Iris
Beep
Beep
Beep
Oh, nu.. Alarma.
Beep
Beep
Beep
Să-mi bag...
Beep
Bee..
Gata. Am oprit monstrul ăsta ce-mi chinuie aproape fiecare dimineață, silindu-mă să mă ridic din pat și să încep o nouă zi. În fine, dau pătură călduroasă de pe mine și, cu multă tragere de inimă, cobor și eu din locul unde mi-aș petrece o viață. Merg direct la baie să mă ușurez după care îmi clătesc fața cu apă rece ca să mă pot trezi "de-a binelea". Mă întorc în camera mea și-mi așez frumos patul, după care îmi aleg câteva haine pentru a merge la facultate. Nu eram genul sofisticată, dar nici nu puneam hainele pe mine doar ca să fie puse. Alesesem pentru această zi de miercuri o rochiță până la genunchi, roșie, și niște pantofi albi la care accesorizasem niște cercei înflorați, mari. După ce m-am schimbat, mi-am aranjat rapid părul într-un coc, am aplicat un gloss și puteam pleca spre facultate. Iau cheile de pe blatul din bucătărie, încui casa și urc în automobil. Nu aveam de mult carnet de conducere, și asta mă făcea încă și acum să mai am uneori mici rețineri la viteză, depășiri sau alte manevre, de aceea plecam mai devreme de acasă.
Primul an de facultate pot să zic că a adus mici schimbări în viața mea. M-a maturizat într-o oarecare măsură, dar m-a și făcut să mă bucur din nou de viață. Dacă în primele luni, plângeam după liceu, foștii profesori, pe care chiar îi îndrăgeam, și după prietenele mele dragi, acum, când mai sunt câteva luni și se încheie, facultatea mi-a adus în cale prietenii noi, oameni care mi-au arătat că dacă nu ai un leu în buzunar, totul se împarte, oameni care m-au sfătuit, dar și oameni care au încercat să mă doboare. Însă, am trecut peste toate și acum sunt mai puternică. Poate nu suficient, dar destul încât să nu mai retrăiesc acele clipe.
Ajung pe o alee de lângă facultate, parchez mașina și cobor, grăbindu-mă ca nu cumva să întârzii la cursul meu preferat: anatomie. Încep să fug și pătrund în clădire, urcând în cea mai mare viteză scările. Norocul meu a fost că profesorul era încă pe hol și am putut intra înaintea lui. Mă uit în amfiteatru și îmi caut cu privirea prietena. Era pe rândul 5 din stânga. Mă uit urât la ea, știind că nu-mi place să stau așa din spate pentru că nu văd mai nimic.
- Parcă ți-am mai zis să nu te mai duci la mama naibii în spate, Rebecca!, o cert când ajung lângă ea.
- Și când vreodată te ascult eu pe tine?, mă întreabă zâmbind ștrengărește.
Îmi dau ochii peste cap și-mi scot caietele din geantă așezându-le pe masa din fața mea. În câteva minute intră și profesorul în clasă, fiind mult mai binedispus ca de obicei. Toți ne uitam unii la alții și ne întrebam ce e oare cu noua lui stare care ne surprindea.
- Bună ziua, copii!, ne salută și ne oferă un zâmbet imens care ne-a făcut și pe noi să schițăm un surâs. Astăzi vom vorbi despre inimă. Știți ce este inima, dragilor?
- Este organul principal al organismului. Un organ vital, cu funcție de pompă ce...
Se grăbește să răspundă o colegă, dar este întreruptă de profesor:
- Inima nu este doar un organ! Inima este acea încăpere unde se adună mii de terminații nervoase care te fac să tresari la cel mai mic gest, la cea mai simplă vorbă, la cea mai scurtă privire. Inima e locul unde mii de fluturi te fac să zbori și să revii doar când ești singur, locul unde exiști doar tu și acea persoană. Inima e universul tău combinat cu universul celuilalt, spune el cu o sclipire în ochi de nemaivăzut.
Profesorul nostru s-a îndrăgostit. S-a îndrăgostit ca un copil când își vede pentru prima oară mama, sau chiar mai rău. Și doamne, cât de frumos vorbea despre dragoste. Părea iubirea aia desprinsă din povești pe care toți o caută. Iubirea pe care și eu am crezut că am găsit-o anul trecut, dar care s-a dovedit a fi o iubire falsă, o iubire egoistă, otrăvitoare, o iubire care m-a sfâșiat atât pe mine, cât și pe inima mea. Eram sigură că el era cel ales, că el îmi alina orice rană și că în el se află viitorul meu, dar amarnică mi-a fost înșelarea. Atunci am aflat cât de posesivi pot fi bărbații, cât de inumani, și mai ales, cât de infideli. Eram pregătită să mă dăruiesc lui întru totul și să îl las să-mi descopere orice părticică a corpului. Ceea ce m-a salvat de la o dezamăgire și mai mare a fost chiar mama lui cu care și acum mai păstrez legătura. Femeia mă iubea ca pe propria fiică și, știind că Damon mă înșela cu o fostă iubită de-a lui, nu a mai putut rezista văzându-l cum mă mințea privindu-mă în ochi așa că mi-a spus tot adevărul. Nu pot descrie în cuvinte acea perioadă din viața mea, dar, cu siguranță, a fost una în care nu mai știam efectiv ce să fără el, de acum încolo.
Profesorul tot discuta despre sentimente în timp ce eu eram pierdută în gândurile mele. Am revenit la prezent când i-am văzut pe ceilalți ridicându-se și salutând omul de la catedră. M-am ridicat și eu, luându-mi geanta și caietele în mână și am fugit să o prind din urmă pe Rebecca care uitase de mine.
- Tu nu mai știi că eram și eu prin clasa aia?, o întreb ironică băgându-mi în geantă caietele șifonate de la alergat.
- Tu erai în clasă? Eu te căutam pe hol! Credeam că ai ieșit odată cu ceilalți, îmi spuse dând din umeri.
- Ah, nu! Am rămas în urmă, notam ceva pe caiet, am mințit și mi-am mușcat buza pe interior pentru că nu-mi plăcea să fac asta.
A dat din cap și am continuat amândouă să mergem pe holul lung care, astăzi, părea că nu se mai termina. În fața noastră, decanul facultății părea că se uită înspre noi. Am crezut că ni se pare, dar el chiar ne făcea semn să venim cât mai repede. Am adoptat un mers mai alert și l-am întâmpinat cu un "bună ziua!", uimite să vedem ce are să ne zică, sau mai rău..ce am făcut.
- Bună ziua, domnișoarelor! Știți că mâine are loc vizitarea facultății de către licee. Aș dori ca voi, împreună cu încă 6 studenți din grupa voastră să vă ocupați de departamentul de care aparțineți. Pot să contez pe voi?, ne întreabă cu o față luminoasă și plăcută care nu lăsa loc de refuz.
- Bineînțeles, am spus amândouă zâmbind.
- Foarte bine!, a exclamat. Iris, îmi poți trimite diseară un tabel cu restul studenților care vor participa, te rog?
- Da, domnule decan. Mă interesez în după amiaza asta și vi-l trimit imediat cum îl fac, îl aprob dând din cap.
- Bun! Vă mulțumesc mult, fetelor. Și pentru că mă ajutați, să știți că nu veți rămâne nerăsplătite, a spus după care a plecat înspre cabinetul său.
Eram așa de entuziasmate de acea recompensă, încât am decis să mergem să sărbătorim la o înghețată. Am ieșit din facultate și am mers agale spre mașină. Când am ajuns pe strada respectivă, lângă automobil, observ că acesta era zgâriat, mai mult lovit, pe partea stângă lângă far.
- Ce dracu?, înjur în timp ce mă uitam cu neputință la săraca mea mașină.
- Iris, uite!, mă strigă Rebecca indicându-mi spre partea parbrizului lângă care eram eu.
Văd un bilețel pe care era scris un număr de telefon și un mesaj:
"Îmi pare rău pentru mașina ta. Ăla e numărul meu, sună-mă după 19:30 și rezolvăm treaba. Diego"
- A lăsat un număr de telefon și cică să-l sun după șapte jumate, îi zic prietenei mele care se uita curioasă la bucata de hârtie din mâna mea.
- Bine măcar că a lăsat asta, dacă era altul îl durea fix în cur și se pișa pe mașina ta, îmi spune ea acoperindu-se cu mâna la ochii din cauza soarelui.
- Oare să-l sun acum?, o întreb deschizând telefonul.
- Mai bine aștepți. A zis să-l suni mai târziu, crecă răspunde că doar nu-ți dădea numărul degeaba, plus că ai zis că mergem la înghețată!, se milogi ea făcând o față de copil supărat.
Deși aș fi vrut să tastez acum nenorocitul acela de număr și să-i zic vreo două acelui neatent care nu era atent pe unde mergea, pofta de înghețată și cicăleală prietenei mele m-au făcut să renunț și să las treaba asta pe mai târziu.
- Ok, hai că-l sun diseară. Urcă și hai să mergem, îi zic pufnind și intru la volan pornind mașina
Am parcat în fața gelateriei noastre preferate și am coborât. Întrând, ne-am poziționat ca două lacome în dreptul vitrinei și ne aflam în ipostaza celei mai dificile alegeri: CE AROMĂ SĂ ALEGEM?! Norocul nostru a fost că, fiind cliente fidele, am putut gusta din fiecare și să ne alegem câte cupe vrem, plus una din partea casei. Într-un final, eu mi-am ales de mango și nuci Pecan, iar Rebecca de rodie și ciocolată amăruie. Nu-i înțelegeam pasiunea pentru ciocolată. Fata asta era în stare să mănânce până și un tir plin de ciocolată dacă i se dădea. Eu, în schimb, nici să nu aud de acest aliment. Îmi place doar ciocolata albă, iar la cea neagră doar aia cu bule pentru că se simte așa bine când o mesteci. Acestea ar fi plăcerile mele vinovate în materie de ciocolată. De multe ori, prietenii noștri râdeau pe seama că eu sunt albă la piele, iar ea mai închisă, asta fiind în concordanță cu gusturile noastre pentru acel dulce.
După ce am terminat de mâncat, am plătit și am plecat să o duc pe Rebecca acasă pentru că se făcuse destul de târziu, era aproape de ora 18:00. Ne-am pupat de rămas bun și apoi mărisem un pic viteza spre dulcea mea căsuță, care era tocmai în partea opusă față de unde stătea ea. Ajunsă, mă descalț, rămânând în picioarele goale care mă dureau îngrozitor, mă dezbrac de rochiță și pun pe mine un maieu și o pereche de boxeri ca să fiu cât mai confortabilă. Trag toate draperiile și deschid laptop-ul pentru a începe întocmirea acelui tabel cu restul de voluntari. Trimit un mesaj pe grupul clasei cu propunerea și, spre uimirea mea, erau mai mulți care doreau să participe. I-am ales pe primii șase și după ce i-am trecut în tabel, am trimis decanului fișierul. Toată treaba asta a durat mai bine de o oră, iar ochii mă usturau din cauza luminii prea puternice a laptop-ului, dar și din cauza oboselii. Închid toate căsuțele din bară și îl sting, așezându-l pe birou, după care îmi scot din poșetă niște șervețele umede ca să-i șterg suprafața puțin prăfuită. Din gentuță cade și biletul alb, reamintindu-mi de mașina mea zgâriată și o stare e nervi mă cuprinse iar. Tastez numărul imbecilului în telefon și apăs pe apelare, fiind gata să mă iau puțin de viața lui. Tot așteptam ca cineva să răspundă, dar nimic nu se întâmpla. Eram gata, gata să închid când cineva se aude de la celălalt fir:
- Da?, răspunde o voce groasă, răgușită care îmi crease niște fiori.
- T-tu ești Diego?, mă bâlbâi ca ultima fraieră și-mi dau încet o palmă peste frunte.
- Aha, care-i treabă? Și cine ești?, întreabă cu acea voce glaciară care parcă mă îngheța.
- Faza e că tu mi-ai zgâriat mașina și că acum te-am sunat ca să "rezolvăm treaba", îl ironizez și ridic o sprânceană așteptând răspunsul lui.
- Ah, Renault-ul alb, da, îmi amintesc. Evitam un căcat de mâță care îmi apăruse in cale și ți-am zgâriat mașina. Ți-am zis, rezolvăm, dar nu în seara asta, că nu sunt în oraș. Ne vedem mâine seară în fața casei tale că nu am timp de ieșit în altă parte, rostise rapid și parcă superior.
- Decid eu unde să ne vedem, i-am tăiat-o scurt.
- Fato, eu ți-am zis. Ne vedem la tine și punct!, ridicase puțin vocea. Nu mă face să devin nesimțit și să-mi stric bună dispoziția că nu am cheful necesar pentru asta. Mâine seară la 21:00. Bună seara!, spuse și închise fără să mai aștepte vreun răspuns de la mine.
Ce nesimțire! Auzi la el, cică ne vedem unde vrea. Mi-a zis cumva "fato"? Băiatul ăsta crede că vorbește cu o puștoaică sau ceva, că altfel nu-mi explic. Sau poate crede că e prea important pentru chestii din astea. Ei, lasă, că-i arăt eu lui cine este Iris. Îmi venea să-l sun iarăși și să îl îndulcesc puțin. Dar chiar că, parcă am spus că mă iau de el, și ce am făcut? M-am bâlbâit ca o adolescentă de 15 ani care vorbește pentru prima oară cu un băiat. Dar vocea aia...vocea aia a lui parcă mă făcea să nu-l mai opresc. Avea ceva. Ceva misterios. Abia așteptam să-l văd mâine seară și să descopăr acel ceva.