— De ce ai făcut asta?
Noaptea se cufundase cu totul în braţele întunericul. Luna plină era umbrită de norii plăpânzi şi îi fu greu să vadă o bună perioadă pintre copacii deşi, însă reuşise. Damian o adusese pe Rose în siguranţă în tunel şi se simţea liber să răsufle uşurat.
Rose rămăsese în spatele lui, cât timp închisese tunelul, cu pelerina neagră încă acoperindu-i umerii însă părul ei arămiu se revărsa peste negrul materialului. Îl privea cu ochi mari prin care putea să vadă teama momentului.
— De ce am făcut ce? el întreabă luând-o în faţă prin tunel.
Merse câteva momente pe sub pur pământ, simţind umiditatea adâncimii la care se aflau şi mirosul de rădăcină bătrână a copacilor de la suprafaţă. O arcadă, din timpuri străvechi, din lemn şi întărită cu metal topit pe alocuri, se arată în față indicând intrarea în tunelul propriu-zis.
Pereţii şi tavanul încep să ascundă pământul în spatele unor tapeți din piatră. Becurile din lateral, aşezate unul după altul, încep să lumineze drumul de parcă ar fi în plină zi. Mirosul sufocant de iarbă şi pământ îi părăseşte.
Rose se îmbufnează la gestul lui Damian de a nu o băga în seamă, însă se mişcă din loc şi îl urmează. Când reuşeşte să îl ajungă din urmă, mergând acum cu puţin în spatele umărului sau, încearcă să îi pună întrebările corecte.
— De ce ai riscat să apari în mijlocul demonilor? Puteam să mă descurc şi singură, Rose mărturiseşte. Sebastian era în spatele meu.
Damian merge un moment în tăcere cu intenţia de a nu-i răspunde, fiindcă părea lucrul corect de făcut. Părea cea mai raţională decizie, însă oricât de mult s-ar strădui să gândească ca fratele lui, să îi înţeleagă comportamentul, Damian nu reuşeşte. Inima îi dicta mai tare decât raţiunea şi nu avea de gând să îngroape aceste impulsuri doar pentru a încerca să înţeleagă ceva ce nu face parte din el.
— Lumea îngerilor îmi aparţine la fel de mult cum îi aparţine fratelui meu, Damian spune neluându-şi privirea rece de la drum. Demonii ăia mă slujesc şi pe mine, aşa că nu am riscat nimic. În plus, Sebastian trebuia să o urmărească pe Ekaterina în caz că face ceva nebunesc.
Rose se încruntă la ultima afirmaţie. De ce Damian ar avea crezarea că Ekaterina ar putea să le pericliteze planul când ea este cea care pusese totul în mişcare, când ea era cheia întregii alianțe dintre pământ?
— Sunt destul de sigură că Ekaterina are control de sine, Rose îi spune.
Damian ezită un moment, însă se întoarce brusc, iar Rose se opreşte surprinsă în faţa lui.
— Uită-te la mine! Damian îi ordonă cuprinzându-o de umeri.
Trebuia să îi vadă sinceritatea din ochi şi seriozitatea cu are îi vorbea. Trebuia să vadă ameninţarea acelui albastru cobalt, învolburat şi întunecat, astfel încât săse încreadă că de data asta îi vorbea serios.
— În noaptea în care Alianţa s-a întrunit, Damian rosteşte, ţi-am spus că ceva îmi întunecă vederea către sufletul Ekaterinei.
Rose dă din cap, amintindu-şi cu precizie acea seară. Verdele smarald din privirea ei îl aţinteşte cu o uşoară teamă şi îngrijorare. Ceva îl deranja, fiindcă Damian nu mai era acelaşi. Era mereu cu capul în nori, cu privirea pierdută spre niciunde şi cu mintea răvăşită, dar Rose nu îi putea mărturisi ce crede. Nu îl poate obliga să scoată la lumină ceva ce el îngroapă adânc în fiinţa lui. Trebuie să găsească calea de ieşire natural.
— Şi acum ştiu că e o promisiune pentru răzbunare, Damian spune, făcută acum mult timp. Şi depinde de ea dacă lasă acea ceață să îi umbrească gândirea sau o izgoneşte.
— De unde ştii asta sigur? Rose îl întreabă cu optimismul ei nezdruncinat.
Fiindcă văzuse, voia să îi spună, dar nu îşi poate permite. Fiindcă era o ceață mai blândă, însă familiară cu cea care pusese stăpânire peste Malakai în ziua în care îşi privise măreţele aripi negre prăbuşindu-se pentru totdeauna, la fel ca cea care îl îmbrăţişase pe Lucius acum câţiva ani, tot atunci când începuse să devină întruchiparea aroganței, desfătându-se cu dezmăţ. Era o perdea cenuşie, întinsă pe sufletul multor persoane pe care le zărise, dar cărora nu le acordase atenţie.
— Doar ştiu, Damian oftează. Deci promite-mi că nu te vei mai pune în prima linie de acum înainte!
— Doar pentru că nu posed putere, sau nu pot să zbor sau mai ştiu ce, nu înseamnă că nu sunt la fel de importantă că orice alt moştenitor! Rose îi strigă. O să lupt lângă Ekaterina atâta vreme cât încă respir.
— Ştii prea bine că reprezinţi o mişcare sigură dacă Lucius se decide să o atace direct pe Ekaterina!
— Atunci îmi voi accepta soarta. Până atunci, nu am de gând să stau în spate.
— Dumnezeule, Rose! Damian gesticulează exasperat. Ştiu că nu îţi doreşti să ajungi în momentul ăla, în care trebuie să priveşti moartea în ochi! Doar...
— Unde e fratele meu? o voce disperată îi întrerupe.
Luna era în mijlocul tunelului, probabil apărând în timp ce ei se certau. Părea epuizată de atâtea transformări rapide, iar privirea părea să îi fie împietrită. Respira prea repede, iar vocea îi suna îngrijorată. Îşi caută fratele cu ochi disperaţi şi nu reuşea să dea de el, fiindcă Sebastian nu se întorsese cu Damian şi Rose.
— A rămas cu Ekaterina, Damian îi spune pe un ton cald. Trebuie să se întoarcă în orice clipă, mai bine am merge sus.
Luna aprobă din cap din depărtare şi se întoarce cu paşi înceţi către ieşirea din tunel, unde Selena îi aştepta. Damian nu mai aruncă nici o privire în spate, dar îi prinde strâns mâna lui Rose şi o trage după el, asigurându-se că de data asta face şi ce vrea el.
Luna o ia de mână pe Selena când ajung la ieşirea din tunel şi îi oferă un sprijin, iar Damian o lăsă pe Rose să meargă în faţa lui. Trebuia să se asigure că nu lasă pe nimeni în spate şi le priveşte urcând fiecare câte o treaptă pe scările vechi, în paşi înceți, toate epuizate de la presiunea întregii nopţi.
Ecoul unui lung urlet umple toate tunelurile şi atrage privirile tuturor. Paşii apăsaţi ai unui animal încep să se audă în depărtarea pe care nu o puteau vedea şi se opresc pentru un moment. Sebastian iese din culoar cu respiraţia greoaie, încercând să îşi tempereze inima care gonea în pieptul lui de la graba în care se întorsese.
Luna coboară în grabă cele două trepte pe care le urcase şi îl îmbrăţişează strâns pe fratele ei, respirând liniştită acum că el este teafăr. Damian mai aşteaptă un moment, însă nu o poate zări pe Ekaterina. Nu e bine!
— Unde este Ekaterina? el întreabă cu privirea îngrijorată către Sebastian.
— Cred că Lucius voia să se asigure că totul merge bine şi aştepta în pădure. Ekaterina a mers pe urmele lui.
— La naiba! Damian strigă. V-a văzut?
— Sper că nu.
Damian oftează lung şi îi face semn lui Sebastian să îi urmeze sus. El rămân în spate, gândind fiecare scenariu oribil care se putea întâmpla atât din cauza lui Lucius cât şi a Ekaterinei. Nici măcar nu ştia ce ordine avea demonii. Ce naiba le spusese Kai să facă şi până unde aveau voie să meargă? Ar fi trebuit să fie acolo, lângă ea şi să aibă grijă ca aşa ceva să nu se întâmple! Trebuia să fie acolo! Are dreptul să fie acolo, pe câmpul de luptă şi nu e un secret că el nu va ţine niciodată cu cerul.
Când ajung sus, uşile conacului se trântesc de peretele salonului de parcă furtuna însăşi ar fi intrat pe uşă, iar sunetul loviturii se reflectă puternic în ecoul încăperii. Ekaterina intră în paşi apăsaţi, de parcă fiecare mişcare a ei ar putea sparge marmura în mii de bucăţi. Privirea ei se întunecase în întregime şi părea să dea foc întregului conac. Nu priveşte decât către scări şi le urcă fără a spune o vorbă.
Nu era de bine...
— Du-i în salon, Damian îi şopteşte lui Rose. Mă întorc repede.
Ekaterina se îndreptase direct către biroul de la ultimul etaj. Când Damian intră încet pe uşă, ea nici nu îşi ridică privirea. Stătea pe scaunul tapisat special pentru regii Malikov, cu capul sprijinindu-se în mâinile ei încordate. Era cuprinsă de o întreagă furtună de gânduri şi sentimente întunecate. Trebuia să fie însăşi furtuna, dar părea să fie luată pe sus, fără să aibă puterea de a se împotrivi.
Gândul că ar fi putut să pună mâna pe Lucius, chiar atunci, îi alimentează setea înnegurată de răzbunare. Dar vocile limpezi îi spun că s-ar fi descoperit cu totul, stricând tot ce se chinuie să construiască chiar înainte să se înalţe. Poate ar fi avut posibilitatea să oprească totul acolo, înainte să înceapă sau putea doar să îi pună în pericol pe toţi cei cărora le promisese protecţie.
Trebuia să se pună pe picioare, trebuia să se asigure că ceilalţi sunt bine, avea atât de făcut şi totuşi nici un strop de putere sau voinţă în ea. Trage în continuare de ceva ce nu există în ea. Trage în van, fiindcă nu are nimic de care să se agaţe.
Damian se aşează în linişte pe scaunul din faţa biroului şi rămâne în tăcere, fără să disturbe liniştea absorbitoare din încăpere. Prezenţa lui îi aminteşte Ekaterinei ca o străfulgerare rece prin tot corpul ei.
— Trebuie să îi scriu! ea caută buimăcită praful de nori.
— Să fii precaută cu locul unde o trimiţi, Damian îi sugerează.
Ekaterina dă ușor din cap asigurându-l că deja s-a gândit la asta. Va trimite scrisoarea pe biroul din dormitorul lui, unde Malakai nu lasă pe nimeni să intre. O va citi când toate vizitele vor lua sfârşit, fiindcă Ekaterina era sigură că Azur şi Lucius aveau să îl viziteze chiar în momentul ăsta.
Prezenţa lui Damian o liniştea într-o măsură pe care nu o poate înţelege, dar îi dă pace. Privirea lui sinceră îi aminteşte de încrederea nemărginită pe care el o are în Malakai şi o face pe ea să înţeleagă că Malakai gândea mereu spre binele întregii situaţii. Trebuie să se convingă pe sine că ce urma să face era cu adevărat necugetat şi demonul prinţului a apărut la momentul potrivit.
— Ce s-a întâmplat acolo? Damian întreabă după ce regina trimite scrisoarea.
— Am vrut să văd accidentul cu ochii mei, să mă asigur că totul merge aşa cum trebuie.
— Înţeleg, Damian se lăsă pe spate aşteptând continuarea.
— Mi-am ascuns motocicleta aproape de şosea, iar când am ajuns acolo, Sebastian mi-a sugerat că ceva e ciudat în aer.
— Am auzit de la el că Lucius aştepta în pădure.
— Idiotul nu a avut un gram de remuşcare în el! Motocicleta îi era în flăcări şi roţile îi lăsau urme pe asfalt. A dat un spectacol pe cinste acolo.
— V-a văzut? Damian întreabă.
Ekaterina se opreşte un moment. Fusese atât de cuprinsă mai întâi de dorinţa de a-l prinde pe Lucius şi a-i simţi ultima suflare, iar mai apoi de toată avalanşa de bine şi rău din mintea ei încât uitase complet. Trebuia, totuşi, să uite sau pur şi simplu să treacă cu vederea, fiindcă nu avea nevoie de o altă disturbare sau să pună întrebări care nu îşi au rostul.
Sărutul fusese doar o improvizaţie de moment şi nu îi va acorda o mai mare atenţie aşa cum spera să facă şi Sebastian fiindcă înţelege, la fel de bine ca ea, că au chestiuni mai importate care le atârna pe umeri.
Trebuia să afle cât de multe văzuse Lucius şi dacă a crezut întreaga piesă pe care i-au pus-o în faţă. Trebuie să fie pregătită pentru reacţia lui Lucius atunci când va afla că i s-a întins o capcană şi să decidă cu Malakai ce vor face în continuare. Erau atâtea de hotărât...
— Nu, Ekaterina îi răspunde lui Damian.
El observase o uşoară schimbare în starea ei, fiindcă avea simţurile pornite. Încerca să citească cât de mult poate, fiindcă nu va primi răspunsuri clare de la Ekaterina.
Era un haos în ea, dezlănţuit fără ezitare. Dar observase o schimbare. O linişte scurtă şi o îngrijorare copilăroasă după aceea o întreagă furtuna. Aceeaşi ceaţă cenuşie se instalase din nou la scurtă vreme.
— Şi atunci ce s-a întâmplat? el o ațintește cu o privire pe care ea o mai văzuse de multe ori.
— Mă citeşti cumva? Ekaterina se răsteşte la el.
— Aş avea altă şansă să scot ceva de la tine?
— Nu ştiu ce s-a întâmplat! Ekaterina se dă bătută. Când l-am văzut acolo, cu flăcările lui idioate şi mi-l imaginăm cum zâmbeşte triumfător, m-am întunecat. Voiam doar să îl prind şi să termin totul, acolo! Să mă plimb cu un cuţit chiar în jurul gâtului său. Înţelegi?
— Ai pierdut controlul? Damian întreabă ştiind deja răspunsul.
— Pentru o secundă, ea mărturiseşte.
— Şi ce s-a întâmplat apoi?
— Demonul fratelui tău mi-a tăiat calea.
Ekaterina o spune ca o uşurare, făcându-l pe Damian să fie chiar mai confuz decât la început. Ea ar trebui să fiarbă în sine, plină de ură pentru cel care o oprise, însă pare să se fi împăcat cu sine. Poate că realizase că a fost mai bine. Dar, de ce o oprise? Doar nu îl protejase pe Lucius? Fratele lui nu ar fi fost atât de naiv încât să le ordone demonilor să îl şi păzească pe cerber sau mai rău, pe elf!
— De ce te-a oprit? Damian întreabă cu reţinere, fiindcă nu era sigur dacă vrea să ştie răspunsul.
— Fiindcă avea ordine de la Kai să nu mă lase să fac ceva necugetat, ea pune accent pe ultimul cuvânt.
Damian se lăsă pe spate, fără să poată să îşi oprească acel zâmbet larg şi se uită la privirea serioasă a Ekaterinei. În cele din urmă, se luminează şi ea văzându-i fericirea din ochi şi schiţează un zâmbet scurt, în colţul gurii.
— Trebuie să recunoşti, fratele meu e un geniu! el spune în glumă.
— Niciodată! Ekaterina îi mărturiseşte.