M-am trezit iarăși de aceeași alarmă obsedantă. Am închis-o repede pentru că nu voiam să mă enervez atât de devreme. Fac rutina de dimineață și acum eram în fața dulapului. Ce să port azi? Era ziua "Porților deschise", așa că am ales o cămașă albă cu dungi negre și o fustă neagră, dreaptă până deasupra genunchilor cu vreo 10 cm, voiam să mă păstrez totuși decentă. Părul l-am lăsat drept pe spate, făcând câteva bucle la vârfuri. Machiajul era unul foarte simplu, un tuș negru intens pe pleoape și un ruj nud. Puteam spune că arătam demnă pentru a-mi reprezenta facultatea. Puțin parfum, pantofiorii cu toc mediu negri și am plecat. Pe drum am sunat-o pe Rebecca anunțând-o că în câteva minute sunt în fața casei ei. Nu peste mult timp am ajuns și am claxonat scurt, așteptând-o să iasă. De pe ușă și-a făcut apariția un chip frumos aranjat cu un păr lung și drept. Ea purta tot o cămașă, doar că albă, simplă și o pereche de pantaloni din stofă la care a accesorizat cercei lungi, strălucitori. Era chiar frumoasă, iar pantofii înalți îi sculptau niște picioare superbe. Intră în mașină și se uita la mine, cerșind parcă un compliment.
- Ești minunată, i-am spus zâmbind.
- Mulțumesc, scumpa mea. Tu ești perfectă, m-a complimentat înapoi radiind de fericire ca un copil mic.
I-am trimis un pupic și apoi am pornit înspre facultate. Când am ajuns, peste tot era plin de liceeni și oameni care mai de care curioși peste măsură. Ne-am căutat colegii și după ce i-am găsit, ne-am ocupat pozițiile și au început tururile. Pe mine și Rebecca chiar ne amuzau privirile pofticioase ale viitorilor absolvenți care în loc să fie atenți la explicații, erau mai mult atenți la noi. Seara s-a apropiat cu pași mici și repezi, iar la ora 18:15 puteam pleca acasă. Simțeam cum picioarele aproape îmi luau foc, iar sutienul nu îmi mai permitea să respir. Practic, mă sufocam din toate părțile. Norocul meu a fost că Rebecca a plecat cu un alt coleg și că nu mai eram nevoită să ocolesc atâta drum. În 20 de minute eram ajunsă acasă. M-am descălțat iute și m-am aruncat în pat la propriu. Ah, atât de moale și pufos. Știi senzația aia pe care o ai când ești foarte obosit, te dor toate și vrei doar să fii în locușorul tău? Ei bine, asta simțeam eu acum. Numai că eu ajunasem deja în locușorul meu, hihi. Am mai stat puțin după care m-am dezbrăcat complet și am decis să fac o baie caldă cu multă spumă ca să mă relaxez puțin. Am dat drumul la apa fierbinte, punând dopul la cadă, și am înmiresmat apa cu esență de trandafiri (pe care o folosesc doar în cazuri extreme) și ca să fac spumă am turnat gel de duș cu aromă de zmeură și lime. După ce cada s-a umplut, am băgat încet piciorul stâng, căldura apei făcându-mă să mă încrețesc instant. După ce m-am obișnuit cu senzația am pătruns complet, simțind cum fiecare mușchi se destinde la contactul cu vaporii și cu apa caldă. Era perfect, mă simțeam ca o zeiță în propriul ei colț de rai. Am lăsat capul pe spate în timp ce cu mâinile treceam prin spumă, acoperindu-mă cu ea până la gât. Am închis ochii și m-am bucurat de această senzație de bine. După aproximativ 30-40 de minute am ieșit din cada mea, trăgând dopul și lăsând apa să se scurgă. Cu prosopul meu verde, pufos mi-am șters picăturile de apă de pe corp și vârfurile de păr ude. Mi-am tras halatul pe mine și m-am tivit sub așternut, luând laptop-ul în brațe. Așteptând să se deschidă, iau telefonul să-mi verific noutățile și observ că am un mesaj de la un număr necunoscut.
"Trebuie să vin mai devreme că a intervenit ceva pentru mai târziu. Ajung în 25 de minute. Diego"
Mă uit la ora de primire a mesajului și era acum 20 de minute. Ce naiba? Omul ăsta e pe cale să ajungă, iar eu sunt goală pușcă și arăt ca după un bombardament. M-am ridicat instant și când să dau halatul jos îmi sună telefonul. Îl ridic de pe pat și mi-am dat seama că era același număr. Era el.
- Da?, spun scurt așteptând un răspuns.
- Salut! Eu sunt jos, poți coborî și dacă poți să te grăbești, te rog, că am o treabă urgentă după, rostește și eu eram cât pe ce să ma albesc ca varul când am auzit ce a zis.
- Dar eu abia am făcut baie, nici nu sunt schimbată, am doar halatul pe mine, îi zic sperând să nu mai comenteze.
- Domnișoară, coboară așa că eu chiar nu mai pot sta mult. Oricum nu te mai vede nimeni, că e noapte și din câte văd, strada asta nici nu e cea mai populată, spune cu un ton arogant. Așa că, ori cobori acum, ori plec. Și cu mașina rezolvi singură!
Astea au fost ultimele lui cuvinte după care a închis. Băiatul cred că are o problemă cu așteptarea unui răspuns din partea celui cu care poarta o conversație. Am aruncat telefonul pe pat și ce naiba era să fac? Nu aș fi coborât așa în veci, dar nici mașina nu o puteam lăsa boțită, m-ar fi costat ceva. Am luat papucii de cameră în picioare și am coborât. Ce mare scofală? Și așa aveam să stau de vorbă 5 minute cu un necunoscut pe care nu-l cunoșteam și nu aveam să-l mai văd prea des. Am ajuns la blocului și am deschis-o încet, privind în față. Rezemat de o mașină superbă, roșu aprins, stătea cu o mână în buzunar și cu una fumând un bărbat înalt, cam de 1,90 și părea că are părul spre negru, dar din cauza întunericului nu piteam distinge prea bine. Deși eram aproape de mai, vântul încă bătea și afară chiar era răcoare. Înainte de a pași în afara blocului, mi-am strâns mai bine halatul, care recunosc că-mi rămăsese puțin mic ajungându-mi până la jumătatea coapsei. El mă observă și se apropie de mine făcând câțiva pași.
- Tu ești tipa cu care am vorbit?, mă întreabă aruncându-și țigara.
Vocea asta, oh... Mai profundă și mai intensă decât prin telefon. Fiorii apar imediat pe șira spinării și nu-mi dau pace deloc.
- Eu sunt, îi zic ridicând sprânceana la gestul lui necuviincios.
- Da, mișto. Bun, hai să vorbim. Ți-am zis, ți-am lovit mașina din cauza animalului ăla, dar m-am uitat și am observat că nu e atât de boțită. Îți dau 2500 de lei și cred că e suficient, spune plictisit și se pregătește să scoată portofelul din buzunar.
Niciun "scuze", nimic? El chiar crede că am nevoie de banii lui? Și mai ales atât de mulți pentru zgârietura aia? Maxim dacă face 750 de lei să o repar. Voia să se dea cumva mare cu banii lui în fața mea? Pentru că dacă asta încerca, nu i-a ieșit. Urăsc genul ăsta de băieți, care au bani și se laudă cu ei, aruncându-i în stânga și dreaptă ca pe niște hârtii fără valoare.
- Stai!, îl opresc. Nu vreau atâția bani și, în plus, m-ar fi interesat mai mult o asigurare decât niște bani, i-o întorc scurt și la obiect.
Zâmbește în colțul gurii, probabil uimit că știu cum stă treaba și cu mașinile. Se apropie și mai mult de mine, eu fiind obligată să înapoiez până la baza scărilor.
- Și tu chiar gândești ca eu să-ți dau asigurarea mea?, mă întreabă cu o sprânceană arcuită.
- Ți se pare că glumesc? Nu sunt fraieră, așa că ori îmi dai asigurarea, ori sun la poliție, răspund mândră de logica mea.
Începe dintr-o dată să râdă, uitându-se în altă parte. Avea un râs care parcă îmi cânta în urechi și mă făcea și pe mine automat să zâmbesc. Îmi revin imediat când își reîntoarce privirea la mine.
- Chiar ești comică? Ce mi-ar pitea face poliția mie când unchiul e șeful poliției județene, iar tata lucrează în M.A.I la București? Ia zi-mi, fato?, mă întreabă cu superioritate.
Din nou acel apelativ. "Fato". Mă călca pe nervi. Și ce dacă neamul lui e în poliție? Nu mai există lege și dreptate pentru toți sau cum? Dacă el îmi sparge casa, tot eu intru la pârnaie, sau cum?
- Unu: poți să nu-mi mai spui "fato"?, doi: și dacă ai tăi sunt de prin poliție, pentru tine nu se mai aplică legile? și trei: ar fi mai bine să îmi dai asigurarea aia că deja mi-e frig, îi comunic cerințele mele și mă frec pe mâini pentru a-mi pune în mișcare mai alertă circulația.
- Păi hai să-ți răspund. Unu: nu te cunosc, fato. Doi: eu sunt propria-mi lege și trei: am destulă căldură în mașină sau am putea urca la tine sau să mergem la....
- Oh, doamne! Taci, nesimțitule!, țip și mă înroșesc instant.
Norocul meu era că afară e întuneric și nu se vede, altfel ar fi observat roșeața din obrajii mei. Ce naiba tot spune maniacul ăsta? Cât de enervant e!? De ce încă mai stau aici cu el de vorbă? Trebuia să iau odată banii ăia și era mai bine. Nici măcar nu-i prea puteam vedea fața, doar distingeam anumite detalii cum ar fi buzele care erau cărnoase și felul în care părul stătea atât de perfect aranjat.
La spusele mele, el începuse iar să râdă, eu vrând să mă abțin mi-am mușcat buza pe interior și m-am ciupit încet de braț.
- Ce față ai făcut, vai!, se amuza el arătând cu degetul spre chipul meu.
De nervi, m-am întors cu spatele la el și am pufnit, bătând chiar din picior. Doamne, ce mă călca pe nervi băiatul ăsta. El chiar nu are maniere?
Văzând că nu mă întorc, se opri din râs și mă întoarse de umăr la el.
- Ok, gata cu gluma. Nu îți pot da asigurarea mea. Îți dau banii, iar în cazul în care mai trebuie ceva mă poți suna.
Scoase banii și mi-i înmână, dar am refuzat să-i iau. Ori face ca mine, ori nu.
- Prea bine, eu mi-am făcut datoria, fato!, spune pasiv, ridicând din umeri.
Lăsă banii pe o treaptă, trecu pe partea cealaltă a mașinii, lăsând în urma lui o dâră de parfum ce-mi intrase atât de adânc în nări încât nu cred că îl voi uita prea curând. Mă salută cu un gest ciudat, fără să zică nimic, pătrunse în automobil și tură motorul făcându-mă să tresar. Pot să jur că l-am văzut rânjind naibii.
- Idiotul, am spus încet așteptând să plece.
După ce ieși din parcare, am luat repede banii, pentru că sincer chiar nu eram în situația de a face mofturi, mai ales când știam că situația mea și a părinților mei nu era una excelentă. Plus că dacă scăpam ieftin, poate păstram banii rămași, asta doar dacă acest Diego nu și-i dorea înapoi. Bineînțeles că aveam să-l sun sau să-i dau un mesaj după reparații în cazul în care îmi mai rămâneau ceva lei. Din cauza frigului picioarele mi se împânziră cu mici cerculețe mov. Am urcat în fugă treptele până la etajul 2 și am pătruns în apartamentul meu cald și frumos. M-am băgat rapid în pat și parcă nu mă mai încălzeam. Mi-am luat telefonul dintr-un colț și am văzut că primisem un mesaj.
"Mă bucur că nu ai lăsat banii acolo. Ar fi fost o risipă..
pentru tine."
Nu știu de ce, dar am zâmbit. El chiar e mai nesimțit și mai arogant decât credeam. Probabil de asta am și zâmbit, de uimire. Nu știam ce să fac. Dacă să tastez sau nu. Îmi mușcam buza încercând să mă decid. Am să-i răspund. Ce am de pierdut? Poate doar niște minute în altă rețea.
"I-am luat doar ca să îmi repar mașina pentru că e nouă, că altfel acolo ar fi stat și acum"
Tastez și apăs pe trimitere. Ce repede îmi bătea inima. Chiar așteptam cu nerăbdare un răspuns. Ba chiar mă enervam că nu primesc un mesaj înapoi mai repede. Am lăsat telefonul lângă mine pe pernă și am pufuit. Cât de enervant e. Nici nu-i mai răspund, gata. Tresar când aud sunetul specific pentru mesaj.
"Aha, sigur. Hai că eu am niște treabă acum, mai vorbim. Pa"
Ce? Asta a fost? Atât? Trei mesaje și la final un "pa"? Parcă eram dezamăgită. Dar de ce să fiu? Nici nu l-am văzut! Dar faptul că mă intriga, probabil avusese un mic efect asupra mea. Nu pot să par ca și cum aș cerși atenție, trebuie să fiu cum e el. Chiar mai indiferentă.
"Ok, pa"
Și apăs pe send. Eram mândră de mine. Dar parcă o mică parte din mine, una minusculă, și-ar fi dorit să mai stea de vorbă cu el. Dar nu mult. Doar câteva mesaje și cam atât. Dar asta a fost să fie. Îl mai sun când mă duc cu mașina la reperat, și sper să fie mâine acea zi. Închid telefonul și îl pun la încărcat pe noptieră. Las capul pe perna pufoasă și lipesc genele spre a dormi, dar el îmi tot apărea în minte. El, râsul lui, părul, buzele, postura, cum fuma, vocea, tot. El tot era în mintea mea. Parcă mă invadase. Încercând să-l dau afară din capul meu, am adormit. Dar mai bine, altfel crecă m-aș fi gândit la el o noapte întreagă.