— Eşti sigură? Damian mă întreabă a o mia oară.
Stau pe fotoliul impunător din biroul lui şi îl privesc cum se plimbă dintr-o parte în alta a camerei, cu privirea în pământ, cuprins în propriile gânduri.
Îngerii căzuţi erau singurii dintre noi care trăiau pe două tărâmuri, aşa că se ocupau de două lumi şi în general moştenitorii erau doi: unul pentru coroana şi celălalt primea titlul pământean. Conacul lor de aici era opusul celui dintre lumi. Era împodobit cu marmură albă, tablouri poleite cu aur, pe ici colo câte un albastru pal şi câte o nuanţă subtilă de gri.
Biroul lui Damian era o cameră considerabil de mare, vopsită în gri deschis, cu mobilă albă şi un birou cu accente temeinic lucrate în aur. Pe undeva, prin centrul camerei, e amplasată o canapea şi alături ei, un fotoliu impunător. Stau în el, obosită de negarea lui continuă şi îl privesc cum încearcă să distorsioneze realitatea doar pentru că el crede că ştie adevărul.
— Da! îi spun ultima dată.
— De unde ai aflat?
— Damian!
Mă ridic din locul meu şi mă duc către el, punându-i mâinile pe umeri. Încerc să îl opresc pentru câteva momente pentru că avea nevoie să înfrunte adevărul ăsta. Ceva în mine mă tortura pentru fapta pe care o făceam, dar Damian trebuia să creadă această față a realităţii ca să nu fim nevoiţi să îl împingem spre un întuneric dăunător. Nu ar fi fost niciodată de acord cu ce facem noi acum.
— Fratele tău a acceptat alianţa! îi confirm. Acum că au puterea voastră de partea lor, noi trebuie să ne mişcăm repede.
— Nu, Damian încă neagă. Nu îi va folosi pe îngeri pentru asemenea treburi murdare.
— Vezi prea mult bine în el, îi mărturisesc.
— Dacă aş fi ales să văd răul, aş fi plecat de mult din dreapta ta!
Comentariul lui mă calcă pe nervi, deşi ştiam că o spune ca şi o răzbunare. Privirea mi se întunecă şi îi prind fața cu mâna dreaptă, forţându-l să mă privească în ochi. Privirea lui îngheţase, la fel ca cea a fratelui său când doreşte să fie intimidant, întunecat, rece. Negrul din privirea mea se stinge şi devine un roşu înnegurat, de parcă aş putea să îi topesc toată acea gheață din suflet.
— Nu uita că îl cunosc de când eram mici, m-am antrenat cu el pentru coroană, spun pintre dinţi. Ştiu de ce este în stare mai mult ca tine! Dacă te gândeşti că îi va convinge pe cerberi şi elfi să lupte împotriva Alinaței în loc de celelalte specii, te înşeli amarnic!
Cu cât mă gândeam mai mult, să distrug Alianţa ar fi fost obiectivul corect, însă speciile erau convinse că profeţia este adevărată şi dacă se lăsă mai prejos, vor ajunge înrobite. Nu puteam să fac nicio mişcare împotriva celei care ne condamnase, de fapt, până nu puneam capăt acestei bătălii care încă se dă în tăcere. Trebuia să mă întâlnesc cât mai repede cu ceilalţi moştenitori, iar Damian mă încetinea cu încăpăţânare.
— Nu va ieşi să lupte împotriva mea pe câmpul de luptă! Damian îmi dă mâna la o parte.
— Ești prea naiv, oftez. Încă crezi că el e undeva acolo, ascuns după modelul ăsta de rege perfect pe care îl arată în fiecare zi.
— Încă este acolo, spune în timp ce se lăsă pe canapea.
Trebuia să închei cumva această conversaţie şi trebuia să apelez la ceva ce voi regreta mult timp de acum în colo. Nu aveam altă opţiune şi îmi tot spuneam asta pentru a mă simţi mai bine, dar în realitate, mă chinuia să îl văd suferind în minciunile spune de mine în timp ce el nu a fost decât bunătate şi lumină.
— Malakai a murit în ziua în care i s-au tăiat aripile, mă aşez pe masă, în faţa lui. A jurat să uite tot ce a trăit până atunci şi să gândească doar cu sânge rece, dar tu nu ai ştiut niciodată.
Damian îşi ridică privirea la mine într-o notă amestecată de uimire şi durere. Încă aveam imaginea lui Malakai îngenuncheat în camera veche, cu mâinile zgâriate şi tremurând uşor în timp ce îşi blestema întreg trecutul şi îşi jura răzbunare. Îi ascunsese câteva lucruri, lui Damian, de-a lungul timpului, însă mereu se gândise la bunăstarea lui. Încă avea instinctul de a-şi proteja fratele mai mic şi probabil nu se va stinge niciodată, de aceea intrase în majoritatea acestor treburi murdare care se desfăşurau pe pământ, căci ar fi putut să stea fără nici cea mai mică problema în palatul său enorm şi să ne privească cum ne distrugem între noi.
— A fost un fel de pact comun? se uită la mine cu răceală. Ați născocit împreună asta, să uitaţi cine aţi fost? Fiindcă nici tu nu mai eşti Ekaterina de cândva.
— Tu ai fi? Să mori şi să învii, să fii din nou în pragul pieirii, însă să îţi priveşti înainte părinţii înghiţiţi de flăcări, ca mai apoi să rămâi singură cu devoratori de sânge, te-ar face să rămâi la fel?
— Vrei să spui că ar trebui să renunţ? mă întreabă mai liniştit.
— Când ţi-am spus eu să te retragi din luptă?
Damian mă priveşte pentru câteva momente fără expresie, însă îşi lăsă capul în jos şi zâmbeşte uşor. Sper că avea să uite de problema asta pe moment pentru a putea să îmi rezolv mai repede treburile mele. Aveam nevoie să mă mişc dacă voiam să opresc tot acel plan nebun al lor şi să ţin în viaţa familia regală a vrăjitoarelor.
— Parcă aţi scoate ce e mai rău din voi, Damian spune făcând referinţă la mine şi Malakai.
— De asta nu e bine să stăm unul în preajma celuilalt, îi mărturisesc. Hai!
— Unde mergem?
— Să le facem o vizită lupilor.
Damian se uită la mine cu o privire şireată şi zâmbim amândoi în timp ce ies prima pe uşă. Nu puteam să merg prima dată la vrăjitoare, fiindcă Lucius şi Azur vor fi cu ochii pe ei o vreme, studiindu-le. Malakai a cerut să privească personal moartea celor doi fraţi şi când o să primesc vestea de la el, o să am prilejul perfect să le fac o vizită şi vrăjitoarelor, căci Lucius se va strădui prea mult să le facă pe plac îngerilor ca să poată să mai aibă timp şi pentru planul lui.
Nu ştiu cât de înţelept este să merg doar însoţită de Damian, însă maşina blindată, cu geamuri fumurii, dădea o oarecare notă de siguranţă. Fiind doar noi, ne puteam camufla mai bine în mulţime şi nu cred că, să îmi iau cancelarul după mine, ar fi o idee mai înţeleaptă. Prea mulţi oameni ar atrage atenţia.
— I-ai anunţat? Damian mă întreabă încă cu mâinile pe volan, în timp ce analizează locul prin parbriz.
— Mavrak le-a trimis anunţul, însă nu le-am specificat o vizită oficială, ci ceva mai restrâns.
Înainte să îmi termin de spus fraza, doi bărbaţi masivi şi înalţi ne zăresc maşina. Trebuiau să fie oamenii de încredere ai moştenitorilor, fiindcă fețele bărbaţilor îmi par familiare. Se închină politicos în faţa noastră când ieşim şi zâmbesc amintindu-mi de respectul lupilor. Ne conduc mai adânc în pădure, până într-o poieniţă unde se întindea casa regală, construită ca un fel de cetate medievală, cu ziduri înalte şi case în jurul ei. Copii alergau plini de zâmbete pintre copaci, în timp ce lupii bătrâni alergau preschimbaţi după ei, într-un joc plin de viaţă. Femeile fie găteau în aer liber sau stăteau de vorbă, privindu-şi din depărtare copii cu un zâmbet cald pe faţă. Erau o specie plină de căldură şi compasiune, o comunitate pe care nu o mai întâlneai în întreaga Alianţă, deşi puteau să te sfâşie de viu când îşi punea în minte.
În mijlocul cetăţii, se întindea o construcţie în formă de cer, cu câteva turnuri şi pereţi înalţi, fiind reşedinţa regală. În interiorul ei, gărzile ne conduc către un salon imens, în formă rotundă şi cu o cupolă pictată atent deasupra lui. Nu erau canapele sau scaune, ci pernele erau aşezate pe jos în anumite locuri, cu câteva covoare superbe împrejmuind zona.
Într-o parte a salonului, pe o masă mai mare, erau aşezate cutii de vopsea, pensule, boluri cu ceea ce păreau să fie vopseluri naturale. Şevaletele erau îngrămădite unul lângă altul, fiecare cu o poveste delicat spună în culori. Talentul i se îmbunătăţise şi nu mă îndoiam de cine le pictase.
Ceva trece cu rapiditate pintre picioarele mele şi nu apuc să îi văd decât blana deasă în timp ce se plimbă pintre şevalete şi dărâmă câteva.
— Luna! o voce familiară se aude strigând către lupul care se plimba prin salon.
— Altețile Voastre! una din gărzi spune în timp ce se închină jenat.
Lupul se opreşte în şezut în faţa noastră şi dă din coadă, ca mai apoi să se învârtă în cerc de câte ori şi se pierde într-un colţ, unde pare să fie un fel de paravan. Iar din spatele şevaletelor, din umbra camerei, iese la iveală o figură impunătoare. Era mai înalt decât îmi aminteam, însă avea acelaşi păr bogat şi castaniu. Se înclină în faţa mea şi îşi ridică ochii de un verde-gălbui asupra mea zâmbindu-mi subtil.
— A trecut ceva, îmi mărturiseşte.
Vocea lui devenise mai adâncă şi tonul îi era serios. Brusc, amintirile de când eram doar un copil încep să îmi inunde întreaga minte. Paşii mei ce alergau fără ezitare pe marmura rece îmi apare în faţă. Treceam pintre picioarele adulţilor serioşi şi chicoteam colindând până în grădina de afară. Eu, Rose, Damian, toţi ne jucăm uneori cu moştenitorii lupilor, pe când eram doar copii ce nu s-au lovit încă de lumea mare şi rea.
— Poate vrei să fii puţin mai discret, Sebastian!
O fată puțin mai scundă ca mine se iveşte din spatele paravanului, acum în haine normale cu acelaşi păr castaniu şi ochi galbeni, scoşi în evidenţă de pistruii rari din jurul obrajilor şi îşi tachinează fratele geamăn.
— Kat! se uită către mine şi mă îmbrăţişează. Damian! mâinile ei sunt larg deschise şi îl face pe Damian să zâmbească în timp ce îl îmbrăţişează.
Luna se uită către Sebastian, iar apoi mă ia de mână şi mă conduce către nişte perne de un albastru închis dintr-o parte a camerei şi începe să îmi zâmbească.
— Nici nu o să îl mai recunoşti, mă anunţă referindu-se la fratele ei. E mereu serios şi ursuz! gesticulează ea în aer. Nici nu mai ştie să scrie scrisori acum.
— Luna! Sebastian o atenţionează din spate.
Eu nu pot decât să zâmbesc, fiindcă îmi aminteam de energia exuberantă a Lunei şi de responsabilitatea lui Sebastian. Se tachinau în fiecare secundă, se certau mai tot timpul, însă se aveau mereu aproape.
Mă uit către el şi pentru prima dată după un timp lung, îi zâmbesc larg. Eram doar nişte copii, pe vremea când încă eram un om. Nu ne întâlneam decât la întrunirile Alianţei, iar atunci petreceam uneori timpul împreună. În acele vremuri, Sebastian avusese o pasiune pentru mine. Zâmbesc în sinea mea la fel ca pe timpul în care eram doar o fetiță si îi citeam scrisorile atent compuse. Ne vorbeam prin ele, în timpul în care nu apucam să ne vedem și păreau să fie întregul nostru univers la o vârstă așa fragedă. Cred că încă am scrisorile lui, atent puse într-o cutiuţă, pe undeva prin camera mea. Astfel de amintiri sunt cele care mă ancorează în umanitatea mea, care mă scot la suprafaţă din întuneric. Totul părea mai simplu când eram doar un copil, neştiind ce înseamnă greutatea coroanei şi cu amintirea zâmbetului vie în mine.
— Despre ce este vorba? Sebastian întreabă. Ţinând cont că şi Damian este cu tine, se uită către el, cred că este important.
— Am nevoie de voi de partea mea, mărturisesc.
— Depinde în ce circumstanţe, Lună îmi răspunde.
Damian începe să povestească aceleaşi lucruri pe care le auzisem de nenumărate ori. Profeţia şi semnele ei, moartea părinţilor mei provocată de Alianţă, Lucius şi Azur, zvonurile care circulă în privinţa legăturii dintre ei, tot ce însemnă sentimentul dureros al unei lame ascuţite împunse direct în inima mea. Aş fi vrut să am putere să îl mai ascult încă o dată, însă mintea îmi zbura în toate părţile, la ce ar putea să se întâmple, la cum ar trebui să acţionez, la scenariul răzbunării pe care o aştept, oriunde altundeva, numai acolo nu.
— Deci cerberii și elfii vor să lovească primii, Luna spune cu dispreț. Mereu au fost încrezuți!
— Și de asta am nevoie de voi lângă mine, mărturisesc. Trebuie să fim pregătiți pentru orice lovitură vor da, deși nu asta e scopul meu.
— Atunci care e scopul tau? Sebastian mă întreabă.
— Cu facțiunile unite în două tabere, dacă reușesc să conving și cerul, vom reuși să distrugem Alianța care ne-a înrobit de atâtea secole.
O mică scânteie apare în ochii moștenitorilor, știind că asta Alianța nu era privită cu ochi buni de nicio specie. Gustul răzbunării și imaginea destrămării ei îi face sa zâmbeasca subtil. Însă nu durează mult, căci trebuiau să gândească rațional și să cunoască toate detaliile înainte.
— Oamenii sunt de partea ta, Luna spune ştiind deja asta iar eu aprob. Îngerii?
— Decizia nu ţine de mine, Damian oftează.
— Tocmai! Luna răspunde. Şi cu toţii ştim că Malakai nu ţine cont de inimă.
— Dacă se ajunge acolo, spun cu un ton serios, doar eu o să am de-a face cu el. Deci pot conta pe voi?
Luna se uită către fratele ei, căci în cele din urmă doar el putea lua decizia, însă el aşteptă o părere din partea surorii lui, care va sta în dreapta coroanei. Luna îi zâmbeşte cald, de parcă ar putea comunica prin gânduri, într-un limbaj doar al lor şi îi face semn să îmi răspundă.
— Ai putut conta mereu pe loialitatea noastră! Sebastian mă anunţă.
Hey licornii mei! Poate am postat cam repede, nu știu dacă sunteți așa mulțumiți de noile capitole, dar totuți sper să fie într-o oarecare măsura ok. Sper, totuși, că v-au plăcut!