Diego

Capitolul 7

Din perspectiva lui Iris

De ce nu mi-am putut da seama din prima de sămânța tipului ăsta? Era clar că nu e tipul băiatului pe care mi-l doresc lângă mine. În primul rând a fost un infidel față de iubita lui, acel gest pe care mi-l făcuse cu floarea nefiind unul tocmai adecvat și, în al doilea rând, nu sunt fata care îi permite să joace la două capete. Rebecca nu-l recunoscuse și, sincer, chiar mă bucur. Nu aveam starea pentru o bârfă sau pentru o criză din partea ei. Am lăsat-o acasă și m-am îndreptat și eu repejor spre cuibușorul meu. Ajunsă, mi-am lăsat cheile de la mașină pe dulăpiorul de lângă ușă, m-am descălțat și m-am îndreptat direct spre baie. M-am demachiat și m-am privit în oglindă. Oboseala se adunase în niște mici cearcăne sub ochii mei așa că nu m-am mai lungit, cum fac de obicei, și am dat drumul la jetul de apă din duș și m-am spălat rapid. Voiam să ajung cât mai urgent în pat și să mă odihnesc. Gândul că mâine era sâmbătă și nu aveam cursuri mi-a stârnit un zâmbet jucăuș pe chip. Când am terminat, m-am înfășurat într-un prosop și m-am dus în cameră unde îmi găsesc telefonul vibrând. Mă uit la ecran și măresc ochii când văd cine mă apela. Diego. Nu voiam să îi pic în plasă așa că am ignorat și l-am lăsat să sune în continuare cât timp eu mă pieptănam și mă schimbam în pijamale. Am coborât la bucătărie să iau un pahar de apă și când m-am întors, mare mi-a fost uimirea să văd trei mesaje de la el.

Uite, aia nu era iubita mea. Era doar o companie, e ceva nesemnificativ.
22:36

Floricico, răspunde și tu cu ceva, să știu că ai înțeles cum stă treaba.
22:38

Nu mă face să vin până la tine să stăm de vorbă, că nu îmi ia mult.
22:41

Tipul ăsta nu avea de gând să renunțe? E patetic deja, dar pe de o parte faptul că se interesează de mine mă face să mă simt bine. Și fetele știu despre ce vorbesc aici. Ca să nu mă trezesc, totuși, cu el la ușa mea îi răspund spunându-i că am înțeles mesajul lui și că să nu bată drumul aiurea până la mine, că nu îi voi deschide. La nici câteva secunde îmi trimite un mesaj de răspuns.

Coboară. Sunt la tine și mă plouă urât.

Ce? A început ploaia? Dar când? Că eu nu am auzit nimic. Dau din umeri puțin uimită și îl sun.

- Iris, deschide. Chiar plouă cu găleată afară, iar dacă răcesc vin la tine să mă îngrijești, mi-a zis și îi pot simți zâmbetul ștrengar.

- Poți să pleci. Nu te-am adus eu aici! îi răspund sperând să mă lase odată în pace.

- Nu plec nicăieri până nu cobori. Îți jur, a spus și a închis.

Omul ăsta e imbecil? Cum să stea în ploaie atâta timp? Nu aveam siguranța vorbelor lui. În câteva minute se va sătura și va pleca. Mă așez în pat și încep să deschid câteva notificări. Mă ridic în șezut și-mi mușc buza, cuprinzându-mi un braț. Oare mai era acolo? Mă duc lângă fereastră și privesc în jos. Ce naiba? El încă era acolo? Doamne, ce iresponsabil. Cobor în fugă scara și deschid ușă. În față îmi apare un Diego ud din cap până în picioare și cu o privire care îmi inspira ușurare și fericire.

- Doamne! Tu ești nebun? De ce nu ai plecat? Tu știi că poți face pneumonie cât ai bate din palme? îl mustrez acoperindu-l cuo pătură din dulapul pe care îmi lăsasem cheile.

Doar dă din umeri nepăsător și îmi zâmbește.

- Știam că îmi vei deschide, spuse și mă apucă de bărbie.

- Nu te bucura prea mult, după ce te usuci și te încălzești puțin, pleci imediat.

- Chiar așa să fie? mă întreabă oferindu-mi o privire tristă.

- Da, îi răspund simplu, scurt și sperând să înțeleagă că nu îl doresc prin preajma mea.

- Atunci pot pleca chiar acum! zice și se îndreaptă către ușă.

- Stai, omule! îl apuc de braț și îl trag înapoi lângă mine. Unde pleci în halul ăsta?

- Știam că vei face și asta, zâmbește și acum mă atinge cu degetul arătător pe vârful nasului.

Doar îmi dau ochii peste cap și îi fac semn să se așeze pe canapea. Face întocmai, iar eu mă duc să-i pregătesc o cană de ceai de mușețel, sperând să se încălzească mai repede ca să se care din casa mea. Când i-am adus-o, îmi face semn să iau loc lângă el. Ia cana în mână și eu mă așez în colțul opus al canapelei.

- Știi că nu te mănânc, nu? râde și mă trage mai aproape de el.

- Nu sunt sigură de asta, zâmbesc și mă fac mai comodă.

După ce soarbe prima înghițitură din băutura fierbinte, lasă cana pe măsuța din sticlă din dreapta lui.

- Fata din seara asta nu e iubita mea. Eu nu aș putea avea o asemenea persoană lângă mine și să o numesc iubită. Doar stăm împreună uneori și atâta tot, e mai mult o treabă de prieteni cu beneficii între noi, îmi spune cu lejeritate, iar vorbele lui mă uimesc.

- Arăt eu de parcă aș avea nevoie de vreo explicație? îl întreb răzând fals.

- Acum trei ore păreai că aveai nevoie de una! îmi răspunde pe același ton.

- Ai crezut prost. Ne cunoaștem abia de câteva zile și am vorbit de maxim cinci ori, deci nu cred că ceea ce faci tu este treaba mea, mă răstesc la el sperând să nu mai fie nevoie să repet.

- Să zicem că e așa cum spui tu, da? Atunci de ce când ți-am făcut poza cu floarea sau mesajele de după te-au făcut să roșești? Recunoaște, Iris, te atrag.

Băiatul ăsta a luat-o razna. Ce să mă atragă la el? Faptul că picăturile de ploaie de pe gâtul lui îl fac să arate atât de sexy? Sau că părul ăla deranjat mă tentează să îmi bag mâinile în el? E ca o bucată de piatră în fața mea.

   - Dacă m-ai fi atras, crezi că nu aveam alte reacții față de tine? Nu crezi că poate aveam gesturi care să mă dea de gol? îl întreb gesticulând.

Îl văd zâmbind în colțul gurii și se apropie de mine periculos de mult. Își așează degetele peste umărul meu și mă mângâie încet, făcându-mi pielea să se încrețească. Se uita la mine cu niște ochi care mă tulburau și mă făceau să îl las să continua ceea ce începuse. Se apropia din ce în ce mai mult de mine până când i-am simțit respirația peste buzele mele.

   - Vrei să vedem cine are dreptate? șoptește și își plasează degetele pe gâtul meu.

Voiam să dau înapoi și să-l refuz. Nu puteam să îl sărut. Eu nu fac așa. Mintea spunea "nu", dar corpul făcea altceva. Astfel, mă trezesc aprobând ușor din cap. Se apropia încet în timp ce mă trăgea de talie. Aveam fiori care mă făceau să tremur încet, iar la naiba că simțea și el asta! Câțiva centimetrii ne despărțeau buzele așa că am închis buzele și, instinctiv, mi-am dus o mână pe ceafa lui, vrând să-l apropii mai repede, să-l simt. Visul se termină când îl aud râzând și privindu-mă. Parcă cineva mă lovise cu apă rece peste față.

- Și, din nou, eu am avut dreptate, frumoaso! spuse încă chicotind.

Toți nervii m-au copleșit atunci și am reacționat într-un fel de care nu credeam că eram capabilă. L-am ridicat de mână și l-am împins spre ieșire.

- Vreau să pleci din casa mea! Ești uscat acum, nu mai am nicio obligație față de tine, așa că te rog să ieși! i-am zis aproape țipând.

Vorbele mele l-au uimit și amuzat în aceeași măsură. Și-a luat telefonul de pe canapea și voia să plece. Când a ajuns la ușă, s-a întors rapid și mi-a furat un sărut scurt. Mi-am dus mâna la gură și l-am lovit peste umăr.

- Nesimțitule! Cum să mă săruți? Ieși mai repede din casa mea până nu sun la poliție! țip și îl împing.

El doar râdea și a ieșit din casă, îndreptându-se spre mașina lui. După ce am văzut că a intrat in automobil, am închis ușa și mi-am pus mâinile pe frunte. Băiatul ăsta o să-mi scoată fire albe! Sper să-mi mai fure câte un sărut și de acum încolo 🤫