Sentimentul teribil de goliciune încă mă bântuia de parcă aş fi rămas blocată în acea blestemată de poartă, captivă între două lumi, neştiind din care aparţin. Poate dormisem o oră, poate două sau poate niciuna... Mă plimb cu mâna prin lenjeriile de satin care se unduiau frumos la fiecare atingere, iar apoi rămân cu privire pierdută în fereastra cea mare. Razele reci abia răzbeau pintre norii arginti ai dimineţii de toamnă. Frunzele uscate ale copacilor dezveliţi erau purtate pe braţe de briza tăioasă. Îmi amintesc brusc de aerul cald ce îmi brăzda faţa la înălţimea stupefiantă a balconului şi atingerea rece pe încheietura mâinii mele, trezindu-mă la fel ca în acea zi.
În acea zi, ştiam că aveam să îndeplinesc promisiunea făcută din feșe, să mor şi să revin. Trebuia să devin ceea ce îmi era sortit şi eram mai mult ca hotărâtă să îmi ofer viaţa pentru soarta poporului ce aveam să îl conduc, însă întunericul îmi respira rece în ceafă.
Mereu fusesem îngrozită de el şi mă aştepta cu un zâmbet şiret, gata să mă înşface cât încă eram slabă. Şi pentru un moment, gândul că aş putea pur şi simplu să închei totul chiar atunci, îmi străfulgera în minte şi îmi dărâma orice fel de gardă pe care o construisem în jurul meu. Era de ajuns ca ghearele întunericului să mă prindă şi să mă târască cu el în adâncurile celeilalte lumi.
Tremuram fără control sub suflul rece al morţii şi mă zbăteam fără izbândă. Cu cât mă apropiam mai mult de ce trebuia să fie infernul, vântul fierbinte îmi mângâia fața şi nu puteam decât să mă zbat în timp ce mintea îmi era un haos al tuturor amintirilor pe care le aveam. Atingerea mâinii lui reci, ca şi o zi din mijlocul iernii, mă trezeşte înainte să fie prea târziu. Mă salvase dintr-un întuneric în care el însuși era deja cufundat. Ironic, cum cel care mi-a arătat calea spre lumină va însemna mereu pentru mine întunericul.
Un nor cenuşiu apare în faţa mea, iar când se dizolvă, un bilet îmi cade uşor în mâini. „Ţine-l pe Damian cât mai aproape de tine şi departe de casă." Ştiam deja asta Kai! Dacă voiam ca speciile să creadă în continuare acest zvon, trebuia să îl ţin cât mai aproape de mine, în plus, era destul de periculos dacă îi află planurile lui Malakai, fiindcă Damian nu ar fi acceptat o alianţă sub nici o circumstanţă. Dar Malakai e mai viclean decât el şi cunoaşte întunericul mult mai bine decât fratele său.
Trebuia să aduc facţiunile rămase de partea mea, iar dacă îl foloseam pe Damian ca pion, poate că aş strunii aceste credinţe. Ar fi de parcă i-aş strânge propria armata cu care să lupte pentru tron, doar că am nevoie să concep un motiv bun, fiindcă nu îi pot spune adevărul, ținând cont că el este motivul cu care elfii și cerberii i-au șantajat pe îngeri.
Ceasul de pe noptiera mea începe să sune şi îmi mut privirea către el, lăsându-l să strige aşa câteva momente. Poate că voiam să îngheţ în momentul ăsta şi să nu dau de realitatea ce mă aştepta, însă nu deţineam o astfel de putere aşa că îl opresc şi mă ridic cu greu din pat. Când cobor în sala de mese, Damian şi Rose mă aşteptau deja, cu fețele luminoase şi într-o tăcere plăcută. Mă aşez în capul mesei de parcă nu mi s-ar părea încă ciudat să stau în locul tatei, de parcă nu aş avea imaginea noastră de altă dată la aceeaşi masă, de parcă nu mi-ar lipsi încă. Damian stătea în dreapta mea şi nu se atinsese de nimic din farfuria lui, mereu îi aştepta pe ceilalţi. Rose, însă, stătea în stânga mea şi rearanja mâncarea din farfuria ei în funcţie de cei îi plăcea şi ce îi displăcea.
— Bună dimineaţa!
Damian îmi urează, iar eu înclin din cap ca un răspuns şi mă întind după paharul cu sânge proaspăt din faţa mea. Aveam nevoie de el să mă trezească.
— De ce nu ne-au lăsat gărzile să urcăm la tine?
Rose întreabă încă cu faţa în farfuria ei, de parcă ar fi fost cea mai normală întrebare şi poate că aşa și era, doar că presiunea adevărului pe care trebuia să îl ascund mă face să rămân cu paharul în mână şi să privesc în gol. Înghit în sec şi încerc să am o privire cât mai calmă.
— Aţi vrut să veniţi în camera mea? întreb lin.
— Nici eu şi nici Damian nu am putut să dormim noaptea trecută, explica Rose. În timp ce vorbeam, ne-am gândit să verificăm dacă eşti bine, dar nu ni s-a permis să mergem mai departe de scări.
— Am ieşit la o plimbare prin pădurea din spatele conacului, răspund eu. Aveam nevoie să îmi limpezesc mintea.
— Înţeleg, Rose spune, dar ştii că şi noi suntem aici.
Înclin din cap, aprobând şi îi sunt recunoscătoare, dar abia acum realizez că noaptea trecută nu avusese nimic de-a face cu părinţii mei şi că pentru câteva ore, putusem să îi uit cu desăvârşire. Mă uit către Damian, iar privirea lui nu arata suspicioasă, aşa că mă liniştesc puţin.
— M-am tot gândit la ce ai spus aseară, mă uit către Damian, cum că Alianţa susţine profeţia.
— Te ascult, Damian răspunde.
— Alianţa e reprezentată fizic de câte un înţelept al fiecărei specii, deci nu e cale să ajungă cu toţii la o înţelegere. Profeţia uneşte facţiunile în elemente, așa că îşi vor crea propriile alianţe.
— Se vor distruge din interior, constată Damian.
— Da, dar nu înainte să pornească un război, spun eu. Şi după câte spune Rose, se pare că Lucius şi Azur se grăbesc să se pregătească pentru luptă.
— O să dorească îngerii de partea lor, Rose spune şi ştiam deja că viperele alea discutaseră cu prinţul îngerilor, dar nu aveam să spun o vorbă.
— Malakai nu va accepta! Damian susţine cu tărie. Fratele meu...
— Fratele tău a gândit mereu cu capul şi nu cu sufletul, îl întrerup eu cu un ton tăios şi apoi se retrage.
— Şi atunci ce facem? Rose întreabă. Oamenii sunt pe cont propriu în toată acea profeţie.
— Trebuie sa ne mobilizam pentru orice eventualitate. Dacă elementele sufletului vor lovi primele, atunci noi trebuie să fim pregătiți și am să unesc facțiunile cât mai repede.
— Și vom lupta așa, unii împotriva altora până la moarte?
— Scopul meu e să-i conving că nu merită să luptăm pentru ce ne bagă pe gât Alianța, ci să distrugem organizația asta infernală.
Nu aveam de gând să ii unesc pe toți, însă în final voiam să distrug Alianța, fiindcă îmi voi primi răzbunarea. Era mai mult o mică minciună, spusă pentru Damian, fiindcă așa nu l-ar deranja neîncetat pe Malakai și ar sta mai mult de partea mea, încercând să găsească o cale să îi schimbe mintea fratelui său când va afla că e de partea cerberilor.
— Poate că fratele tău mă va surprinde pentru prima dată în viaţa lui, îi spun lui Damian.
Trebuia să mă îndoiesc de Malakai în faţa lui Damian, doar aşa el se putea încăpăţâna şi mai tare să îmi arate că există bunătate în fratele lui. Damian acţiona mai mult cu sufletul lui, iar asta îl făcea impulsiv şi în acele momente de slăbiciune aveam şansa să îl pot manipula. Nu era corect din partea mea, dar deja am intrat într-un război în care am fost de acord să sacrific orice este necesar.
— Nu mi-ai spus niciodată, mă întorc către Rose, cum de ţi-a venit ideea să îl păcăleşti pe Azur?
— Nu prea a fost o idee la început, Rose mărturiseşte. Avusesem cu adevărat o pasiune pentru el, însă am realizat că oamenii par mult mai slabi în fața elfilor decât sunt cu adevărat, aşa că am decis să joc rolul de naivă în faţa lui. Era destul de dubios în ultima vreme, iar noaptea trecută a stat prea mult pe lângă Lucius, așa că trebuia să aflu ce pune la cale.
— Dacă ai dreptate cu legătura dintre el şi cerber, spun deşi ştiam deja adevărul, atunci te-a condus către niște piste. Deci nu o să mai fie vreodată un motiv de îngrijorare în privinţa lui? vreau să mă asigur.
— Niciodată! Rose mărturiseşte.
— Atunci ce zici să continui rolul de spion pe lângă el? întreb.
— O aruncăm chiar noi în ghearele lupului? Damian mă întreabă.
— Nu compara regalitatea lupilor cu mizerabilul elfilor şi da, chiar asta vom face. Probabil că va trebui să facem chiar mai multe dacă vrem să încheiem această mascaradă şi am nevoie de tine să rămâi mai mult pe pământ.
Îmi pun mâna peste a lui Damian şi încerc să îl rog cu acea privire copilăroasă de pe vremea când încă eram un om, atunci când vremurile erau mai dulci şi el reprezenta tot ce era bun în ochii mei.
— Bine, Damian acceptă şi răsuflu liniştită. Dar!
La naiba! Mereu era un „dar" cu el şi nu puteam să sufăr când făcea asta. Doar respiră Ekaterina, respiră.
— Vreau să îi fac o vizită lui Kai mai întâi.
De ce? Chiar voiam să întreb asta cu voce tare. De ce îmi complici întreaga existenţă? Fratele tău nu are nevoie de tine acum, eu am nevoie. Trebuie să rămâi aici. E aşa greu de înţeles?
Vrea să îl avertizeze despre alianţă... Nu înţelegeam încă cum putea să aibă atâta încredere în fratele lui şi o aşa sclipire în privire când era alături de el, însă speram că această relaţie dintre ei să nu se sfărâme niciodată. Era singură fărâmă de lumină de care Malakai se putea agăţa, era ultima lui speranţă.
— Bine, spun eu în cele din urmă.
După micul dejun, o maşină blindată soseşte în fața conacului şi gărzile de corp ale lui Rose se aliniază în faţa ei în timp ce ea îşi ia un lung la revedere de la noi. Eram conştientă ca acasă pentru ea era mai mult conacul şi mai puţin locul în care a copilărit, cu nişte părinţi orbi la toate reuşitele ei şi însetaţi de putere, gata să o folosească pe ea pentru a o dobândi. Voiam să îi învăţ o lecţie, dar atunci când va fi vremea, nu acum. Nu aveam timp să mă gândesc la altele.
Damian ceruse să treacă între lumi prin portalul nostru. Nu ştiam încă de ce, fiindcă putea trece pur şi simplu, însă îi fac pe plac şi urc treptele cu el în spatele meu, neputând să dau înapoi, fiindcă nu voiam să îmi vadă slăbiciunea. Seara trecută fusese pentru prima dată când am intrat în biroul tatei după atâta vreme şi încă nu eram pregătită să intru din nou.
Deschid uşile greoaie şi respir adânc, apoi intru. Mă îndrept direct către tablou, fără a privi în camera căci nu ştiam dacă voi putea fi în stare şi îmi înfig un colţ în degetul fin. Peretele se deschide către camera veche, iar Damian face un pas în faţă, dar se opreşte şi se întoarce către mine.
— O să îi spun că îl saluţi! Damian mă anunţă cu un zâmbet.
— Nu prea cred, îi răspund.
— Am crescut împreună noi trei, spune nostalgic. Te-ai antrenat împreună cu el pentru coroană, refuz să cred că nu ai văzut binele din el!
Damian păşeşte în cameră, pierzându-se în întunericul ei, iar peretele se închide înainte să apuc să mai spun ceva. După ce devenisem un vampir, eu şi Malakai făceam pregătirea pentru coroană împreună, deşi speciile noastre nu aveau nici o legătură, dar familiile noastre aveau. Îl știu pe Kai de cand eram încă copii, dar nu am văzut niciodată întreaga lui fiinţă şi Damian ştie cât de secretos este fratele lui, însă continuă să creadă în el.
Mă trezesc repede şi mă aşez pe scaunul în stil victorian de la biroul maroniu. Amintirile cu tata stând aici, cu faţa lui serioasă şi acel zâmbet care îl brazda când mă vedea în tocul uşii, mă năpădesc şi rămân blocată în timp pentru un moment.
Îmi scutur capul şi iau o foaie şi un stilou. Mirosul cernelii încă era proaspăt, de parcă avea semnătura părinţilor mei adânc întipărită în ea, dar nu le mai aparţinea. Rămăsese a nimănui, iar acum părea datoria mea să o revendic. Poate că era timpul să mă aşez mai des la acest birou şi să devin odată pentru totdeauna regina întunecată despre care toţi şuşotesc.
Îi scriu lui Malakai despre venirea lui Damian şi sper să o primească mai repede, altfel probabil că vom aveam o altă discuţie imposibilă care se va sfârşi, desigur, cu un alt război între noi doi. Poate că îl aveam acum de partea mea, dar trebuia să fiu conştientă de enorma putere pe care o are în mâinile lui şi de întunericul care poate oricând să devină mai puternic. Nu l-am lăsat niciodată să mă îmbrăţişeze şi poate că asta a fost problema mea, dar mi-a fost teamă că în cele din urmă mă va înghiţi cu totul.
Bine v-am regăsit licornii mei! Sper că v-a plăcut acest capitol și nu am întârziat prea mult cu postarea lui. Ce păreri aveți?