Primele raze de lumină încă nici nu apăruseră bine atunci când deschide ochii şi dă direct de fereastra înaltă. Resimţea o epuizare de parcă ar fi băut două zile fără încetare, însă cineva îi bătuse la uşă şi nu putea decât să fie important dacă este la o aşa oră.
Picioarele sale goale ating răcoarea podelei şi se îndreaptă încă adormit către uşa din lemn maroniu şi o deschide uşor.
— Seofis!
Bărbatul, cel mai apropiat de un cancelar fiindcă cel oficial era doar a lui Malakai, stătea drept în faţa lui, cu o expresie serioasă şi o revigorare în privire.
— Alteța Ta! el face o plecăciune. Iertaţi-mi îndrăzneala la ora aceasta, dar cred că trebuie să citiţi cât mai repede misiva.
Damian dă din cap, în semn de înţelegere şi ia scrisoarea din mâinile bărbatului. Seofis se înclină pe fundal şi se retrage, dar el nu îl observă fiindcă vede plicul în care scrisoarea era sigilată. Era complet negru, culoarea niciunei case. Nu era vişiniul vampirilor şi nici albastrul îngheţat al îngerilor căzuţi, nu era verdele oamenilor şi nici maroniul lupilor. Nu era portocaliul cerberilor sau argintiul elfilor şi nici movul vrăjitoarelor. Era pur şi simplu negru, un abis al pierzaniei, care nu aparţinea nimănui. Din câte îşi amintea, doar Ekaterina folosea asemenea îmbrăcăminte pentru misive.
Când trece prin camera sa, Damian îşi observă părul ciufulit în oglinda din stânga sa şi își dă de câteva ori cu mâna prin el. Oricât şi-ar freca ochii pentru a-l ajuta să se trezească, pur şi simplu se afundă mai tare în această oboseală inexplicabilă. Deşi zilele nenumărate în care uitase de somn şi gândurile care îl consumau puteau fi o oarecare explicaţie.
Damian se aşează pe marginea patului şi se apucă să deschidă scrisoarea, însă observă o a două sub ea. Rămâne cu ochi confuzi la ea câteva momente, însă realizează că nu poate gândi prea bine şi îi va da de capăt când se va trezi mai bine. O deschide pe prima care îi pică în mână şi citeşte rândurile. Ekaterina îl înştiinţa să se prezinte la o întrunire în conacul vampirilor. Se pare că strângea toţi moştenitorii. Nu se aştepta să fie aşa rapidă. Nu trecuse nici o seară de când discutaseră planul şi în plus, nu plecase în termeni prea buni de la palatul îngerilor.
Damian îmbracă nişte pantaloni de stofă neagră şi o bluză de o nuanţă închisă de albastru şi se uită scurt în oglindă. Ochii lui păreau să iasă în evidenţă în compania acelei bluze cobalt. Zâmbeşte mulţumit şi coboară în salon pentru a lua masa.
— Lasă-mă să ajut Ametist, serios! o voce caldă spune autoritar.
Uşile mari ale salonului erau deschis larg, iar Damian se opreşte în tocul lor. Rose se învârtea în jurul mesei, ajutând-o pe doica lui să aşeze masa de dimineaţă. Îi ia un moment să se lovească mintal şi să îşi revină. Uitase cu totul că Rose se afla în conacul lui. Se obişnuise prea mult să fie pur şi simplu el, înconjurat de gărzi, Seofis şi Ametist.
— A, bun, te-ai trezit! Ametist spune văzându-l în uşă.
Damian aprobă uşor din cap, deşi femeia nu îl mai observase căci era prea preocupată să o aşeze pe Rose la masă şi să se asigure că totul este perfect. Damian rămâne acolo, în mijlocul camerei, încă încercând să se trezească, dar parcă dormea cu ochii deschişi.
— Ai primit ambele scrisori? Ametist îl întreabă.
Damian se uită la ea câteva momente până să realizeze că avea scrisorile în mână. Voia să meargă, după masă, la Seofis şi să îl întrebe de ce primise două. Rămâne în tăcere câteva secunde şi ridică privirea către Ametist, privind cu ochi mari. Ceva îi dăduse inconştient o palmă şi îl trezise până în măduva oaselor.
— Da, sunt două! spune el grăbit. De ce sunt două?
— Una este pentru prinţesă, Ametist îl anunţă.
Da, pentru Rose. Desigur! Damian voia să îşi spună şi să se aşeze şi el pe scaunul său, dar se opreşte cu mâna pe spătarul sculptat manual. Stai! De ce ar veni scrisoarea lui Rose la el acasă? Poate că a ajuns la palatul oamenilor, iar gărzile o trimiseseră la conacul său. La urma urmei, gărzile ei de corp o aduseseră personal aici şi nu primiseră ordin să o aducă înapoi. Nu ştia acum câte ore trimisese Ekaterina scrisoarea, deşi cancelarul său ar fi adus-o imediat. Nu, asta trebuie să fie!
— Nu este asta, Ametist spune în timp ce pune un coş cu pâine pe masă.
La naiba!
— Limbajul! îi atrage ea atenţia.
Damian îi aruncă o privire serioasă. Ametist putea, atunci când îşi pornea simţurile, să citească gândurile oricui şi Damian detesta în particular să şi le folosească pe el. Când era mic, Ametist se folosea de puterea ei pentru a-l face să vorbească când dorea cel mai mult să tacă şi se pare că încă îl tratează ca pe un copil.
— Am înştiinţat-o pe Nina că Rose este la conacul îngerilor şi că va înnopta aici.
Nina, da, doica Ekaterinei. Ametist, Nina şi Lapis obişnuiau să comunice între ele. Toate erau vechi prietene, fiindcă Damian îşi petrecuse cea mai mare parte din copilăria în prezenţa Ekaterinei și a fratelui său. Când Ekaterina şi Malakai se decideau să dispară subit şi să le alerteze pe doici, ele au decis să se înştiinţeze despre orice ieşire a moştenitorilor sau despre vizitele primite.
Stai aşa, atunci însemna că Lapis şi Nina ştiau despre întâlnirile secrete dintre Malakai şi Ekaterina şi dacă cele două ştiau atunci şi Ametist era înştiinţată.
— Da, am fost! ea îi răspunde înainte să îşi termine gândul. Dar era strict între ei doi, nu am putut să le încalc înţelegerea privată.
— Propria familie mă trădează, el murmură.
— Cred că sunt chestiuni de discutat pentru altă dată.
Ametist aruncă o privire la Damian pentru a-şi primi aprobarea şi apoi se face nevăzută. Damian îşi întoarce capul către Rose, care stătea cu privirea în farfuria ei, jucându-se cu mâncarea. Probabil că nu înţelegea nimic din ceea ce se întâmplase şi la cum o ştia Damian, o deranja să nu poată participa. Dar nu îndrăznise să intervină în conversaţia lui.
Ametist avea dreptate, nu puteau să mai vorbească încă un cuvânt fiindcă toate ar putea să ducă către o explicaţie pe care nu i-o poate da lui Rose.
— Ekaterina ne-a înştiinţat că astăzi avem o întrunire a moştenitorilor, Damian spune către Rose. Am primit două scrisori, iar una îţi era menită ţie.
— De ce ar veni la reşedinţa ta? Rose întreabă.
— Fiindcă Ametist a anunţat-o pe Nina că eşti în siguranţă şi la conacul meu.
— Nina? Doica Ekaterinei? De ce ar trebui să o înştiinţeze?
Fiindcă femeile au făcut un fel de pact? Din cauza nesăbuinţei şi spontaneităţii Ekaterinei şi a lui Malakai? Fiindcă nu puteau să aibă încredere să îi lase pe cei doi supravegheaţi? Fiindcă dispăruseră de câteva ori fără urmă şi alertaseră ambele palate? Nu, asta nu era o explicaţie prea bună de dat. Nu trebuia să îl aducă pe fratele lui în discuţie.
— Fiindcă siguranţa ta este importantă pentru Ekaterina, Damian răspunde.
— Înţeleg.
— O să îmi trimit unul din oameni să îţi aducă îmbrăcăminte de schimb şi să trimită explicaţiile mele părinţilor tăi.
Damian avea de gând şi să o conducă personal pentru a le spune câteva cuvinte scurte regilor şi a se asigura că nu au nimic de comentat, fiindcă acum fierbeau în ei mai mult ca sigur, fiindcă nu îşi pot întinde ghearele asupra fetei lor.
— Prea bine! Rose spune. Să îmi caute doica şi ea va ştii ce să îmi trimită.
Damian înclină din cap şi îşi continuă masa, urmărind de câteva ori dacă Rose are de gând să guste din mâncare sau îşi va plimba furculiţa prin ea. În cele din urmă, Rose ia câteva înghiţituri şi pare mai mult decât suficient.
*
Damian îi întinde mâna lui Rose pentru a o ajuta să iasă din maşină şi o urmăreşte din spate cum urcă treptele conacului în timp ce el aruncă o privire împrejur. De obicei, el se teleporta pur şi simplu, dar astăzi condusese până la conac, fiindcă o avea şi pe Rose cu el.
Doica îi trimisese o fustă mai lungă de un verde salvie şi o bluză de un galben pal. Rose părea să fie singura pată de culoare din întregul tablou. Cu conacul cenuşiu în faţa ei şi o pădure muribundă în jurul proprietăţii, ea ieşea cu siguranţă în evidenţă şi Damian nu ştia dacă să o ia ca pe un lucru bun sau unul rău aşa că mai aruncă o privire în spate înainte de a intra pe uşă.
În salonul alb, Ekaterina i se alăturase Selenei, singura care ajunsese, într-o conversaţie destul de veselă. Nu o mai văzuse de ceva timp pe regină zâmbind şi părea să fie o privelişte revigorantă. Când privirea ei dă cei doi, Ekaterina se ridică şi se apropie fără ezitare. Bluza vişinie şi pantalonii din stofă neagră scoteau, fără îndoială, întunericul ochilor ei în evidenţă.
— Sper că aţi avut un drum bun, ea spune. Îmi pare rău că nu am putut sa fiu aici ieri, se uită către Rose.
— Nu e nimic! ea spune cu tonul său optimist. Oricum ştiu că te interesezi de siguranţa mea.
Rose aruncă o privire scurtă către Damian şi se îndreaptă spre Selena cu care începe să discute imediat. Ekaterina se uită în spate către ele şi se întoarce serioasă către Damian că aproape îl sperie privirea ei.
— Haide în biroul meu, ea îi spune.
— E de bine sau de rău? Damian întreabă în timp ce urcă scările.
— Nu ştiu niciodată cu voi, Zolman!
„Voi" şi „Zolman" erau de ajuns ca să îi spună lui Damian că nu erau a bine. Tăcerea cumplită în care îi găsise pe Ekaterina şi Malakai ieri îi spunea că urmează o furtună, una care o să îl prindă pe nepregătite, din nou! Aşa cum le face plăcere lor, cu el în mijlocul ei.
Ekaterina se îndreaptă direct către fereastra din birou şi contemplează priveliştea pădurii ruginii în timp ce el îşi toarnă un pahar, fiindcă simţea că o să aibă nevoie. Se aşează pe scaunul din faţa biroului şi se pregăteşte pentru o discuţie cu turbulenţe.
— Puteai să spui pur şi simplu că Rose a fost motivul întârzierii tale, Ekaterina se întoarce şi se aşează pe scaunul ei.
— Nu părea o atmosfera prea prielnică să spun mai multe, Damian îi răspunde.
— De ce a rămas la tine peste noapte?
Ekaterina părea îngrijorată că se întâmplase ceva ce ea nu aflase, dar nimic rău nu avusese loc. Pur şi simplu lui Rose nu îi plăcea să fie acasă şi ieri păruse să aibă nevoie disperată să părăsească palatul ei, aşa că Damian îi oferise o oportunitate.
— Nu s-a întâmplat nimic rău, dacă asta te îngrijorează. Pur şi simplu părea să nu dorească prezența părinţilor ei.
— Da, Ekaterina aprobă, mai face aşa. De obicei rămâne la mine câteva nopţi, dar nu am putut fi aici.
— Ai multe pe cap, nu te învinovăţi pe tine.
Ekaterina lasă privirea în jos şi contemplează podeaua câteva momente mai lungi. Damian încearcă să îşi pornească simţurile. Poate că va înţelege mai bine ce era în sufletul ei, deşi îi era teribil de greu în ultima vreme. Dă de o furtună întunecată cu nori cenuşii şi fulgere orbitoare aşa că îşi stinge imediat simţurile şi se bazează pe cât de mult o cunoaşte pe regină.
— Cat de multe ştii despre Celest Lightborn? Ekaterina întreabă ridicându-şi privirea către el.
— Sora lui Azur? Pe lângă faptul că are un păr blond, ochi albaştri şi că este destul de timidă, nu mare lucru. De ce?
— După ce îl dăm jos pe Azur, sora lui va urca pe tron. Fratele tău are siguranţa că o va avea pe Celest la îndemâna lui.
Damian se lasă pe spate şi priveşte fereastra din spatele Ekaterinei. Cerul era noros, însă norii erau albi, orbitori. Se vestea o ploaie serioasă în curând. Ekaterina avea dreptate, Celest îi urma lui Azur pe tron deci nu ar fi o mişcare prea îndrăzneaţă. Dar elfii ar fi sub puterea lui Malakai, fiindcă Celest nu a interacţionat prea mult cu Lucius şi îl prefera destul de evident pe Malakai.
— Deci până la urmă nu îi eliminăm pe elfi, Damian constată, dar o să îi avem sub control.
— Fratele tău o să îi aibe sub control, ea îl corectează.
„Fratele tău"... Tăcerea în care aterizase ieri fusese rezultatul unei discuţii aprinse şi se vedea ca o fereastră deschisă pe Ekaterina. Ceva îi sporise ura pentru Malakai şi vorbea cu mai mult venin despre el.
— Malakai e de partea noastră, Damian îi aminteşte. Doar nu te îndoieşti de el?
— Nu am putut să am niciodată încredere în el.
— Haide Kat! Damian pufneşte. Nu poţi fi serioasă aici! Nu a fost mereu aşa între voi.
— Eram doar nişte copii! ea îl întrerupe.
— Iar acum sunteţi cu câţiva ani mai bătrâni. Ce s-a schimbat atât de tare încât să vă urâţi?
Negrul din ochii Ekaterinei parcă îşi pierduse din întunecime şi îl fixează cu privirea câteva minute bune. Parcă voia să scoată de la el un răspuns la o întrebare pe care doar ea o ştia. Damian ezită, însă îşi porneşte din nou simţurile şi dă peste o prăpastie adâncă de tristeţe şi furie. Dezamăgire...
— Tu nu ştii...
Era o întrebare sau o constatare? Damian nu putea să îşi dea seama, fiindcă Ekaterina o spusese mai mult pentru ea deşi îl fixa cu privirea ei îndurerată.
— Ce ar trebui să ştiu? Damian o întreabă.
— Malakai ştia despre incendiu, Ekaterina oftează.
Incendiu... Doar nu... Damian se întunecă cu totul şi strânge mânerul scaunul în care stă. Nu putea să fie atât de rău pe cât cuvintele o fac să pară. Ekaterina mai avea ceva de spus, e sigur. Ea era atât de înverşunată fiindcă era prea implicată în întreaga poveste, dar Damian este sigur că nu este atât de grav cum pare.
— Ştia că părinţii mei o să moară cu mult înainte să se întâmple, iar eu nu am meritat să ştiu acestea. Fratele tău m-a privat de singurul lucru care mi-a dat viaţa peste cap.
— Eşti sigură că el a ştiut în tot acel timp? Damian întreabă cu speranţa că va spune nu.
— Chiar el mi-a mărturisit, Ekaterina spune cu ură cuvintele. Nu am mai putut să am niciodată încredere în el de atunci şi încă nu pot, aşa că nu îmi place planul lui. Fratele tău vrea să îi înrobească pe cerberi şi elfi, eu vreau răzbunare! Nu ne înţelegem aici.
— Şi vrei ca eu să aleg, Damian zâmbeşte rece.
Mereu la mijloc... Prins într-o furtună rece de toamnă, plină cu tunete şi fulgere. Se simţea în câmp liber, gata să fie lovit de puterea zecilor de fulgere care aveau să izbucnească. Nu putea să aleagă. Nu va alege! Dacă îl alege pe Malakai, asta însemnă că Ekaterina îl va izgoni în secunda următoare din alianţa pământului şi va rămâne singur, bântuind prin cerul de care nu era ataşat, lângă specii pe care nu a putut vreodată să le îndrăgească. Dacă o alege pe Ekaterina, asta înseamnă să îşi trădeze propriul frate. Dar ăsta nu mai era Malakai pe care îl ştia. El nu ar fi ţinut secret niciodată o asemenea informaţie. Cel pe care îl ştia nu ar fi stat cu mâinile în sân ştiind că cei care i-au fost o a doua familie îşi vor cunoaşte ultimele clipe. Ce trăda el mai exact? O fantomă a prezentului. Malakai era undeva acolo, izgonit în cel mai îndepărtat colţ al minţii lui şi trebuia să îşi revină în simţiri!
— Nu am vrut niciodată să te pun să alegi, Ekaterina mărturiseşte, dar trebuie să fiu sigură că măcar pe tine te am de partea mea.
— Asta nu se va transforma într-un război împotriva fratelui meu, Damian cere o confirmare.
Ekaterina oftează şi îşi lăsă privirea în jos. Se ridică de pe scaunul ei şi se întoarce ca să se mai uite o ultimă dată pe fereastră înainte de a coborî în salon. Probabil că lupii ajunseseră deja.
— Tot ce a făcut Alianţa, Ekaterina spune, de când a fost înfiinţată, a fost să ne fure puterea şi să ne pună beţe în roată. Am vrut doar răzbunare la început, pentru ceea ce au făcut părinţilor mei. Dar cu cât privesc mai mult, cu atât văd ororile de care au fost în stare. Vreau să o distrug din rădăcini şi să o privesc cum arde aşa cum au făcut ei cu părinţii mei. Cerberii şi elfii îmi stau în cale şi dacă ei cred în prostia aia de profeţie pe care înţelepţii le-au băgat-o în cap, atunci nu am altă variantă decât să îi dobor. Ei spun că ne ajută să convieţuim şi totuşi ne este interzis să avem legătură unul cu atul. Trăim în cuşti şi eu o ştiu prea bine, fiindcă Alianţa le-a construit special. Malakai nu a cunoscut niciodată pământul aşa cum o faci tu şi nu va fi niciodată interesat să fie mai bine aici atâta timp cât rămâne pintre norii lui, unde nimeni nu poate ajunge. El nu o să aibă niciodată legătura cu lumea de jos şi tu vei fi singurul care o va conduce.
Avea dreptate... Damian nu voia să o recunoască, dar Ekaterina avea dreptate. Malakai fusese crescut întreaga lui viaţă să preia cerul şi lumea de jos nu îi fusese arătată decât vag, cât să nu uite că există. Singura lui legătură cu pământul fusese Ekaterina şi acum era pe cale să se piardă şi aceasta pe vecie.
Alianţa furase puterea atâtor specii de-a lungul anilor şi nu se va opri acum, fiindcă tânjeşte cu disperare după vampiri, cei pe care nu putuseră niciodată să îi aibe. Aruncaseră în joc această profeție, făcându-i pe elfi şi cerberi să creadă că vor fi înrobiţi dacă nu lovesc primii. Era doar o poveste de adormit copiii, de pe vremea când se formase prima dată Lumea Nouă şi nu avea cum să devină realitate.
Înţelepţii urmăreau vampirii şi erau siguri că aşa o să îi aibe, fiindcă acum Ekaterina era singură şi îndurerată, apăsată de greutatea coroanei. Şi nu se vor opri aici, vor dori şi cerberii şi îngerii. Malakai trebuia să realizeze asta!
— O să fie amândoi acolo, Damian spune. Azur şi Celest!
Ekaterina se întoarce cu mişcări repezi către el şi îl priveşte preţ de câteva momente insistent. Damian nu ştia dacă era pe punctul de a plânge sau pur şi simplu era epuizată, dar nu putea rămâne în tăcere.
— Ei au vrut să elimine vrăjitorii de-a binelea, Damian continuă, iar noi vom răspunde cu aceeaşi monedă. Doborâm elfii!
Ekaterina se apropie de el şi se aşează pe colţul biroului. Ochii ei îl priveau mai dulce. Probabil ştia la câte renunţase alegând-o pe ea, ştia cât nu suferă să fie la mijloc şi că îi ceruse imposibilul. Dar nu putea să stea pur şi simplu şi să spere că Malakai va redeveni cândva fratele acela mai mare, pe care el îl respectase şi iubise atât de mult. Damian trebuia să acţioneze pentru el şi să nu mai fie atât de dependent de fratele lui.
— Nu vei lupta împotriva fratelui tău, Ekaterina îi spune. Îţi promit!
Ce mai fac licornii mei? Da, am revenit mai repede decât am crezut cu un alt capitol. Ce pot spune? Sunt destul de încântată să scriu la această carte și sper să nu vă dezamagesc. Lectură plăcută!