreasa şi probabil băieţii ei îi moşteniseră acest talent, aşa că mă rezum la a asculta respectuos.
— Oare cât este ceasul jos? eu gândesc cu voce tare.
Malakai îşi aduce în față mâna lui stângă şi priveşte prin geamul unui ceas atent lucrat. Probabil că arată ceasul de jos. Desigur! Puteam să nu mă aştept să ştie el totul?
— E puţin trecut de amiază, el mă anunţă.
— Ce? eu întreb surprinsă.
Nu pot să cred! Îmi amintesc brusc de cina cu lupii şi mai sunt doar câteva ore până trebuie să fiu prezentă acolo. Aveam de gând să fac şi o scurtă vizită conacului îngerilor şi dacă Rose este acolo, îmi va lua mai mult decât anticipez.
— Damian a plecat pe la miezul nopţii, Malakai explică, iar noi am mai rămas câteva ceasuri bune. Timpul trece diferit aici.
— Da, nu e nevoie să îmi aminteşti! Ar fi bine să mă grăbesc.
— La cina cu lupii?
Mă ridicasem deja de pe scaun, însă mă întorc şi mă uit către Malakai. Înţeleg că nu îi sunt simpatici lupii, nimeni nu îi era simpatic. Dar de ce insistă atât de mult asupra acestui subiect? Îmi dădusem deja seama că Sebastian urmăreşte ceva în spatele acestei cine, însă îl va masca cu subiecte de discuţie. Probabil vor întreba de următoarea mişcare.
— Vreau să îi fac o vizită fratelui tău, îl anunţ eu.
— Pentru? Malakai se ridică şi el şi mă urmează către ieşire.
Din mai multe motive şi principalul, fiindcă Damian nu stoarce viaţa din mine. Iar un alt motiv este că mi-ar prinde bine compania lui Rose, fiindcă o neglijasem în ultima vreme şi ea sigur este la conac. Dar nu îi pot spune lui Rose că ştiu unde o găsesc, mereu la Damian, fiindcă mi-ar face viaţa un calvar. Ar trebui să am o discuţie serioasă cu ea? Poate cu amândoi? Nu! Am promis că nu intervin. Voi rămâne pur şi simplu pe margine, oricum nu cred că este un moment potrivit în mijlocul acestei întregi nebunii.
Mirosul florilor abia înflorite din teiul veşnic al grădinii mă loveşte în timp ce o traversez. Jocul luminilor din tunel mă fascinează pentru un moment şi uit să răspund, cuprinsă de toate gândurile. Malakai ajunge în dreptul meu, potrivindu-şi pasul după mine şi mă trezeşte din propria minte.
— Fiindcă vreau să o mut pe Rose la el, spun eu. Casa ei nu mi se pare aşa potrivită, iar eu voi fi tot plecată, aşa că am nevoie de Damian să îi ocupe gândurile.
— Parcă spuneai că nu te implici, Malakai mărturiseşte.
— Eu? mă îndoiesc singură de propriile acţiuni. Nu mă implic, e o mişcare în favoarea mea.
— Ei serios! Fratele meu chiar o să creadă ce mi-a spus acum?
— Ai fi surprins să ştii ce crede şi ce nu.
Malakai îşi coboară privirea către mine, făcându-mă să urăsc intimidarea înălţimii lui şi zâmbeşte amuzat. Damian mi-a promis că va avea grijă de Rose şi chiar dacă regret să mă folosesc de asta, voi profita de cuvintele lui. El nu va avea ce comenta.
— Şi unde vei tot fi plecată? Malakai mă întreabă deschizând uşa liftului.
— Trebuie să lucrez cu vrăjitoarele şi voi pendula între lumi de fiecare dată când Alteța Ta consideră că se plictiseşte.
— Nu e adevărat! Malakai loveşte aerul cu mâna în semn de absurd.
— Ce am spus neadevărat? îl întreb în timp ce ies pe uşi către bibliotecă.
— Te-am chemat mereu aici pentru treburi serioase.
— Eşti sigur? Mie îmi pare că te simţi singur în turnul tău ferecat.
Malakai se întoarce pe călcâie către mine şi mă aţinteşte cu o privire iritată. Ar fi vrut să îmi răspundă şi văd asta în ochii lui, însă renunţă. Ce păcat! Mi-ar fi plăcut să mai câştig pentru încă câteva minute.
— Drum bun, Katrina! îmi urează.
Zâmbesc învingătoare şi trec direct prin oglinda lungă din perete. Camera medievală din conacul meu mă loveşte din senin şi zăbovesc un moment. Parcă era cu totul altă energie când mă întoarcem aici, jos. În ultima vreme nu mă alinase nimic în conac, unde ar trebuie să îmi fie acasă. Fac un duş fierbinte şi mă schimb pentru a pleca.
Ies prin spatele conacului, fiindcă nu voiam să anunţ santinelele de întoarcerea mea şi mă îndrept către garaj. Când deschid uşa lată, lumina loveşte în bijuteria mea. Lacul negru strălucea frumos în lumina rece de toamnă. Farurile roşiatice se aprind atunci când pornesc motorul şi o iau din loc.
Mă gândeam dacă să îmi fac intrarea prin fața conacului îngerilor, dar îmi aduc aminte că eu sunt cea care îi strânge o armată lui Damian pentru a-şi dobor fratele, aşa că parchez în fața scărilor şi le urc grăbită, trecând ca vântul pintre santinele.
Câteva şuşoteli şi râsete uşoare îmi atrag atenţia dintr-un salon din stânga mea. Mă apropii de arcada din lemn şi le zăresc pe cele trei doici stând de vorbă. Mă bucur să constat că au uitat de noi şi că se înţeleg de minune. Femeile ăstea au ştiut nişte chestii de care nici măcar noi nu am fost conştienţi şi le pot ascunde cu ele în mormânt, dacă asta ar fi posibil pentru asemenea fiinţe.
Privirea lui Lapis mă zăreşte, fiindcă stătea cu faţa către intrare şi îmi zâmbeşte radiant. Mâna ei îmi face semn să intru aşa că mă abat pentru câteva momente de la drumul meu şi le salut pe toate cum se cuvine.
— Haide, stai jos pentru un moment! Ametist mă îndeamnă aşa că mă aşez pe o canapea. Doreşti nişte ceai?
— Nu, mulţumesc! spun politicos, deja consumasem prea mult ceai în ultimele ore.
Lapis îmi zâmbeşte, fiindcă stăteam lângă ea şi mă mângâie pe mână, că o mamă grijulie şi îşi îndreaptă privirea către celelalte.
— Draga mea, Nina se uită către mine îngrijorată, îmi pare că nu am fost acasă aseară! Probabil m-ai căutat.
Nu prea, mă gândesc eu. Cuvintele îmi stătea pe vârful limbii, însă decid să nu spun nimic şi doar să dau din cap fiindcă nu eram dornică să intru în detalii.
— De fapt a rămas între lumi seara trecută, Lapis îmi linişteşte doica.
La naiba! Femeie asta, trebuia să îmi dau seama când mă atinsese pe mână că s-a uitat în amintirile mele. Cum reuşea să intre aşa pe sub pielea mea? O făcuse chiar şi cu Malakai, de fapt. Are un talent aparte, trebuie să recunosc.
— Da, a trebuit să discutăm ceva important! eu explic. Dacă mă scuzaţi, eu o să îl caut pe Damian.
Nina şi Ametist dau înţelegătoare din cap, iar Lapis mă aţinteşte cu un zâmbet şi o privire şireată. Vulpea asta ştia fiecare discuţie pe care o avusesem aseară, dar sper să nu îi destăinuie lui Ametist. Ce vorbesc eu aici? Rose şi Damian vor fi subiectul lor de discuţie chiar în secunda în care ies din cameră.
Urc către biroul lui Damian şi deschid uşile albe cu un oftat lung. Deja obosisem şi nu eram decât de o oră pe pământ. Dau de el, stând la birou, cu faţa în jos şi mâinile împreunate pe lemnul lustruit. Probabil că nu prinsese prea multe ore de somn, era epuizat după veacuri căutând fără rezultat. Și eu eram, nu îl învinovăţesc. Uitasem complet că Rose este aici, aşa că bolboroseala ei mă face să tresar. Avea o carte în mână, din câte pot observa deschisă la o pagină despre nişte flori şi explica cu ardoare.
— Kat! ea striga când mă observă.
Mă îmbrăţişează scurt şi revine imediat la cartea ei, prea captivată de ce citea acolo decât de prezenţa mea. Observ că se simte foarte bine aici. Nici nu mai exist!
Mă opresc la vitrina cu băuturi în drumul meu spre birou, pentru a-mi turna ceva, dar iau două pahare. Simt că Damian are şi el nevoie. Mă aşez pe scaunul din faţa lui şi îi întind paharul pe care îl dă pe gât.
— Cred că eşti foarte obosit, îi şoptesc. Îmi pare rău că te-am reținut atât de mult!
— Nu, el îmi spune. Nu e seara trecută, ăsta e efectul lui Rose!
— A! eu îmi las privirea în jos. Să înţeleg că a fost o dimineaţă lungă, zâmbesc amuzată.
— Foarte! Mergem?
Damian se ridică de pe locul său şi face ocol biroului pentru a ajunge în dreptul meu. Da, presupun că era timpul să mergem aşa că oftez. O să vorbesc cu el în maşină, fiindcă Rose nu cred că va avea ceva de comentat. Mă voi ocupa eu de părinţii ei dacă protestează.
— Unde mergeţi? Rose ne întreabă.
— Lupii ne-au invitat la cină, Damian răspunde.
— Doar pe voi? ea întreabă într-o notă tristă.
— Ne întoarcem repede! o asigur eu.
Ea înţelege şi noi o luăm din loc. Urc în locul din dreapta, deşi îmi e greu să îmi las motorul la conacul îngerilor, dar nu vreau să atragem prea multă atenţie şi aştept ca o parte din drum să treacă. La radio se auzea o melodie uşoară, la pian, care îmi liniştea mintea. Frunzele de pe şosea zburau în vântul vitezei noastre, iar crengile copacilor bătrâni se mişcau în vânt în timp ce le priveam prin fereastră. Uitasem de realitate pentru câteva ore, seara trecută şi chiar în amiaza asta, aşa că îmi făcuse extrem de rău. Trebuia să îmi revin.
— Aş vrea că Rose să se mute la tine, eu îl anunţ pe Damian.
Privirea lui se mută ca un fulger către mine şi aproape uită de drum pentru o secundă, până când îi fac eu semn să se uite în faţă. Da, aşteptam reacţia asta. Dar nu aştept un „nu" ca răspuns.
— De ce ai vrea asta? el mă întreabă.
— O să fiu în preajma Selenei o vreme, până face afrodisiacele şi mă asigur că vrăjitoarele sunt bine învăţate cum să se comporte. Ştii, trebuie să pretindă că jelesc familia regală în tăcere.
— Da, înţeleg.
— O să se observe că sunt plecată, iar în timpul care îmi mai rămâne sunt între lumi. Aşa că nu pot să fiu aici dacă are nevoie de mine şi nici tu nu poţi garanta că vei fi mereu aici.
— Da, ai dreptate! Damian recunoaşte cu regret.
— Drumurile astea de la tine la ea şi invers nu îmi sună a bine. O fac o ţintă prea uşoară. Nu îi pot spune să se închidă în casă, fiindcă îşi urăşte palatul. Tu eşti singura mea opţiune şi în tine am încredere.
Damian este atent la drum şi ezită câteva secunde să răspundă. Mă folosisem de replica cu încrederea, trebuia să recunosc. Dar ştie şi el că eu obţin ceea ce îmi doresc oricum ar fi, aşa că ar fi mai înţelept să nu facă situaţia dificilă.
— Bine, el oftează. O să fac cum doreşti, doar ţi-am promis.
Eu zâmbesc şi îmi întorc privirea mulţumită către drum. Ştiam că va accepta, chiar dacă o face să pară că e obligaţie. Gândul că Rose va fi prin preajma lui îi face bine, pot simţi asta.
— Doar pentru că e o favoare pentru tine! el mă anunţă. Nu te încrede că pe mine mă poţi manipula.
— Când am încercat să eu să fac asta?
De mai multe ori... Dar mai bine nu recunosc nimic. Nici el nu ştie cât de multe am făcut eu, deci e mai înţelept să tac.
— Am câteva pe listă, Damian spune. Şi să nu uităm de minciuna aia teribilă dintre tine şi Kai. Nu v-am iertat încă.
— Exagerezi! eu spun sigură. Teoretic nu a fost minciună, doar ţi-am ascuns adevărul.
Damian se uită către mine şi râde, iar apoi revine la drumul din faţa noastră. Da, eram la fel de conştientă ca el că folosisem o replică de-a fratelui său, dar se potrivea contextului.
Sper că toți licornii mei sunt bine! Da, știu că nu e cel mai interesant capitol, dar este liniștea înainte de furtună! O să revin cât de curând cu un nou capitol mai plin de acțiune!