— De ce ai crede că ascunzând adevărul ne-ai proteja?
Vocea Ekaterinei sună frântă şi probabil că era obosită. Îşi lăsase capul pe spătarul canapelei şi privea tavanul din lemn. Se cufundaseră ore întregi în pagini vechi şi texte în latină, istorie şi minciuni, doar ca să dea de aceleaşi poveşti spuse de mii şi mii de ori.
Malakai îşi ridică încet privirea din paginile unei cărţi voluminoase, iar Damian îl surprinde, fiindcă stăteau aproape unul de celălalt. Cearcănele din jurul ochilor săi strigau a epuizare, însă faţa îi era serioasă, fiindcă Ekaterina lovise cu nişte cuvinte ale cărei înţelesuri nici ea nu le ştie pe deplin.
Malakai clipeşte de câteva ori şi face contact vizual cu Damian. El ar fi vrut să îi spună lui Malakai să renunţe şi să se odihnească pentru câteva ore sau poate era doar dorinţa lui Damian, de a pleca, care vorbeşte în el. Era de dimineaţă aici şi probabil că jos era deja seară. Ura cu toată fiinţa lui că aici era aceeaşi lumină bolnăvicioasă ori de câte ori se uita pe ferestre.
— De parcă e ceva de care trebuie să ne protejeze, Ekaterina continuă. E istoria lumii noastre, merităm să o ştim. Preferă să ne vadă cum ne sfâşiem între noi, decât să accepte pacea.
— Ceea ce nu cunoaştem ne sperie, Malakai răsfoieşte paginile cărţii lui. Dacă ar lăsa o astfel de lume să existe, puterea li s-ar scurge printre degetele. Iar când ai reuşit să strângi controlul în mâinile tale, îţi e imposibil să îi dai drumul.
— De ce ai vrea control, când gustul haosului e atât de dulce? Ekaterina întreabă.
Ekaterina îşi ridică capul şi îl priveşte direct pe Malakai. El se străduie mulţi ani să stăpânească controlul, iar acum nu îşi permitea nici o greşeală care l-ar putea face să îl piardă. Ekaterina era o furtună, el i-o spusese, iar încătuşarea controlului nu părea să fie ceva ce o atrage. Malakai trebuia să înţeleagă, nu o va putea stăpânii niciodată, iar în momentul în care va înţelege că ea este singura asupra căreia nu are control, atunci vor reuşi să fie pe aceeași pagină.
Ekaterina îl zăreşte pe Damian privind, cu colţul ochiului, pe fereastra de lângă uşă. Încă nu îi plăcea să zăbovească pintre lumi prea multă vreme şi dorinţa lui de a pleca era mai mult ca evidentă. Erau prinși acolo de câteva ore bune, ceasuri întregi.
— Poate că ar trebui să încheiem aici, Ekaterina spune.
— Da, e cam târziu! Damian o aprobă.
Îşi plimbaseră privirea prin fiecare pagină pe care o avuseseră în mână. Nu lăsaseră un singur cuvânt necitit şi au încercat să completeze întreaga legendă cu bucăţi pe care le găseau în alte cărți sau cu alte aliniate din papirusurile vechi. Nimic nu se lega şi ceva parcă lipsea. Era o situaţie greu de înţeles.
— Ce avem până acum? Ekaterina întreabă către Malakai.
— Cam aceeaşi variantă, el răspunde. În timpul Apocalipse, fiecare specie care trăia pe pământ a ieşit la iveală din umbră, iar îngerii au căzut pe pământ plătind pentru păcatul comis. După ce Lumea Veche a fost distrusă, au rămas prea puţini din fiecare specie. Ştiau că o să moară în curând dacă nu fac ceva. În cele din urmă au ajuns de acord să vindece pământul împreună, fiindcă singuri nu ar fi supravieţuit. Aşa au luat naştere Primii Înţelepţi. Un reprezentant din fiecare specie, care asigura pacea dintre specii. La început, facţiunile au fost foarte izolate, fiindcă nu cunoscuseră atâta vreme decât propriul lor sânge. Cu vremea, vampirii au avut nevoie de oameni să supravieţuiască, lupii de vrăjitoare pentru a ţine sub control transformarea dureroasă, oamenii de leacurile lupilor, îngerii de sângele elfilor şi cu fiecare zi apăreau tot mai multe. Au fost nevoiţi să depăşească graniţele propriei case şi să convieţuiască. Nu a fost mereu pace, dar înţelepţii s-au străduit să facă tot le stătea în putere să menţină un echilibru. Când totul a început să scape de sub controlul lor, au găsit o cale. Au făurit trei coroane, fiecare cu câte un cristal întipărit în argintul fierbinte al acesteia. Piatra conţinea sângele speciilor, peste care domnea, în el. În cinstea Lumii Vechi, înţelepţii au numit vampirii, lupii şi vrăjitoarele, sânge. Îngerii căzuţi, cerberii şi elfii erau sufletul, iar omul trupul. Au sacrificat o femeie a Vechii Lumi, cu puteri ale paranormalului şi au folosit vrăjitoarele pentru a-i transfera darurile în fiecare din cele trei pietre. Femeia putea citi dincolo de cuvinte şi vedea prin aure. Astfel că au pus vrăjitoarele să stoarcă culoarea din pietre şi se spune că aceste cristale vor prinde viaţă atunci când cel demn, să conducă pentru fiecare element, va purta coroana pe capul său. Cristalele îl vor recunoște prin prisma darurilor femeii sacrificate.Dar pietrele au dat greş, iar conducătorii nu au fost cei demni de coroană, aşa că elementele s-au răzvrătit una împotriva celeilalte, iar înţelepţii s-au văzut nevoiţi să distrugă cristalele şi să înfiinţeze Alianţa. Primii Înţelepţi au blestemat speciile şi au prevestit şase semne, la finalul lor, elementele se vor distruge una pe alta, plătind pentru că nu au respectat pacea de atunci.
— Dar parcă sfârşitul nu are sens, Ekaterina spune. De ce s-au luptat elementele unele cu altele, ce le-a făcut să se răzvrătească? Cu ce au fost mai speciali înţelepţii decât cei meniţi să conducă, încât au reuşit să menţină pacea?
— Fiindcă nu asta s-a întâmplat, Malakai răspunde. Poate e o simplă legendă despre începuturi, dar sfârşitul a fost mereu spus după cum se voia.
— Am căutat peste tot, în fiecare pagină scrisă pe care am putut-o avea! Ekaterina spune. Nu am găsit nimic!
— Atunci voi mai căuta!
Malakai era determinat să găsească răspunsuri, însă părea tot mai imposibil de a ajunge la ele. Ekaterina oftează şi îl surprinde din nou pe Damian cu privirea ei. Fusese tăcut, iar acum nu privea decât undeva prin cameră, cu mintea departe de ei.
— Damian, Ekaterina spune, hai cu mine!
El tresare uşor la auzul numelui său, fiindcă era adânc cufundat în gânduri şi îşi ridică privirea către regină. Voia să întrebe unde ar trebui să meargă, însă Ekaterina era deja în drumul ei aşa că Damian se vede nevoit să grăbească pasul pentru a o ajunge. Trec amândoi prin arcada de sub bibliotecă şi cotesc spre frumoasa bucătărie a lui Lapis. În mijlocul ei era o insulă din lemn lustruit și dat cu lac, într-un maroniu cald. Ekaterina ia ibricul care era lăsat pe aragaz şi caută niște căni prin rafturile de sus.
— Unde ţi-e mintea? ea îl întreabă.
— Aici! Damian îi răspunde.
Ekaterina pune cănile jos şi apoi îşi ridică privirea îndoielnică către el. Damian încearcă să îi reziste câteva momente, să păcălească acea şiretenie din ea, însă este învins. Oftează şi se sprijină cu cotul de blatul insulei.
— Nu ştiu, Damian spune. Mă gândeam, chiar crezi că ar putea exista o astfel de lume? Linişte şi pace, libertate, orice specie să fie liberă să convieţuiască cu alta, fără regulile idioate ale Alianţei?
Ekaterina toarnă ceaiul în cele trei căni şi analizează un moment. Nu se gândise prea mult la cum ar fi lumea după, ci ştie doar că vrea să doboare Alianţa. Răzbunarea îi ocupase o mare parte din gânduri ca să poată să vizualizeze lumea după ce înţelepţii ar fi doborâţi. Da... Probabil că ăsta ar fi scopul, ăsta fusese mereu scopul. O lume plină de pace, unde fiecare e liber, unde nu trebuie să respecte graniţele propriei lor case. O lume a tuturor.
— Da! Ekaterina îi răspunde pur şi simplu.
— Sună imposibil.
— Nimic nu e imposibil!
Ekaterina îşi ridică privea către Damian, iar acesta îi zăreşte voinţa neclintită din acel negru veninos. Poate că tocmai această furtună din ea o transforma în luptătoarea care este astăzi, însă tot această furtună este şi cea care o împinge spre nebunie de fiecare dată.
Damian zâmbeşte uşor, la gândul unei lumi despre care nu a auzit decât în basme şi la naivitatea cu care îndrăznea să viseze.
— Vino la palat doar când este ceva serios, Ekaterina îl anunţă, nu de fiecare dată când fratele tău se plictiseşte. Nu vreau să îi atragă atenţia lui Rose asupra lui, în special că ea crede ce este mai rău despre el.
— O spui de parcă Rose s-a mutat la mine.
Damian ia două căni în mână, iar Ekaterina porneşte în faţă cu cea a ei, simţind căldura ceaiului din nou pe pielea ei rece.
— Şi nu-i aşa? ea întreabă, însă nu aşteaptă un răspund. Dacă nu, ar trebui să fie. Mi-ai promis că o să ai grijă de ea.
— Nu pot să o ţin pe lângă mine mereu, Damian mărturiseşte. Părinţii ei...
— Părinţii ei au închis ochii când ea umbla prin preajma lui Azur! Nu aş ţine cont de ei.
— Nu e aceeaşi situaţie, Damian explică. Azur era doar o răzbunare şi ei ştiau asta, de aceea o ignorau.
— Deci în cazul tău este serios, Ekaterina spune pentru ea.
— Poftim? Damian o întreabă fiindcă nu înţelesese prea bine.
— Da, am înţeles! Ekaterina răspunde. Regii ştiu că eşti în preajma ei de când eraţi mici şi e periculos să o lase acum să se apropie prea mult. Nici o specie nu are voie să interacţioneze una cu alta, în special moştenitorii.
Damian se aşează lângă fratele lui, iar Ekaterina ia o gură din ceaiul fierbinte şi îi savurează gustul bogat. Nu prea putea să se bucure de arome aşa de intens cum o făcea pe vremea când era doar un om, fiindcă gustul sângelui părea mai apetisant, dar ceaiul fusese mereu un fel de alinare. Nu îşi pierduse niciodată aroma pentru ea.
— Regula asta nu le-a plăcut niciodată părinţilor noştri, Malakai spune încă răsfoind pintre pagini.
— Sau bunicilor, Damian completează.
— Nici străbunicilor sau strămoşilor noştri, Ekaterina spune.
Malakai închide cartea şi o lăsă pe masa din faţa lor. Când privirea lui scapă de concentrarea cuvintelor într-o limbă veche, dă de zâmbetele lui Damian şi al Ekaterinei şi se destinde şi el primind căldura lor. Ia cana de pe masă şi gustă ceaiul proaspăt. Lapis avea câteva arome deosebite în reţetele ei.
— Probabil că e seară jos, Ekaterina spune încă gândindu-se la Rose. Dacă nu a plecat deja, nu o lăsa să plece acum.
— Ştiu că e periculos, Damian spune. Nu ai încredere în mine?
— Eşti obosit, iar Rose e uneori epuizantă aşa că nu ştiu cât de raţional poţi gândi când te întorci.
— Rose, spune Malakai. Aud tot mai mult de ea.
— Fiindcă e importantă pentru mine, Ekaterina îi spune.
— Pentru noi, Damian o corectează. Am crescut împreună acolo jos.
Malakai se uită către Ekaterina după ce fratele lui îi mărturiseşte şi îi zâmbeşte în colţul gurii. Oare îi putea citi gândurile acum? După privirea usturătoare pe care i-o acorda, el ar spune că poate. O satisfacţie uşoară trece prin el şi îşi poartă expresia arogantă fără să realizeze măcar.
Nu îl cunoscuse pe acel Malakai care i-a ascuns adevărul despre părinţii ei, fiindcă nici el nu s-ar fi cunoscut pe sine prin ochii ei. Dacă Ekaterina ar ştii adevărul, poate că ar înţelege. Dar este un gând pe care nu îl va transforma niciodată în realitate. Ekaterina nu trebuie să afle despre ce părinţii ei au hotărât în acea seară şi nici de ce le promisese el. Era pur şi simplu mai bine aşa, pentru toţi.
Dar ea îl cunoaşte. Îi citise mişcările, încât acum i le anticipa. Trăsese atât de mult de ea pentru a putea face faţă acelei puteri odioase din el, încât acum o putea evita fără să clipească. Îi citea dincolo de priviri, încât dacă ar fi fost acolo, pe câmpul de luptă, Ekaterina ar fi fost un adevărat adversar.
— Mi-ar plăcea să o cunosc pe muritoare, Malakai spune punând paie pe focul din privirea Ekaterinei. Desigur, după ce se liniştesc apele!
— Nu îi spune muritoare, Ekaterina o spune înainte ca Damian să apuce.
— De ce? Damian întreabă curios despre dorința fratelui său.
— Fiindcă este importantă, Malakai face o pauză, pentru voi.
Ar fi vrut să spună „pentru tine", dar simţea săgeţile din privirea Ekaterinei lovindu-l cu fiecare secundă care zăbovea şi parcă îi simţea lama tăioasă din cuvintele pe care le va primi mai târziu. Îi spusese să nu aducă asta în discuție în prezența fratelui său și Malakai ignora spusele ei fără reținere.
— Haide, Ekaterina spune către Damian, nu mai asculta fiecare prostie pe care o spune fratele tău. Mai bine te-ai întoarce.
Damian aprobă dând din cap şi se ridică de pe canapea. Se îndreaptă spre uşă, fiindcă avea de gând să se teleporteze afară, însă mâna i se opreşte pe clanţă. Uitase complet şi trebuia să îi spună Ekaterinei înainte să plece. Se întoarce pe călcâie şi le atrage privirea fratelui său şi reginei.
— Era să uit! Damian spune către Ekaterina. Lupii ne-au invitat mâine la cină, doar noi doi.
— De ce? Malakai întreabă înainte ca Ekaterina să proceseze informaţia spusă de Damian.
— E imprudent, Ekaterina spune ignorându-l pe Malakai.
— Asta le-am spus şi eu, Damian mărturiseşte, dar au insistat.
— Probabil că e mai personal, Ekaterina gândeşte. Sebastian e conştient că nu trebuie să rişte.
— Atunci mergem, Damian clarifică.
Ekaterina aprobă din cap, iar Damian nu are nevoie de mai multe. Apăsă clanţa şi iese în grădina anexelor, înconjurat de lumina slabă. Doar florile din preajma teiului dădeau o pată de culoare acestei lumi. Inspiră adânc şi se teleportează acasă, fiindcă simţea că aparţine mai mult pământului decât cerului.
— De ce tot insişti cu Rose? Ekaterina îl întreabă iritată pe Malakai.
Malakai se lăsă pe spate în canapeaua liberă, fiindcă Damian îşi părăsise locul şi ia o gură din ceai. Întârzia răspunsul din pură intenţie, făcând-o pe Ekaterina să fiarbă în sinea ei. Nu era o mişcare prea bună, fiindcă deja îl ura, dar asta îi permitea lui să obţină răspunsuri sincere. Ekaterina acţiona mai mult impulsiv când era nervoasă şi îi va spune tot ce îi trece prin minte dacă va pune întrebarea corectă.
— Fiindcă vreau să ştie că poate vorbi cu mine despre ea, Malakai îi mărturiseşte. Chiar dacă nu o cunosc sau aparţine lumii de jos.
— Eu ţi-am spus să nu o aduci în discuţie în preajma lui. Poţi face măcar atât?
— De ce? Am nevoie de un răspuns Katrina.
— Nu poţi să le ştii pe toate! Ekaterina îi aruncă cuvintele.
— Atunci o să aflu singur de la el.
Ekaterina îl aţinteşte pe Malakai cu o privire ucigătoare şi asta nu îl face decât pe Malakai să zâmbească şi pe ea să se enerveze şi mai tare.
El trebuia să aibă fiecare răspuns şi să ştie tot ce se întâmplă, iar pentru prima dată, Ekaterina voia să îl lase pur şi simplu să se întrebe. Dar realizează că nu poate. Malakai e prea şiret şi Ekaterina are nevoie de Damian cu picioare pe pământ, iar fratele lui îl poate da peste cap în cel mai rău mod posibil.
Malakai îşi apleacă capul într-o parte, într-o notă uşoară, aşteptând răspunsul. Ekaterina îl întârzie, fiindcă nu îi plăcea să îi facă pe plac. O irita la culme şi ar putea tăcea aşa o perioadă foarte lungă, fără probleme, dar părticica raţională care mai rămăsese în ea, îi spune să nu.
— Fiindcă nu şi-a dat seama încă, Ekaterina îi răspunde.
— Poftim? Malakai întreabă confuz.
— Ceea ce tu ai observat din câteva priviri şi două cuvinte cu el, Ekaterina explică, Damian nu a realizat încă.
— Vrei să îmi spui că fratele meu nu vede pasiunea lui pentru muritoare! Malakai rămâne un moment pe gânduri, amuzat de situaţie.
— Nici eu nu înţeleg cum, Ekaterina spune. Dar aştept de ceva vreme să observe. Aşa că ai face bine să îl laşi să vadă singur.
— Înţeleg, Malakai murmură.
Un moment de tăcere se lasă peste ei, fiindcă Malakai încă procesa ceea ce auzise şi zâmbeşte pentru sine imaginându-şi situaţia. Ekaterina râde şi ea văzându-l pe el cum se distrează de întreaga scenă şi lasă cana cu ceai pe masă, fiindcă căldura ei se pierduse.
— Deci mergi la cină cu lupii? Malakai schimbă subiectul.
— Da, probabil e ceva important.
— Sau e o scuză pentru Sebastian să fie aproape de tine.
— Gemenii nu ar fi aşa imprudenți, Ekaterina îl asigură. În plus, vine şi Damian.
— E amuzant, Malakai spune pentru el dar Ekaterina îl aude.
— Ce anume e amuzat? întreabă ea iritată.
— Că ai putut să vezi atât de uşor prin Damian, dar nu poţi vedea că Sebastian încearcă să profite, chiar dacă ştii că te place.
Ekaterina ar fi vrut să îi nege şi să încheie acest subiect, dar îşi retrage cuvintele. Pentru un moment, Malakai începea să aibă sens. Putea să fie enervant când dorea, însă Ekaterina trebuie să recunoască că mintea lui funcţionează la un alt nivel de control pe care ea nu îl are.
— Argumentează-mi de ce ar face asta, Ekaterina îi spune.
Privirea lui Malakai se luminează şi zâmbeşte în sinea lui, fiindcă se aşteptase să îi facă o morală lungă despre cum nu toţi au o minte la fel de bolnavă ca a lui. Nici nu are nevoie de câteva momente să se gândească, fiindcă îi poate spune o listă întreagă Ekaterinei din care să aleagă cel mai plauzibil motiv, dar trebuia să recunoască că nu îi cunoaşte prea bine pe gemeni, iar asta poate fi un punct în minus.
— Ai spus-o şi tu, lupul acţionează impulsiv când vine vorba de tine. De ce ar fi diferit în cazul ăsta? Întrunirea se apropie şi nimeni nu ştie cum o să se termine, aşa că profită de timpul pe care îl mai are ca să te vadă cât de mult posibil.
Şi mai era sărutul... Nu vorbise cu Sebastian despre asta şi nici nu clarificase, fiindcă spera ca el să nu insiste asupra subiectului şi să realizeze că a fost ceva strict necesar. Probabil nu aşa necesar, dar el preferase alegerea asta. Cumva, Malakai avea dreptate, deşi Ekaterina era convinsă că gemenii aveau ceva important de vorbit. În plus, nu doreşte să îi dea dreptate lui Malakai, niciodată!
— Eu chiar ascult aici logica vorbind despre inimă, Ekaterina spune. Nu se prea potriveşte.
— Ştii că am dreptate, pot să văd! Malakai nu se dă bătut.
— Nu poţi să câştigi de fiecare dată, nu te mai încăpăţâna!
O tăcere scurtă se instalează făcând loc războiului dintre privirile lor. Violetul radiant al lui încerca fără efort să preia controlul peste abisul din ochii Ekaterinei, însă ea părea să devină tot mai puternică. Aproape că negrul privirii ei îl cuprinsese cu totul în întunericul lui.
— Mai bine aş pleca, Ekaterina mărturiseşte.
— De ce nu rămâi? Malakai întreabă.
Ekaterina deja se ridicase de pe canapea şi privirea îi era aţintită pe uşă, însă o coboară către Malakai. Rămâne pe gânduri un moment. Ar trebui să rămână? Imaginea conacului pustiu, fără vlagă şi fără mirosul familiar ar părinţilor ei, îi umple mintea cu cel mai gol sentiment pe care îl trăise. Amintirea Ninei şi a primirii ei calde e singurul lucru care îi oferă voinţa de a se întoarce acasă.
— Adică poţi sta aici, Malakai continuă, la Lapis! Şi îmi poți povesti despre moştenitori, în special Rose!
Malakai îi face cu ochiul, sugerând că doreşte ca audă doar despre Rose şi în special relaţia ei cu fratele său.
Rose era deja la Damian, deci nu o va avea prin preajmă. Poate că Nina este la conacul îngerilor, fiindcă Lapis era pe pământ şi era una din puţinele dăţi când erau toate trei în aceeaşi lume. Iar Ekaterina rămăsese, de fapt, singură în întregul conac, bântuit de amintirea regilor.
Dar de ce ar rămâne? Nu vrea să îi arate lui Malakai că l-a iertat, nu vrea să se citească pe ea că are încredere în el. Făcuseră un jurământ şi avea de gând să îl reia după ce acest război se încheie. Nu era gata să fie lovită din nou de trădarea lui. Nu se aşteptase niciodată la el, nici în cele mai groaznice coşmaruri, fiindcă el o învăţase cum să lupte întunericul din natura ei. Îi respectase părinţii şi la fel şi dorinţa din străvechi a familiilor de a fi prietene. Nu înţelesese, nu înţelege. De ce? De ce a făcut asta?
Oftează lung, consumată de aceste gânduri interminabile. Îşi flutură prin minte şi alungă norii furtunoşi care se îngrămădiseră să apară şi lasă razele soarelui să strălucească pentru o vreme.
— Atunci mă duc să mai aduc nişte ceai! Ekaterina spune.
Ce fac licornii mei? Am revenit cu un nou capitol și sper să vă placă! Lectură plăcuta!