— Ce ar fi să îi scriem o scrisoare?
Ekaterina se plimbă de câteva minute prin camera imensă, în timp ce Malakai o privea de pe marginea patului, simţind că va ameţi el însuşi.
Încercau să găsească o modalitate prin care să îi spună lui Damian şi el, personal, credea că trebuie pur şi simplu să îi spună adevărul. Însă Ekaterina se frământă de câteva momente. De parcă Damian nu era fratele lui...
Şi Malakai era implicat până la coate în toată această treabă. Poate că uitase complet cum e să îi laşi inimii întâietate, să gândeşti după dorinţele ei, să nu gândeşti cu raţionala minte.
Malakai îşi scutură capul şi se ridică hotărât.
— Dacă mai continuăm să stăm aici mult, nu îl mai prindem pe Dami în palat! el o trezeşte pe Ekaterina.
— Damian e aici? ea întreabă cu o uimire neascunsă.
Poate că Malakai uitase să îi precizeze asta. La naiba! Da, uitase...
— Într-o zi am să te fac să îngenunchezi în faţa mea, Zolman! Ekaterina spune pintre dinţi. Îţi promit!
Ar putea avea o discuţie destul de amănunţită pe această temă, însă nu avea timp de pierdut. Ekaterina va trece cu vederea această mică informaţie. Malakai are încredere în instinctele ei de regină.
— Crede că nu l-am auzit când a aterizat în camera din spatele oglinzii, dar nu avea cine altcineva să fie decât el, Malakai spune.
Ekaterina oftează adânc şi porneşte prima pe uşă. Nu se putea gândi la absolut nimic acum şi oricum nu ar fi mers conform planului, aşa că se vor comporta ca şi cum totul ar fi perfect normal. Este curioasă cum ar acţiona Damian.
Uşile bibliotecii se deschid larg, într-o mişcare mai rapidă ca vântul. Malakai adoră mereu spectacolul, ea oftează în sinea ei. Trece ca fulgerul, într-o furtună de vară, prin faţa oglinzii şi se opreşte lângă canapele, unde îşi aruncă undeva pelerina neagră.
Ekaterina se apropie de barul mic cu băuturi şi analizează atentă. Pune mâna pe două pahare, ca de fiecare dată când venea aici, însă clipeşte lung şi mai adăugă unul. Nu au fost de multă vreme în formula asta, constată ea.
— De când ai rom? ea întreabă cu ochii zâmbind.
Din spatele oglinzii, Damian era gata să renunţe, căci aştepta de câteva ceasuri bune şi nimic nu se întâmplase. Scrisoare fusese o întâmplase ce îi trezeşte suspiciuni, însă fratele lui a dispărut de atunci şi nu s-a mai întors. Nu este o urmă de servitori în bibliotecă şi totul pare să fie în van.
Ceva trece prea rapid prin faţa ochilor săi ca să îi prindă formă, dar se ridică repede de pe canapea şi se apropie de geamul înalt. Uşile impunătoare ale încăperii erau larg deschise, iar Malakai păşea prin ele cu paşii să adânci, cu înălţimea umbritoare şi cu o privire arzătoare, mulţumită. Ah, Damian ar da orice să poată vedea întreaga cameră!
O voce dulce, calmă, de undeva din bibliotecă, se aude pe fundal, iar Damian rămâne împietrit o secundă. Chiar era vocea Ekaterinei sau gândurile lui care tânjeau dreptate îl făceau să îşi imagineze?
Malakai se opreşte chiar în dreptul oglinzii şi zâmbeşte în colţul gurii, precum obişnuia să facă odată, cu încredere şi nu cu teroare.
— Nu de mult, el îi răspunde Ekaterinei. Apropo, ce ar fi să ieşi de acolo?
Violetul vibrant din privirea lui Malakai pătrunde prin sticla groasă a geamului şi îl străfulgeră pe Damian direct prin sufletul lui. Privirea lui încearcă să îl înfrunte pentru un moment, încercând să se pregătească pe sine pentru ce va urma, dar fără izbândă.
De unde ştia că era acolo? De ce era aşa calm? Malakai era mereu calculat, trebuia să îşi aducă aminte asta, deci nici el nu îşi permite să iasă din tipar.
Fiecare indiciu, fiecare gând şi imagine îi revin în minte, cu mai multe întrebări decât poate număra. De ce îi ascunseseră de fiecare dată planurile lor? De ce trebuiau să se afunde atât de adânc în propria lume, doar a lor, de parcă cineva îi va trăda la fiecare pas pe care îl fac spre a deschide porţiile? De ce uitaseră unul de altul cu desăvârşire doar pentru a se alia acum? Cum puteau să ascundă totul cu atât uşurinţă, chiar şi acum? Cum se puteau detesta în asemenea fel şi totuşi, să fie unul de partea celuilalt? Damian nu înţelegea absolut nimic din ce se petrecea în preajma lui.
Oglinda se deschide încet, Damian ezitând cu fiecare secundă să iasă. Uşa se închide în spatele lui şi rămâne proptit în loc câteva momente. Ochii lui Malakai parcă îi zâmbeau amuzaţi de toată această situaţie, însă figura îi era serioasă, nu trăda nici o emoţie. Ekaterina stătea sprijinită de masa cu băuturi, plimbând muchia paharului pe buza ei inferioară. Privirea îi era feroce, de parcă şi-ar pândi prada cu răbdare.
Doi lei flămânzi, înconjurându-l din ambele părți, aşteptând în linişte să poată sării la gâtul prăzii şi să o omoare pe loc.
— Vina noastră că nu ne-am putut sincroniza de data asta, Malakai recunoaşte cu un ton plictisit. Deci stai jos! mâna lui arătă către canapele. Avem nişte explicaţii de dat.
Damian dă din cap şi se îndreaptă către canapele. Malakai se aşează în faţa lui şi se uită rece către Ekaterina, de parcă i-ar ordona prin violetul glaciar. Ekaterina îi întoarce privirea şi Damian presimţea că mai este doar o simplă linie până ca negrul ei să se transforme într-un sângeriu înnegurat, dar în final se aşează lângă Malakai, fără să îşi exprime nevoia de a-i strânge gâtul în mâinile ei.
— Pereţii acestui palat au auzit mult prea multe, Ekaterina se uită serioasă către Damian, deci sper să nu fii tu vocea care le spune povestea! ordonă rece.
— De asta nu aţi avut niciodată încredere în mine? Damian pufneşte pentru el. Fiindcă o să vorbesc din greşeală?
Când nu au avut încredere în el? Ekaterina şi Malakai se întreabă acelaşi lucru. Au făcut tot ce le stă în putinţă să îl protejeze de tot acest întuneric al lumii în care ei trăiesc, fiindcă dacă întunericul ţi-a lăsat urmele ghearelor lui pe pielea ta, nu ai cum să îi mai scapi din mreje. Amândoi ştiu asta, amândoi nu vor ca asta să i se întâmple lui Damian.
— Eşti impulsiv, Malakai răspunde imediat cu un ton adânc. Crezi că nu am încredere în fratele meu că nu o să vorbească? Gândeşte-te pentru o secundă! Îngerii sunt cei mai puternici din cer, iar vampirii de pe pământ. Ekaterina e deja regina şi nici ea, nici eu, nu ne permitem să avem o slăbiciune şi tu eşti singura noastră nenorocită de slăbiciune!
Desigur, părinţii perfecţi pe care Damian nu i-a avut vreodată! Tot ce făceau putea fi justificat prin simplul fapt că voiau să îl protejeze. Nu mai era un copil şi nu avea nevoie de protecţie! Ştia să aibă grijă şi singur de el.
— De ce, mă rog, ar trebui să devin eu cel care îi trage în jos pe măreţii conducători ai întregii lumi? Damian se revoltă.
— Măcar o dată în viaţa ta, Ekaterina ridică totul către Malakai observând impulsul de a porni un război cu fratele său, lasă-mă să vorbesc!
Malakai îi aruncă o privire înnegurată, iar apoi se lăsă pe spate, cedându-i ei cuvântul. Oftează lung, arătându-şi nemulţumirea, dar regina nu îi mai acordă atenţie.
— Ştii foarte bine că fratele tău nu ar fi acceptat alianţa, Ekaterina îi spune, precum ştia şi Lucius. Poate că e el întruparea dezmăţului, dar nu e prost.
— Iar Azur ştia exact cum să mă ademenească în asta, Malakai o completează.
— La ce te referi? Damian întreabă confuz.
— La şantaj! Ekaterina îi răspunde. Iar tu eşti regele de pe tabla de şah. Zvonurile circulă că eu te ţin în preajma mea şi te învăţ cum să furi tronul de la Malakai, ca mai apoi să pun mâna pe îngeri. Îndrăzneţ, dacă mă gândesc acum!
Aruncă o privire şireată către Malakai, iar acesta îi răspunde într-o uitătură dezaprobatoare. Ea zâmbeşte scurt şi se întoarce către conversaţie.
— Cine ar veni cu asemenea zvonuri? Damian întreabă.
— Probabil că Alința, Ekaterina spune. Încearcă de ceva vreme să dezbine orice specie, ca să se facă stăpâni peste ea şi cine reprezintă cele mai mari ameninţări? Îngerii şi vampirii!
— Şi atunci, ce ţi-a promis Azur? Damian întreabă.
— Capul reginei Malikov, Malakai răspunde de parcă ar fi atât de normal pentru el de spus.
— Cum ai putut să accepţi aşa ceva? Damian întreabă uimit şi enervat în acelaşi timp.
— Poate că tu umbli în dreapta Katrinei, privirea lui Malakai avea ceva demonic în intensitatea ei, dar nu uita că nimeni nu ştie de natura relaţiei dintre mine şi ea. Doi conducători, două specii puternice, tot ce poate exista e ura şi e mai bine ca ceilalţi să creadă asta.
— Deci nu ar fi avut niciun sens dacă refuzai oferta lor.
— Exact!
— De aceea m-ai lăsat să particip la toate întrunirile cu moştenitorii? Damian o întreabă pe Ekaterina. Fiindcă nu făceai, de fapt, niciun rău?
— De fapt, regina spune, dacă facţiunile te vedeau lângă mine, vizitând fiecare moştenitor, zvonurile că îți construiesc o armată s-ar fi întărit. Singură aş fi dat de bănuit.
— Mereu e ceva mai mult când vine vorba de planurile voastre! Damian se dă bătut. Deci aveţi o alianţă proprie?
— Sunt doar două tabere, Malakai mărturiseşte şi de fiecare dacă când voi avea ocazia, voi lupta de partea pământului.
— Atunci îi spionezi din interior, Damian constată. De aici aveai toate informaţiile astea sigure, se uită către Ekaterina fără a avea nevoie de confirmare.
O linişte se lasă peste întreaga bibliotecă, în timp ce privirea Ekaterinei coboară încet în jos, iar Malakai nu îşi slăbeşte fratele din acea furtună ca un câmp de levănţică într-o zi ploioasă de vară.
În cele din urmă, Damian înţelege că Malakai a trebui să înghită mai multe de dragul coroanei şi a fost crescut într-o cuşcă continuă din aur, doar pentru a da impresia de libertate.
Relaţia dintre familiile lor se înfăptuise cu multe secole înainte şi se construise tocmai pe baza puterii pe care o reprezentau. Vladimir şi tatăl lui se cunoscuseră încă din feșe şi între patru ochi îşi spuneau mereu prieteni. Ştiau că cei puternici trebuiau să îşi susţină mereu spatele, aşa cum strămoşii le transmiseseră prin grai povestea dintre casele regale. Miroseau însetarea Alianţei de a dezbina puterile dominante, însă îşi juraseră să nu ajungă şi în casele lor.
Malakai era mai conştient de această poveste şi aceste jurăminte mult mai mult decât Damian îşi poate doar da seama. Zvonurile despre această ură atroce între regina vampirilor şi moştenitorul îngerilor căzuţi se născuse abia după încoronarea ei, când lumea începuse să îi dea atenţie întreagă, până în măduva umbrei care o însoţea sau poate era doar efectul încăpăţânării lor, a jocurilor pe care Damian nu le înţelegea, fiindcă acela fusese şi momentul în care încetaseră a-şi vorbi.
DacăMalakai nu alimenta aceste zvonuri, Lucius şi Azur ar fi mirosit cu siguranţăceva suspect. Deşi ar fi putut alege să rămână neutri în acest război imaginat, Damian înţelege că Malakai a făcut această alegere pentru a putea să prevadă fiecare pas pe care cerberul idiot are să-l facă.
— Totuşi, Damian le atrage atenţia celor doi, sunteţi siguri că nu o să vă sabotaţi singuri?
— Tu ai aflat doar pentru că noi nu am depus efort să îţi ascundem, Ekaterina îi mărturiseşte cu un aer dominator.
Malakai se uită un moment mai lung la ea, dorind să o contrazică. El chiar încercase să facă tot posibilul pentru a-l ţine pe Damian departe de toate această poveste, dar ajunge la concluzia că avusese doar intenţia nu şi acţiunile.
Ekaterina ştia că Damian văzuse scrisoarea din biroul ei şi fusese neglijența ei că a uitat complet de Damian, fiindcă nu acordase atâta importanţă faptului că ar afla. Îşi aminteşte că venise de câteva ori la palat fără ca ea sau Malakai să se asigure că Damian ar fi ocupat şi nu ar putea să dea buzna, precum Lucius apăruse la porţile palatului în acea zi. Lucius...
— Trebuie să discutăm despre următoarea mişcare, Ekaterina spune din senin. Nu avem timp de pierdut acum!
Malakai îi întâlneşte privirea Ekaterinei pentru un moment şi îi dă dreptate. Luna plină se apropia şi Lucius se grăbise cu ardoare să îi îndeplinească cerinţa, aşa că trebuia să pară că se ţine de cuvânt şi îi împrumută demonii.
— Despre ce vorbiţi? Damian întreabă.
— Lucius vrea să atace vrăjitoarele la ritualul lor de la luna plină, Malakai îi răspunde. Şi vrea să îmi folosească demonii.
— Da, are sens, Damian spune gânditor. Familia lor regală e cam paranoică şi e acoperită în diverse vrăji când iese în lume. Demonii ar putea ajunge la ei mai uşor.
— Ai aflat ce vor să facă? Ekaterina se întoarce mai bine către Malakai.
— Vrăjitorii vor pleca din pădure chiar înainte să se lumineze, Malakai explică, dar cât încă este întuneric. Vor avea o maşină în faţă şi alte două în spate, blindate şi pline cu gărzi. Lucius vrea să îmi pun demonii să se strecoare pintre ele să dea foc maşinii regale. Cu puţin noroc, speră el, explozia o să fie masivă şi o să cuprindă şi celelalte maşini.
— Bastardul naibii! Ekaterina mormăie. Trebuie să mă întâlnesc imediat cu moştenitorii să vedem ce e de făcut.
— Dar ce le vei spune moştenitorilor dacă întreabă de unde ai astfel de informaţii? Damian întreabă. Nu le poţi spune că îl spionezi pe Kai, să fim sinceri, nimeni nu te-ar crede!
— Aici intervi tu, Malakai îl anunţă.
Desigur! Îi spuseseră prea uşor toată această poveste şi adevărul ascuns în spatele minciunilor lor iscuite ca să nu existe un motiv întemeiat. Veniseră amândoi în bibliotecă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, ştiind exact că el se ascunde în spatele oglinzii. Trebuia să îşi fi dat seama că avuseseră o bună intenţie să îi dezvăluie totul. Aveau ceva în minte, de fiecare dată.
— Acum că am convins-o pe Selena să te accepte, Ekaterina vorbeşte, o să le mărturiseşti că Malakai te crede de partea lui, însă tu îl foloseşti doar pentru informaţiile din interior.
— Deci eu trebuie să joc, în fața moştenitorilor, rolul pe care fratele meu îl are.
— Eşti în stare? Ekaterina întreabă.
— O să mă descurc, Damian îi asigură.