Ceva îi spune cu tărie că a stat prea mult în această lume şi că ar trebui să se întoarcă, însă gândul că ar putea încă da de moştenitori bântuind prin conac, îl face să ezite puţin.
Aruncă o privire către fratele lui. Capul îi era lăsat pe spate, iar firele lui ondulate, negre ca un abis rece, îi erau răsfirate peste spătarul canapelei. Ochii îi erau închişi, însă Damian ştia că nu dorme.
Era obosit de o bună vreme şi Damian putea simţi că Lucius îi face mai mult rău decât bine cu această alianţă. Într-adevăr, erau fiinţe ale cerului şi moştenitorul coroanei trebuie să fie conştient că nu îşi poate trăda propriul sânge într-un asemenea hal, ajutând pământul.
Nu a fost niciodată al lor, oricât de tare ar tânji la el. Malakai şi-a lăsat acum mult timp inima pe pământ, închisă într-un vechi cufăr şi ascunsă în cele mai întunecate adâncuri, fiindcă aici sus, el are nevoie de minte.
Damian nu învăţase, însă, să facă asta. El pendula în permanență între două lumi care nu îi aparţin. El e ambele în acelaşi timp şi totuşi, niciuna...
Oftează uşor şi se teleportează. Sentimentul că ar putea să îşi piardă echilibrul îl străbate, însă îl învinge. Energia paca îi urcă ceva mai mult şi îşi deschide ochii.
Camera părea mai spaţioasă acum, cu draperiile trase. Razele unui soare slab de toamnă treceau prin fereastra mare.
Ekaterina stătea la birou, concentrată în scrisoarea pe care trebuia să o termine cât mai curând. Lumina rece de afară scotea în evidenţă şuviţele ei întunecate, iar rochia neagră pe care o purta se completa perfect cu privirea ei. Arăta nemiloasă, crudă, un adevărat general al morţii. Tatăl ei ar fi fost mândru dacă ar putea să o vadă acum, se gândeşte Damian.
Privirea ei dă surprinsă de acesta, căci uitase complet că Damian ar putea apărea. Ascunde repede scrisoare menită lui Malakai şi o înlocuieşte cu o hârtie mâzgălită, în speranţa că Damian nu a putut observa în viteza ei.
Damian îi zâmbeşte şi se apropie. Se aşeză pe scaunul din faţa biroului şi oftează, lăsându-se pe spate. Probabil că fusese la fratele său, îşi spune Ekaterina, căci avea acea dezamăgire în ton, însă şi o sclipire în privire.
Damian are dreptul să ştie despre toată această alianţă dintre vampiri şi îngeri, însă Damian era motivul pentru care cerberii şi elfii credeau că Malakai li s-a alăturat. I-ar face mai mult rău decât bine, ştiind ce se şopteşte pe la colţuri, ştiind ce se întâmplă în umbre. Era prea impulsiv, iar ei nu putea să facă nici măcar o greşeală.
Ekaterina îi zâmbeşte cald şi se ridică. Crede că Damian are nevoie de ceva tare pe moment şi probabil că şi ea are, aşa că merge către barul de băuturi.
— Unde ai fost cât timp m-am întâlnit cu moştenitorii? Ekaterina întreabă în timp ce toarnă coniac în două pahare.
— Între lumi, Damian răspunde.
Damian se ridică mai bine în scaun şi se uită în spate către Ekaterina. Îşi întoarce privirea şi începe să cerceteze împrejurimile în această lumină prosperă. Nu fusese prea des în acest birou şi cu siguranţă nu îl văzuse niciodată în lumina zilei, fiindcă draperiile erau mereu trase.
Peniţa încă zăcea în dreptul scrisorii, cu cerneala scurgându-se într-o pată pe hârtia groasă. Damian se gândeşte că Ekaterina avea de gând să comunice cu moştenitorii prin scrisori, fiindcă era mai sigur decât în persoană. Nu putea să piardă timpul mai mereu.
Biroul era mai organizat acum, decât pe vremea când regele îl avea în posesie. Într-un colţ, scoasă în faţă, probabil pentru a o avea la îndemână, era o cutiuţă. Damian măreşte ochii şi se uită cu atenţie la ea.
— Să înţeleg că ai avut iar o dispută cu fratele tău?
Întrebarea Ekaterinei îl trezeşte brusc şi aruncă o privire la ea, în timp ce se întoarce la birou.
— Nu că ar fi ceva nou, Damian îi răspunde.
Se întoarce la locul lui şi aruncă o ultimă privire la cutiuţă. Era dintr-un lemn maroniu cu câteva linii ondulate, de culoarea mierii, trecând prin el. Avea un căpăcel cochet şi în interiorul lui era amplasată o piatră de chihlimbar cu un fluture prins pe vecie în ea, un fluture cu aripi albastre, din câte putea observa.
Doar nu...
Ekaterina se aşează pe scaunul ei, iar Damian îşi ia privirea de la cutie, afundându-se în paharul cu băutură. O învârte în cerc de pereţii de sticlă, în timp ce privirea îi era pierdută.
Era praf de nori şi era sigur de asta, fiindcă el şi Malakai aveau o cutie identică pe care o foloseau pentru corespondenţă.
Probabil că e pe acolo de când răposaţii regi comunicau cu părinţii lui. Dar cutia are capacul deschis şi îşi are locul în faţă, unde o putea accesa. Oare Ekaterina să nu se fi atins de ea din pură încăpăţânare? Nu, nu avea cum.
Poate că praful de nori era un mod mai sigur de a trimite corespondenţa între moştenitori. Dar Ekaterina ştie prea bine că praful nu funcţionează decât a trimite din lumea de jos în cea de sus sau invers. Dacă îl foloseai pentru a trimite corespondența doar între pământ sau doar între cer, praful se risipea şi scrisoarea se pierdea undeva pe drum, făcându-se scrum.
Şi atunci îl loveşte... Liniştea se lăsase peste amândoi, căci Ekaterina îşi savura băutura, iar Damian se cufundase în cel mai groaznic coşmar al său. Tot ce putea gândi acum era că Malakai şi Ekaterina corespondau.
În primul rând, de când începuseră să îşi vorbească din nou? În al doilea rând, de ce o făceau pe la spatele lui?
Ceva începe să se lege acum, în mintea lui Damian. Acea noapte furtunoasă în care gărzile le interziseseră pentru prima dată să urce la regină... Nu avusese niciun sens, însă Ekaterina le mărturisise dimineaţa că a ieşit la o plimbare. Acum că se gândeşte, o plimbare în miezul nopţii, fără gărzile ce o păzesc de când era o mică copilă, într-o pădure plină de pericole de care e conştientă, nu are nicio logică.
I-a mărturisit că are nevoie de el pe pămânat, desigur! Să stea cât mai departe de cer, pentru a nu putea afla micile lor întâlniri. Dar de ce el nu trebuia să afle?
Informaţiile pe care Ekaterina le ştia sunt destul de amănunţite şi importante. Nici într-un secol nu putea să afle asta doar cu nişte spioni. Iar Malakai susţinând sigur că nu a observat niciun vampir, nu se leagă deloc. Se pare că s-au sincronizat prost.
Damian îşi ridică privirea către Ekaterina cu o privire rece, săgetată de mii de gânduri întortocheate şi încearcă să pară nonşalant.
— Dar ştii? o întreabă el. Încă nu pot să cred că el chiar a acceptat pur şi simplu alianţa. Fratele meu nu e aşa şi nu mă voi lăsa până nu îi demonstrez asta.
Ekaterina lasă paharul jos şi ezită câteva momente să îl privească în ochi.
— Nu crezi că e mai înţelept să îl laşi să descopere singur că a greşit? Ekaterina îi sugerează.
— Şi să ies pe câmpul de luptă împotriva lui? Damian neagă din cap. Oricum nu sunt bine primit în alianţa pământului.
— Nu e adevărat! Selena ni s-a alăturat nouă şi am convins-o chiar să aibă încredere în tine.
— Chiar aşa, Damian mormăie. Spune-mi! continuă el. Ai stat o perioadă bună pe lângă el. Chiar crezi că ar fi acceptat alianţa asta aşa uşor?
Ekaterina rămâne un moment cu privirea confuză. Ar fi răspuns că nu şi Damian o ştie, însă nu îi putea spune pe faţă. Îşi drege glasul şi îşi îndreaptă spatele, luând acea poziţie diplomatică. Bineînţeles, nu îi putea răspunde sincer în poziţia de prietenă, aşa că se forţează să îl vadă ca pe un partener de afaceri. Aici fiecare răspuns era în funcţie de interes.
— Fratele tău a devenit o altă persoană, iar eu nu l-am cunoscut niciodată! Ekaterina îi răspunde.
Mincinoasă! Asta răsună în mintea lui Damian.
— Înţeleg, îi spune el totuşi.
Damian se uită la ceas şi încearcă să făurească ceva în mintea lui.
— Dacă mă scuzi, vocea lui se aude caldă, i-am promis lui Rose că îi fac turul plantaţiilor de lavandă înainte ca aceasta să se ofilească.
— Rose adoră plantele, Ekaterina zâmbeşte amintindu-şi de prietena ei.
— Probabil îmi va lua toată ziua, Damian adăugă părând extenuat.
— Succes!
Damian îi zâmbeşte Ekaterinei şi se face dispărut. Când uşile grele ale conacului se închid în spatele lui, rămâne câteva minute pe scările din marmura cenuşie şi oftează. Ce tocmai se întâmplase? Nu putea fi adevărat...
Dar este! Spera că Ekaterina nu îi observase mica minciună, fiindcă ea nu dădea atenţie de obicei celor apropiaţi ei. Damian nu avea motiv să o mintă, în opinia ei, aşa că îi oferă lui un prilej perfect.
Probabil că trebuie să discute cu Malakai, din moment ce era croită să scrie o scrisoare, aşa că îi oferă posibilitatea de a-l vizita personal. Nu o mai văzuse pe Ekaterina punând piciorul în palatul lor de o vreme bună, deci ar putea să aştepte în van.
Se urcă în maşină şi o conduce până în fața conacului său, unde dispare brusc. Îşi aduce aminte de camera din spatele oglinzii, de care Malakai îi spusese mai devreme. Era un geam cu un singur sens, perfect pentru a nu-l observa nimeni.
Aterizează în spaţiul îngust şi cade direct pe canapea, fiindcă nu are prea mult loc. Vedea o mare parte din bibliotecă prin geamul înalt cât tot peretele, însă nu bătea spre canapele. Era sigur, totuşi, că îi poate auzi foarte bine. Se face comod şi aşteaptă cu o mică reţinere. Spera să nu fie adevărat. Nu avea cum să fie adevărat.
Malakai trece pe lângă fereastră, cu figura lui înaltă şi întunecată. Damian îl zăreşte îndreptându-se către biroul lui, pe care îl putea vedea prin oglindă. Se sprijină de el şi ia în mână o scrisoare pe care doar o primise. Praful de nori...
Damian se cutremură puţin observând că scrisoarea văzută pe biroul reginei chiar era menită să ajungă în mâinile fratelui său.
Un mic zâmbet se iveşte în colţul gurii lui Malakai, iar Damian se întreabă ce anume îl mulţumeşte. De fapt, Malakai părea să fie foarte greu de satisfăcut în ultima vreme şi asta chiar era o întrebare măreaţă. Ce planuri diabolice avea acum în minte?
*
În biroul ei, Ekaterina se ridică şi se întoarce către fereastră. Razele slabe o mângâie uşor pe faţă şi se bucura de acest scurt moment. Îl anunţase pe Malakai în scrisoare despre întrunire şi adăugase la sfârşit vizita ei.
Damian îi arăta câmpurile de lavandă lui Rose şi Ekaterina ştia sigur că asta o să dureze destul de mult, fiindcă Rose era o împătimită a naturii şi se roagă de prinţ de câteva luni bune să o lase pe proprietatea lui.
Lasă paharul pe biroul într-un impact puternic şi deschide peretele. Trece furtunos prin camera veche şi îşi îmbracă capa neagră. Se uită o secundă la ea în oglindă şi se mulţumeşte că oboseala nu i se poate vedea pe faţă. Îşi apropie mâna de oglindă şi îşi închide ochii, pregătindu-se pentru acel sentiment întors pe dos.
— Ai mutat portalul!
Ekaterina constată după ce îşi deschide ochii şi se izbeşte de pieptul lui Malakai.
— Doar ce l-am deschis, Katrina! mărturiseşte Malakai. Dacă mai aşteptai un minut, nu te loveai de mine.
Ekaterina îşi dă ochii peste cap, ştiind că el nu a simţit nici o urmă de durere şi îşi lasă capa în cuier.
— De ce aici? întreabă uitându-se împrejur.
Camera era vopsită într-o nuanţă deschisă de gri, cu mobilă albă şi un pat cu baldachin. Veşmintele de pe acesta erau din satin albastrul ca şi cobaltul. Câteva desene cu nişte strategii de război de pe vremea când încă erau în şcoală, erau înrămate şi puse pe perete. Ekaterina zâmbeşte scurt la vederea lor. Fereastra mare din stânga ei avea draperiile, de aceeaşi culoare ca marea într-o zi senină de vară, uşor trase. Lumina plăpândă dădea un sentiment de siguranţă, de căldură, în timp ce se complementa cu nuanţele deschise.
— De ce dormitorul tău? Ekaterina continuă întrebând.
Se aşează pe pat şi observă oglinda pe care probabil că o montase acolo de curând, cel mai sigur astăzi. Era destul de mare, însă nu era prinsă în perete, ci se susţinea pe nişte rotiţe.
— Credeam că o să-ţi placă, îi zâmbeşte arogant.
— Sunt extaziată, Ekaterina îi spune ironic.
— Mă gândesc! Fratele meu a început să devină suspicios, Malakai o anunţă aşezându-se lângă ea.
— Damian? Cum? ea se întoarce mai bine spre prinţ.
— A fost acum câteva ore aici. A început să îmi ţină morală, ca de obicei, dar a venit prin portal şi a observat că l-am mutat în oglinda din bibliotecă. Din moment ce frecventezi palatul, nu puteam să las pe cineva să te vadă pe balcon.
— Şi te-a întrebat de ce l-ai mutat, ea constată.
— Da! I-am spus că e un mod de protecţie, împotriva spionilor tăi.
— Eu i-am spus că am vampiri pe urmele tale.
— Şi aici s-a cam dus sincronizarea noastră, Malakai mărturiseşte.
Ekaterina oftează adânc şi îl aţinteşte cu o privire întunecată, de parcă ar fi fost doar vina lui. Păi, într-un fel, era. Dar nu doar a lui şi numai a lui. Era vina amândurora şi pe asta o să mizeze până la capăt.
— Şi apoi? ea întreabă.
— M-a întrebat dacă am observat ceva ciudat şi am negat.
— Mi-ai fi observat vampirii până acum, desigur! Ekaterina oftează încă o dată. Nu avem timp să ne ocupăm şi de el. Cerberii şi elfi vor să lovească cât mai curând.
— Iar eu nu îmi las demonii să omoare vrăjitoarele, Malakai spune.
— Atunci ce facem, Kai?
— Îl ţinem închis până se termină toate ăstea?
— Doar nu vorbeşti serios, Ekaterina îi spune.
— Nu, mărturiseşte el. Cred că a venit vremea să avem încredere în el.