Mâinile încă îi erau acoperite în praful rafturilor vechi de când timpul, din Citadelă. Arhiva îngerilor căzuţi este aproape cea mai vastă arhivă din toate lumile şi pe cât îi era de folositoare, pe atât îi făcuse ziua un întreg calvar. Îl durea capul de la cât căutase ce are nevoie pintre documentele interminabile.
Ekaterina avea de gând să lovească Alianţa şi el ar fi trebuit să se aştepte la asta, fiindcă ea voia răzbunare. Poate că era şi normal, însă el nu mai ştia din ce perspectivă să gândească fiind scufundat în atâtea minciuni fără sfârşit. Parcă îl trag la fund cu fiecare zi ce trece şi îl îneacă încet.
Încă nu ştie dacă să doboare elfii şi cerberii e ideea cea mai bună, dar planul Ekaterinei era faţada lui perfectă. Nu crede că o va putea convinge să renunţe la gândul şi intenţia de a-i omorî cu sânge rece, dar dacă reuşea să întoarcă toate speciile către Alianţă, înainte să fie prea târziu, poate că îşi va da seama ce este bine şi ce nu, în final. Era complicat...
Malakai oftează în timp ce urcă în lift şi se aşează cu spatele de singurul peretele din metal. Îşi lăsă capul pe spate, lovindu-se uşor de răcoarea binevenită. Capul îi exploda şi gândurile nu încetau să îi întunece mintea.
Ura să folosească liftul principal. Părea să fie atât de dezgolit, prin pereţii de sticlă, în văzul tuturor, când el dorea doar să respire, măcar pentru o singură secundă. Uşile se deschid şi îl împing în coridorul întunecat. Singura rază de lumină erau uşile imense ale bibliotecii şi aproape că zâmbeşte când le vede, dar nu mai avea pic de energie în el, aşa că se limitează doar la a-şi imagina că zâmbise.
Pune cărţile consistente şi documentele vechi, pe care le împrumutase, pe biroul său din bibliotecă şi se îndreaptă spre masa cu băuturi pentru a-şi turna un pahar. Albastrul puternic, din picturile de pe tavan, se reflectă plăcut în capacul de cristal al sticlei de coniac. Ridică paharul pentru a şi-l duce la gură, dar se opreşte cu el în aer. Ceva se mişcase în spatele lui şi putea să jure că nu e doar mintea lui obosită.
Pune încet paharul în jos şi îşi mută capul într-o parte, privind cu coada ochiului restul bibliotecii. Nu îi mai atrage nimic vederea, însă vuietul scurt al unei viteze inimaginabile îl pune cu siguranţă pe gânduri. Oftează şi se teleportează imediat ce apreciază un loc anume, unde acesta umbră ar putea fi.
Uşile liftului din spatele bibliotecii, cel folosit de servitori, nu se deschiseseră încă, aşa că reuşeşte să o prindă pe Ekaterina la limită. Privirea ei era prea concentrată pe numărul etajelor care urcă, aşa că nu îl observă pe Malakai când apare în spatele ei şi o întoarce către el.
— Ce faci, Katrina?
Malakai o întreabă zâmbind relaxat, ştiind prea bine că întregul control îi aparţine doar lui acum şi cu o privire mustrătoare fiindcă se ascundea pintre rafturile bibliotecii.
— Shh! Ekaterina îi spune făcându-i semn să tacă. Ai un vizitator şi eu nu ar trebui să fiu aici.
Ba din contră, ar fi trebuit să fie aici, fiindcă îl putea scuti de ceva muncă. Cărţile pe care le luase erau destul de voluminoase, iar ea era cea mai determinată dintre ei să lovească Alianţa. Lui Malakai nu i-ar strica o mână de ajutor şi îşi încruntă fruntea, fiind deja prea obosit să mai primească vizite.
— Ce? Malakai întreabă. Nu primesc pe nimeni!
— Pe asta nu cred că ai cum s-o eviţi, Ekaterina îl asigură.
Uşile liftului se deschid chiar în spatele Ekaterinei, dar de această dată nu intră o santinelă sau un servitor pentru a anunţa vizita, ci Lapis îşi face apariţia purtând aura ei luminoasă. Ekaterina îşi trage mâna din strânsoarea lui Malakai şi se întoarce pentru a o privi mai bine pe femeie.
— Majestate! Lapis se înclină în fața Ekaterinei. Alteța Ta, ea se uită către Malakai, Celest Lightborn este aici!
Malakai se uită serios pentru o secundă la doica lui şi apoi zâmbeşte larg. Un râset scurt îi scăpa şi îşi înclină puţin capul, sperând să primească o aprobare din partea femeii.
— Glumeşti! el îi spune sigur.
— Mi-aş dori tare să glumesc! Lapis îi spune privindu-l aspru.
Malakai le spusese elfilor să stea în casa lor şi îi precizase, chiar subliniase că Celest e o ţintă foarte sigură. Aşa că, de ce îşi trimitea Azur sora în mijlocul lumii intermediare? Ar trebui să folosească una din porţile oficiale de pe pământ, să ajungă între lumi şi apoi să parcurgă calea până la palat. Celest se expusese groaznic de mult.
— Ar trebui să plec, Ekaterina spune către Lapis.
— Nu! Malakai spune. Ia-o cu tine! îi ordonă lui Lapis.
— Nu fi încăpăţânat! Ekaterina se răsteşte la el. Eu nu mai vreau să risc nimic, aşa că plec!
— Ai venit până aici de bună voie şi aş fi tare prost să te las să pleci fără explicaţii, Malakai îi spune şi pleacă în bibliotecă fără să mai aştepte un răspuns.
— Haide, draga mea! Lapis îi spune dulce. Cred că ne-ar prinde bine amândurora un ceai acum.
Ekaterina se uită pentru un moment la femeie, însă nu o poate refuza, aşa că intră în lift, iar uşile se închid în faţa ei, ducându-le în anexa personalului de la nivelul solului.
Malakai deschide în grabă uşile bibliotecii, trântindu-le de peretele solid şi le închide în spatele lui. Coboară până în biroul oficial al acestui palat, fiindcă în acest moment nu îi plăcea gândul să mai primească pe cineva în biblioteca lui, a lui Damian, a amândurora. În plus, cărţile şi documentele erau deja acolo şi nu poate risca ca Celest să le observe. Era o scuză jalnică de a părăsi biblioteca, dar era de ajuns pentru el.
Malakai îşi ocupă locul în scaunul sculptat meticulos, cu lumina bolnăvicioasă bătându-i din spate şi îşi freacă uşor ochii, încercând să scape de durerea uşoară de cap. Uşile biroului se deschid destul de larg, căci santinelele ei îi făceau o intrare. Celest le face semn să aştepte afară, iar elfii se conformează şi se retrag.
Îşi dă peste umeri părul blond platină şi îl aţinteşte pe Malakai cu un zâmbet dulce şi şiret. Da, Malakai îşi amintea de obiceiurile ei. Purta o rochie de un albastru cobalt. Desigur că purta albastru, doar era culoarea îngerilor, însă Malakai prefera violetul. Poate a fost din cauza privirii lui sau pentru că era o gură de aer proaspăt în toată sufocarea albastrului regal al îngerilor. Tatăl lui avea nişte ochi albaştri glaciari, ca cei ai lui Damian, mama lui avea nişte ochi mai calzi, mai gri. Dar el avea o privire aparte, o privire rece, de levănţică. Era ceva diferit şi pentru el, violetul va reprezenta mereu o altă realitate, cea a lui.
Celest se aşează pe scaunul din faţa lui şi îi zâmbeşte copilăreşte. Malakai respiră adânc, fiindcă va avea nevoie de o minte limpede, iar el nu o posedă în acest moment.
— De ce te-a lăsat fratele tău să pleci de acasă? el întreabă serios.
— Nu ştie! Celest ridică din umeri şi se lăsă pe spate.
— Deci ai fugit, perfect! Malakai se lăsa şi el pe spate, puţin cam repede şi se loveşte uşor de spătarul greoi.
— Nu am fugit! Celest protestă ca un copil răsfăţat. Am gărzile după mine! Doar că Azur nu ştie.
— I-am spus clar fratelui tău să aibă grijă de tine fiindcă eşti cea mai posibilă ţintă, el încearcă să o facă să înţeleagă.
— Chiar eşti supărată, ea constată zâmbind. Atât de mult ţii la mine!
— Eu vorbesc foarte serios! Malakai se răsteşte la ea. Tu ştii cu ce ai de-a face aici?
Cu Ekaterina... Avea de-a face cu Ekaterina, care mai acum câteva zile îi explica înverşunată că o să o omoare pe fata din faţa lui fără să clipească măcar. Celest nu prea fusese prezentă la întrunirile Alianţei, fiindcă era o simplă rezervă pentru coroană. Şi în timpul în care ea a început să participe la aceste întâlniri, Ekaterina era deja regină, prea ocupată să îi mai dea atenţie, aşa că Celest nu îi putuse observa flacăra aia în privire pe care oricine o poate vedea. E un vampir, în cele din urmă, deci moartea nu reprezintă ceva anume pentru ea ci face parte din moştenirea ei.
Nu ştia despre oameni sau vrăjitoare, dar ştia că lupii sunt nişte luptători înnăscuţi. Aveau un şarm aparte, fiindcă îşi vânau prada cu fineţe şi o sfâşiau fără milă la sfârşit.
Malakai se opreşte cu privirea pierdută pentru un moment, către orice punct din cameră şi realizează că nu va ieşi bine. Următoare întrunire a Alianţei va fi un măcel demn de amintit, iar moştenitorii vor zâmbi fără reţinere cu mâinile pătate de sângele elfilor, fiindcă asta era efectul Ekaterinei. O urmau indiferent de ce cale avea ea să aleagă. Nu se poate decide dacă e un lucru bun sau foarte, foarte rău.
— Nu! Celest răspunde şi îl trezeşte brusc. Şi de asta vreau să nu mai fiu dată la o parte! Vreau să particip la planurile voastre şi în alianţă.
— De ce îmi spui mie asta?
— Fiindcă Azur nu mă va asculta, dar dacă i-ai spune-o tu...
Malakai ridică mâna şi o opreşte din vorbit. Nu are de gând să se implici prea mult în această alianţă. Singurul lui scop fusese şi încă este de a afla ce plănuiesc ei înainte să lovească. Celest ar fi cu ochii pe el în permanentă şi l-ar încurca mai mult decât îşi poate acum imagina. Implicarea ei în alianţă va avea ca şi efecte secundare vizite regulate la palat, iar el prefera să se bucure de intimitatea din prezent.
— Nu o să vorbesc cu Azur, Malakai îi răspunde.
— De ce? Celest întreabă adoptând o expresie mâhnită.
— Fratele tău mi-a promis un singur lucru. Dar eu pot să am ce vreau şi fără ajutorul lui Azur, aşa că nu îmi place să mă implic mai mult decât trebuie.
— Să înțeleg că tu nu vrei ceea ce Lucius şi fratele meu vor? Celest îşi linişteşte ochii lăcrimânzi căci pusese o scenă în faţa lui.
— Nu vreau pământul, Malakai se ridică.
Asta era singurul lucru pe care Azur şi Lucius îl vor. Control peste pământ şi peste toate creaturile sale. Voiau putere absolută peste lumea în care trăiesc, iar cerul era un ţel mult prea sus pentru ei. Nu îl vor avea niciodată, nu le-a aparţinut niciodată şi nu va fi al lor vreodată.
— Atunci ce vrei?
Celest se ridică din scaunul ei şi se întoarce către Malakai care aproape că ajunsese la uşă. Avea de gând să o deschidă pentru prinţesă şi să îi arate drumul spre ieşire, dar gărzile ei probabil aşteptau cuviincioase să o escorteze. Tot ce trebuia să mai facă era să pună mâna pe clanţă şi să o deschidă, însă el se întoarce pe călcâie. Celest aproape că ajunsese la el, însă refuză să se apropie mai mult de ieşire aşa că Malakai face câţiva paşi către ea. Înălţimea lui era exuberantă faţă de a ei, atât de intimidantă. Bărbia lui Celest se ridică pentru a da de ochii lui reci, plini de o siguranţă pe care nu o mai întâlnise la nimeni.
Malakai îşi lăsă puţin capul în jos, pentru a putea ajunge aproape de nivelul ei şi îi cuprinde fața în mâna sa. Faţa lui Celest era aşa mică şi fină, ascunzând viclenia care îi curgea prin vene sub acest veşmânt fin. Atingerea lui era fierbinte, fiindcă energia îi curgea prin fiecare centimetru din trupul lui, părăsindu-l din ce în ce mai mult în vreme ce îşi folosea puterea. Ochii lui Celest îl privesc natural cu o ezitare mică şi cu o teamă mai adâncă, dar adoră să fie aproape de el, aşa că era dispusă să plătească preţul. Malakai nu îi chinuie sufletul decât un scurt minut, fiindcă nu îşi permitea să piardă energie. Ochii lui o aţintesc arzător cu o privire plină de furtună şi un zâmbet scos din infern.
— Vreau regina vampirilor! spune el cu o voce şoptită, pe un ton demonic.
Malakai se îndepărtează de Celest şi deschide uşile biroului pentru a o pofti afară. Gărzile se întorc imediat ce aud sunetul clanţei şi o întâmpină pe prinţesă, aşa confuză şi prinsă în efectul puterilor întunecate a lui Malakai. Celest era un risc pe care nu şi-l poate lua în momentul de faţă şi probabil că nu va mai fi nevoie în viitor.
Malakai se teleportează înapoi în bibliotecă şi se lasă pe canapea. Capul părea să îl doară mai aprig decât atunci când ajunsese acasă, iar pierderea uşoară a energiei nu îi făcuse bine. Privirea lui dă de cărţile de pe birou, cele pe care le luase din arhivă şi îşi aminteşte brusc că Ekaterina era în palat. De ce venise? Era, probabil, cea mai importantă întrebare acum. Fiindcă el nu îi trimisese o scrisoare prin care îi cerea prezenţa şi ea nu mai venea de bună voie la palat încă de când îşi jurase să stea departe de Malakai.
Se ridică puţin cam repede şi imaginea din faţa lui se întunecă pentru o secundă. Îşi scutură capul şi merge către liftul din spatele încăperii. Lapis trebuie să o fi dus în anexele personalului, aşa că apasă butonul pentru parter. Când uşile se deschid, un tunel, al cărui capăt nu îl putea zări de unde stătea, se întinde în faţa lui numai în cărămizi de sticlă albă, pe ici pe colo albastră. Lumina se reflecta frumos prin ele, în timp ce paşii lui se îndreptau către capătul acestuia.
Când sticla îşi găseşte sfârşitul, Malakai păşeşte prin arcada tunelului în grădina anexelor. Clădirile erau mici şi compacte, călduroase, aşezate într-un cerc perfect. Iarba încă verde era tunsă la milimetru. Florile ocupau fiecare centimetru aşezate în ronturi după culoare, în interiorul unui cerc din cărămizi cenuşii. Un tei bătrân, veşnic înflorit se afla în mijlocul acestui cerc, iar mirosul lui îi mângâie simţurile încă de când intră. Florile lui îi cuprind privirea pentru un moment, în timp ce se îndreaptă către casa lui Lapis.
Nici nu mai bate la uşa când ajunge, căci era atât de obişnuit să se afle în casa ei pe când era copil, încât acum pare că timpul se întorsese în anii lui fericiţi. Uşa principală era într-un stil medieval, care îl captivase mereu pe Malakai. Aceasta se deschide şi dezvăluie imensul ei hol. Tavanul era numai din lemn, decorat cu plăci lustruite şi piloni de susţinere. Peretele din faţa lui era plin de cărţi, până la tavan, încât Lapis avusese nevoie să pună un balcon undeva pe la jumătatea raftului. Un fel de arcadă se vedea prin biblioteca încărcată, prin care Malakai ştia că treci în cealaltă parte a casei sale. Încăpere erau decorată călduros şi chiar în mijlocul ei Lapis ţinea două canapele cafenii.
Femeia îşi ocupase locul pe una din ele, cu o cană de ceai în mână, fiindcă mirosul ceaiului ei dulce se simţea în toată casa, iar Ekaterina o privea de pe cealaltă canapea. Îşi încălzea mâinile de pereţii fierbinţi ai cănii şi purta un zâmbet care îi lipsise de multă vreme de pe faţă. Lapis îi povestea ceva cu o expresie luminoasă şi gesticula exagerat, aşa cum îi este felul.
— Doar nu aştepţi o invitaţie dragule! Lapis spune când îşi termină povestea.
Se uită către Malakai şi abia atunci el realizează că se oprise câteva momente în uşa pentru a admira din nou întreaga casă, toată scena din faţa lui. Îşi amintise de vremea când fusese un copil şi gândurile îl prinseseră în mrejele lor.
— Faci mereu o primire călduroasă, Malakai spune ironic în timp ce închide uşa.
— O să îţi pun nişte ceai, Lapis ignoră remarca acestuia.
Femeia se face dispărută prin arcada de sub cărţi, iar Malakai se aşează în locul ei, lăsându-se pe spate. Era foarte obosit şi realizează asta abia când se pune jos şi simte că nu va mai avea putere să se ridice de acolo. Parcă durerea de cap îi dispăruse încet, iar căldura casei şi mirosul ei dulce îl fac să se relaxeze într-o notă de care uitase.
— Nu prea a mers bine, Ekaterina spune.
Malakai nu are puterea necesară să răspundă acum, aşa că neagă din cap întrebându-se doar în mintea lui dacă epuizarea îi era atât de evidentă pe chip.
— Ţi-ai folosit puterea, Ekaterina continuă.
Malakai nu înţelege dacă ea îl anunţă sau îl întreabă, aşa că fruntea lui se încruntă şi privirea îi arătă o confuzie evidentă. Ekaterina lasă cana pe masă şi ezită un moment să dea drumul acelei călduri, însă se vede nevoită să explice.
— Ţi se stinge culoare din privire de fiecare dată când o foloseşti, movul devine albastru.
Malakai zâmbește scurt la început, de parcă nu ar avea putere nici pentru asta, iar apoi se transformă într-un zâmbet larg. Îşi lăsă capul pe spate şi priveşte tavanul, încă purtând acel zâmbet. Lemnul era vopsit şi avea un luciu aparte. Casa lui Lapis fusese mereu unul din refugiile lui preferate. Era aşa călduroasă, primitoare şi uitată de lume, de parcă era în propriul ei univers.
— De ce râzi? Ekaterina îl întreabă.
— Parcă spuneai că nu mă cunoşti, niciodată nu ai făcut-o.
Îi întorsese cuvintele. Chiar dacă o evită, Ekaterina trebuia să recunoască că sunt cuvintele ei. Să o prindă pe picior greşit îi dădea satisfacţie lui Malakai, iar ea nu are de gând să îi ofere câştigul acum.
— Nu te cunosc, Ekaterina spune, dar a trebuit să îţi învăţ obiceiurile ca să ştiu cu ce am de-a face.
Ca şi cum ar fi fost un inamic. Chiar se aşteaptă să o creadă? Că îl pândise ca o felină atâta vreme şi îi studiase obiceiurile? Ekaterina stătuse multă vreme în preajma lui şi le învăţase fără voia ei, la fel cum el o cunoscuse inevitabil în tot acest timp. Când nu avea un motiv întemeiat, nu ştia să mintă şi ura să piardă aşa că acum cele două nu făcuseră o combinaţie prea bună.
— Hm, Malakai spune. Ce altceva mai ai despre mine?
— De ce ţi-aş spune?
— Haide! Doar nu o să le foloseşti împotriva mea.
Nu, nu le va folosi, dar şi aşa Ekaterina încă stătea în personaj. Malakai își ridică capul şi Ekaterina îi vede expresia sigură pe el, aşa că oftează şi cedează.
— Ai privirea aia nebună în timp ce îţi foloseşti puterea, ea spune.
— Ba nu! Malakai se apără.
— Ba da! Priveşte-mă cum ridic iadul, fie-ţi teamă de mine! Cam în stilul ăsta.
Malakai zâmbeşte şi se conformează. Da, avea privirea aia... Nu era intenţionată, însă energia circula prin el prea repede ca să poată să ţină cont de ceea ce striga violetul lui rece.
Lapis se zăreşte de pintre cărţi cu o cană de ceai cald în mână şi o pune în faţa lui Malakai. Femeia se aşează lângă el şi îi mângâie şuviţele ondulate din păr, că o mamă care îi oferea căldură ei după o zi epuizantă şi îi zâmbeşte dulce. Zâmbetul ăla, la naiba! Malakai îi dă mâna la o parte şi se mută cu un loc mai departe de ea.
— Trebuia să îmi dau seama că urmăreşti ceva, el îi mărturiseşte.
— Eşti prea dramatic, Lapis ia o gură din ceaiul ei.
Imediat ce cuvintele ies din gura lui Malakai, Ekaterina realizează că Lapis încercase să îşi folosească puterile pe Malakai. Probabil voia să vadă conversaţia dintre el şi Celest în amintiri, fiindcă Lapis nu avea alt motiv.
— Mai bine ai lua cărţile de pe birou, Lapis îl sfătuieşte.
Malakai o priveşte cu nişte ochi înţepători, fiindcă îi invadase amintirile, însă avea dreptate. Erau prea în văzul tuturor, deşi era teritoriul lui.
— Te-ar deranja dacă m-aş uita peste ele aici? Malakai întreabă.
El simţea o linişte plăcută când era aici, îşi amintea de fericirea copilului stins din el. Ekaterina părea să se bucure de căldura acestei case, iar prezenţa lui Lapis îi amintea mai mult de el, cel cu inimă, aşa că îl face locul potrivit.
— Chiar vă rog! Lapis spune. Mi-ar face plăcere să vă am aici.
Malakai nu precizase nimic despre faptul că avea de gând să o consulte pe Katrina în privinţa legendei şi cărţilor, dar se pare că tenacitatea din Lapis îşi dăduse deja seama de asta aşa că folosea pluralul. Voi... Asta îl face pe Malakai să îşi amintească de Damian şi parcă prezenţa lui ar face că totul să fie complet. Fratele lui lumina camera atunci când era lângă el, chiar dacă Malakai îi întunecă starea de spirit.
— Poate ar trebui să îl chemăm şi pe Damian aici, Malakai sugerează.
Ekaterina îi aprobă din cap, fără să stea pe gânduri şi îşi ia din nou cana în mână. O parte din acea căldură se stinsese, însă era încă plăcută. Malakai dă să se ridice, însă Lapis îl opreşte şi îl forţează să se aşeze din nou.
— Merg eu după cărţi, Lapis spune. Şi îi voi transmite personal lui Damian. Aş vrea să fac îi fac o vizită lui Ametist.
Malakai îi dă aprobarea mişcând din cap. Vizita către Ametist era doar o scuză pentru a le oferi spaţiu lor, dar Malakai nu are de gând să spună ceva, fiindcă Lapis era o foarte bună negociatoare. Ea îl învăţase multe dintre lucrurile pe care el le ştie acum, din experienţa de fost general.
— De ce ai venit astăzi la palat? Malakai întreabă.
Ar fi adăugat de bună voie, dar tace. Asta ar fi aprins, de fapt, un foc în care nu vrea să se ardă.
— Am găsit o carte veche cu legenda, în biblioteca tatei. Foile sunt foarte vechi şi e scrisă în latină, de mână, deci cred că e autentică. Mă gândesc că îţi va fi de folos şi am venit să ţi-o aduc.
— Da, vampirii au cărţi chiar de la începutul Lumii Noi. Va fi sigur de ajutor!
Un moment de linişte se instalează, iar Malakai ia o gură din ceaiul aromat făcut de Lapis şi îl savurează. Lasă cana jos şi o priveşte pe Ekaterina un moment. Părea obosită, dar ea îi va spune orice minciună îi trece prin mintea doar pentru a nu-i răspunde sincer la întrebare, aşa că Malakai renunţă.
— Cum ai ştiut că Celest urmează să vină în palat? el întreabă.
— Am văzut maşina elfilor când mă uitam prin geamul de la balcon.
— Da, a folosit maşina oficială. E atât de imprudentă!
— Fiindcă nu ştie, Ekaterina îi răspunde. Pentru multe dintre specii, al doilea copil e doar o rezervă nu foarte interesantă. Nu se ocupă de ei şi nici nu sunt importanţi, aşa cum Damian este pentru îngeri.
Ekaterina îşi aminteşte că Damian urmează să vină între lumi şi ceva devine îndoielnic în mintea sa. Privirea ei devină neutră şi ia o ultimă gură din ceai, pentru a pune cana goală pe masă.
— Poate nu ar fi trebuit să îl deranjăm de Damian, ea spune.
— De ce? Malakai întreabă fiindcă pentru el era foarte normal să îşi aibă fratele aici.
— Mă gândesc că este cu Rose şi Ametist.
Ekaterina îl rugase în special să o ţină pe Rose lângă el şi acum ea nu fusese acasă. În plus, se pare că Rose s-a obişnuit să meargă întâi la conacul îngerilor şi uitase complet de casa Ekaterinei, aşa că cel mai probabil era la el şi astăzi. Și nu ar fi vrut să trezească suspiciunile lui Rose când Malakai îl cheamă atât de des pe Damian între lumi.
Malakai dă uşor din cap, gândind ceva doar pentru sine, însă Ekaterina observă fiecare ipoteză din spatele acelor ochi care îşi recăpătau uşor violetul energetic.
— Nu aduce asta în discuţie în preajma lui, Ekaterina îi spune.
— Ce să fie? Malakai se trezeşte.
— Ce tocmai gândeai.
— Cum poţi ştii ce gândeam eu? Malakai o întreabă încercând să câştige controlul.
— Privirea ta spune totul, Ekaterina îi răspunde.
— Chiar ar trebui să fiu mai alert în preajma ta, Malakai zâmbeşte. Văd că îmi citeşti fiecare mişcare.
— Tu ar trebui să fii cel alert? Eu sunt cea care a trebuit să aibă mereu garda sus lângă tine. Ştii mereu când o să lovesc, îmi întorci de fiecare dată cuvintele, îmi interpretezi expresiile. Pot să spun că am avut de la cine să învăţ.
— Ai fost mereu o regină adevărată, ştii?
Ekaterina rămâne fără să se mişte în locul ei, împietrită de cuvintele venite brusc din gura lui. Nu îi spusese niciodată asta şi când obişnuia să o laude, erau doar vorbe ironice, menite să o enerveze şi mai rău. Malakai îi priveşte ochii pierduţi şi zâmbeşte cu aroganţă aia, de parcă puterea i-ar sta în mâini şi o face pe Ekaterina să se trezească.
— Încep să ştiu, Ekaterina îi răspunde adoptând aroganța lui. Ştii ce mi-a luat mai mult să realizez?
Malakai neagă din cap şi o priveşte serios, de parcă cuvintele ei ar fi pline de înţelepciune.
— Că eu nu am fost născută pentru coroană, ci acea coroană a fost făcută pentru mine. Nu i-am aparţinut ci ea stă în mâinile mele. Vei reuşi să controlezi coroana, ştiu asta!
Ah, Malakai şi uitase că îi spusese aşa ceva în ziua aia blestemată când îşi pierduse aripile. Îşi întoarce privirea într-o parte, evitând tăierea adâncă a cuvintelor. Coroana îngerilor era un întuneric pe care nu ştia dacă îl va mai putea ţine în frâu. Dar cuvintele ei erau ceva nou. Nu ştia că Ekaterina mai crede în puterea lui de când îi ascunsese adevărul. Poate că ceva, din vechii ei, încă mai era acolo, ascuns.
— Şi mai spune-mi despre moştenitoarea oamenilor! Malakai schimbă subiectul şi Ekaterina zâmbeşte sesizând intenţia lui.
— Rose îmi aminteşte mereu că am şi o inimă, Ekaterina mărturiseşte. E destul de copilăroasă, dar foarte conştientă de îndatoririle ei şi coroana pe care urmează să o primească. Nu suportă gândul că este doar un om, că este neajutorată şi asta a transformat-o într-o luptătoare. Când va veni momentul, mai bine v-aş prezenta eu.
— De ce, mă rog? Malakai întreabă.
— Fiindcă eşti tu! Legenda întunericului, viitorul rece de gheaţă, bla bla! În plus, îţi place să îngrozeşti oamenii.
— Nu e adevărat! Malakai ripostează. Sunt sigur că aş face o impresie bună.
— Când se va ajunge la asta, nu te las să o dai în bară.
— Asta a fost ultima picătură! Malakai se uită serios către Ekaterina. Când am dat eu greş?
— Aş face cu plăcere o listă întreagă, de aici până în lumea de jos!
— Exagerezi!
— Am fost mereu foarte exactă, Ekaterina îi mărturiseşte.
— Desigur, Majestatea Ta! Cum te pot contrazice? Doar eşti mereu calculată!
Asta a fost un atac direct şi Ekaterina se pregăteşte să atace cu ce are mai bun în ea.
— Chiar vă certaţi în fiecare secundă? Damian întreabă apropiindu-se de canapele.
Niciunul nu observase aterizarea lui bruscă şi amândoi se opresc atunci când îl zăresc în încăpere. Poate că merseseră prea departe. Au început cu o conversaţie paşnică şi o duseseră până în pânzele unui război.
— Era doar o mică contrazicere, Malakai spune făcându-i loc fratelui său pe canapea.
— Ca de fiecare dată, Damian îi mărturiseşte ironic.
— Miroși a lavandă, Malakai îi aţinteşte fratelui său o privire plină de subînţelesuri pe care doar Ekaterina le desluşise.
— Încetează! Ekaterina îl avertizează pe Malakai.
— Doar spuneam! Malakai se apăra. Pare să îi placă tare mult lavanda în ultimul timp.
— Tu m-ai bătut la cap cu plantația! Damian spune. De ce ar fi o problemă acum?
Da, Malakai fusese cel care sugerase un câmp de lavandă în lumea de jos, fiindcă nu putea planta flori omenești în lumea îngerilor, iar lanvanda îi amintea de culoarea ochilor săi și cea albastră de a lui Damian, încă de când o zărise.
— Niciuna! Ekaterina îi spune. Fratele tău e doar puţin ameţit, a avut o vizită neaşteptată.
— Mai bine nu aş ştii, Damian mărturiseşte. De ce m-aţi chemat?
— Aş vrea să te uiţi peste nişte cărţi cu noi, Malakai îi spune.
Nici nu știu CUM să vă mulțumesc pentru cele o mie de vizualizări, care acum sunt 1.1K! Vă mulțumesc tare mult că ați fost aici și mi-ați citit fiecare capitol, ați votat de fiecare dată când am postat și ați comentat cu atâta iubire!
Poate ați observat sau poate nu. Acest capitol o fost puțin mai lung și am sperat că așa am putut să vă arăt mulțumirea mea. Sper că v-a plăcut și vă aștept părerile în comentarii!