11. „ Nu am nevoie de pizza ta. "
Mi-am căutat toată ziua un job și nu am găsit nimic la care să mă pricep sau să fie convenabil. Ori eu sunt prea mofturoasă, ori ei sunt prea pretențioși.
De două zile tot ce fac e să îmi caut un job, apoi mă închid restul zilei în cameră și nu mai ies nici măcar la mese. Nu am mâncat de ceva vreme, dar dispoziția îmi taie orice poftă de mâncare.
Încerc, dar nu pot uita. Nu-i pot uita privirea, vocea schimbată, ieșirile sale ca și cum ar înnebuni din orice rahat. Vreau să-l înțeleg, chiar vreau! Dar e greu, poate chiar imposibil. Pentru că el se enerveaza mult prea ușor dacă aș vrea să încerc să-l înțeleg, comunicând, vorbește peste mine și nu mă lasă să-mi susțin punctul de vedere.
Așa că aș renunța. Oricum mi-a zis clar că nu-s în stare să fac parte din Blackband, pentru că oamenii sunt mai sinceri când sunt beți, așa se spune. Așa că încerc să-mi găsesc un job și să plec departe de aici. Departe de el, de Erza...de Blackband.
Și încerc să-mi explic de ce am simțit nevoia să-l ajut. Sunt eu un om bun? Pentru că nu prea fac de obicei acte de caritate.
Stau în cameră, izolată de restul membrilor de Blackband. Pentru că nu vreau să mai dau ochii cu Erick: nu știu dacă e din cauza fricii sau a supărării.
Stau în pat și aproape ațipesc când aud două băgăi în ușă. Mormăi un intră și o văd pe Erza ca intră încet, cu pași mici:
— Ești bine?
— Da,răspund scurt în timp ce sunt întinsă în pat cu patura până-n hât.
— Nu ai mâncat nimic azi. Nu ti-e foame?
— Nu, raspund prompt.
— Ești sigură, Karina? mă întreabă, însă nu vine spre mine, ci stă lângă ușă.
— Da. Sunt la dietă.
Nu mai aud niciun răspuns de la ea așa că închid ochii, prefăcându-mă că vreau să dorm. Aud ușa, închizandu-se la fel de ușor și se lasă liniștea în jurul meu, cu mici excepții ce se aud de jos. Aproape ațipesc din nou, dar aud ușa scârțâind ușor și mă prefac că dorm în continuare doar ca să mă lase în pace. Însă nu aud ușa, deschizandu-se din nou, ceea ce mă face să mârâi nemulțumită:
— Vreau să fiu singură. Nu mi-e foame, Erza!
Se lasă liniștea o perioada după care aproape tresar ca și arsă din pat, ridicându-mă în sezut cu ochii cât cepele, când acea voce groasă răsună în camera mea:
— Nu vei mânca nici această pizza delicioasă?
Privirile ni se întâlnesc brusc și apoi mă uit spre brațele sale ce purtau o cutie de pizza. De unde știe că-s îndrăgostită de pizza? Nu spun nimic și încerc să-mi alung uimirea de pe chip și să-mi aduc aminte ce s-a intamplat ultima oară când am fost în aceeași cameră, singuri.
Îmi îndrept spatele și adopt o postură de supărată și chiar nervoasă. Pentru că nu aș putea uita nici dacă mi-aș dori, ce s-a întâmplat atunci și ce fel s-a comportat cu mine.
— Are și sos dulce. Așa cum îți place.
Zâmbeste către mine de parcă nimic nu s-a intamplat și se apropie de patul meu, cu acea cutie de pizza care-mi face cu ochiul. Și aproape îmi aud stomacul care urlă spre mine să înfășc cutie aceea și s-o devorez. Pentru că nu am mai mâncat de ceva timo, iar pizza...ei bine, la pizza chiar nu pot rezista. Dar trebuie. Nu-l voi ierta, nu trebuie să-l iert, a fost un nesimțit.
— Nu am nevoie de pizza ta.
Ba da, am! Te rog, las-o aici inainte să pleci...
— Ești sigură? mă întreabă, având un rânjet în colțul gurii, iar eu înghit în sec și mă rog ca să nu-mi audă chiorăitul stomacului meu flămând.
— Da.
Nu!
— Nu-i dai nicio șansă pizzei?
— Vrei să-ți dau ție una, spun cu un ton supărat, însă încă sper ca să plece și să-mi lase pizza. Ieși afară, Erick. Noi doi nu avem ce discuta. Am discutat atunci tot ce a trebuit.
Se lasă liniște din nou și încă mă abțin să nu sar pe el. Adică pe pizza. Pentru că el are pizza...
— Am înțeles, Scarlet. Păi atunci, îmi pare rău că te-am deranjat. Să ai o zi frumoasă, spune cu toată ironia din lume și se îndreaptă spre ușă cu pași mici, ...cu tot cu pizza.
Dar tu esti puternică, Karina. Nu te va mitui cu o pizza. Nu uita că a țipat, a jignit, a umilit, m-a împins! Asa ca lasa-l să plece pentru că tu nu ai voie de pizza lui.
— Stai, spun și parcă aud cum stomacul meu joacă o sârbă de fericire. Vreau pizza.
O spun cu un ton de copil bosumflat, iar el se oprește îmbufnat în fața ușii. Se întoarce cu un mic rânjet și se așează pe marginea patului, întinzându-mi cutia de pizza.
— De unde știi că pizza e viața mea și nu voi rezista? Mai ales cu sos dulce? întreb încă supăratã, dar nu desfac cutia de pizza.
Și nu pentru că nu ar fi frumos să mănânc în fața lui în timp ce vorbim... Ci pentru că ar fi trebuit să împart și cu el și...ei bine, nu.
— De la Erza, răspunde de data aceasta serios și în corp mi se intalează frica, pregătită parcă de un atac din partea lui.
Se lasă din nou liniștea și nu am de gând ca eu să trag de el. Pentru că nu aș mai vrea să am de a face chel după tot ce am văzut.
— Uite, Karina... Știi motivul meu pentru care am venit aici. Poți să le iei ca și scuze sau nu, dar regret nespus ce s-a intamplat atunci... Eram puțin cam băut și ... mă enervez foarte repede din orice. Îmi pare rău pentru tot ce ți-am zis în seara aia, bine? Asta a fost un semn pentru tine să stai departe de mine și să fugi de aici, du-te și clădește-ți o familie, Blackband nu este de tine.
Tac. Nu știu ce pot spune în momentul de față. Însă urăsc când cineva îmi spune ce nu pot să fac!
— Și repet, a fost doar alcoolul din mine. Reacționez rău când sunt beat și se vorbește despre subiecte sensibile, întelegi?
Mai face o pauză și probabil așteaptă măcar un semn din parte mea, însă tac și îmi privesc degetele ce joacă agitate între ele.
El se ridică brusc de pe pat și tresar vizibil, ceea ce îl face să își continuie monologul, căci eu nu fac parte din conversația sa:
— Ți-e frica de mine?
Nici măcar nu știu ce-i pot spune. Răspunsul este da, însă nu vreau să par slabă și fricoasă în fața lor, e de ajuns cât m-am expus.
— Fie, răspunde într-un final și se îndreaptă spre ușă, însă nu-mi dau seama ce exprima chipul său. Repet, chiar regret tot ce am făcut, dar îți spun căci dacă vei continua să stai aici, trebuie să te obișnuiești căci asta e Blackband, până la urmă. Totul e dubios și periculos. Îmi cer scuze încă o dată.
Și cu acestea, deschide ușa pentru a pleca, dar vocea mea îl oprește:
— Îți accept scuzele dacă mă înveți să fiu o membră Blackband. Începând de acum.
~
Roby Gatte†
Știu că e scurt și nu foarte interesant dar am venit la 18:30 de la școală și nu prea am avut timp... și sunt și obosită.
Kisses, dragilor! ★
Vă mulțumesc muuult pentru susținere.
Aveți până acum vreun personaj preferat?