Încătuşată, așa mă simt acum. Sunt prinsă într-o lume pe care o cunosc atât de bine, dar parcă abia acum pot vedea adevărul din umbră. Părem invincibili, desfătându-ne din toate deliciile vieţii, însă e doar o minciună colorată frumos. Trăim într-o lume în care interzisul domneşte în voie şi ce poţi face atunci când tentaţia se află la orice pas? Speri doar că nu vei fi prins, căci înfrânarea nu reprezintă o opţiune.
Priveam, prin geamul îngheţat, noaptea în splendoarea ei misterioasă. Luna era la primul pătrar, încercând cu disperare să se facă văzută într-un cer împovărat de norii grei. Se pare că furtuna se apropia grăbită. Asta mă bucură puţin. Oftez discret şi îmi întorc privirea către drumul din faţă. Îl cunoșteam prea bine, dar acum părea diferit. Eram pe bancheta din spate a maşinii blindate. Stăteam, ca de obicei, lângă cancelarul Mavrak, dar acum era diferit. Ceva lipsea, iar acel ceva erau părinţii mei. Moartea lor mi-a pus pe umeri greutatea coroanei.
Era un sentiment exuberant. Maşina era prea goală. Rochia vişinie pe care o purtam era lungă până sub genunchi şi îmi lasă umerii la vedere discret. Camerista îmi prinsese părul cu precizie într-un coc, însă aveam cosițe prea bogate şi câteva fire negre rebele ieşeau din prinsătură. Toată atenţia se întorsese acum spre mine şi simţeam că mă sufoc. Uram faptul că Nina, doica şi persoana la care acum ţin cel mai mult, insistase cu încăpăţânare să port rujul vişiniu, cel pe care mama obişnuia să îl poarte. Mă prindea mai bine decât pe ea, însă îmi lăsa un gust amar faptul că trebuia să am aparența mamei şi gândirea tatei. Îi înlocuiam şi mi se părea atât de crud. Nu voiam să le înlocuiesc amintirea, nu voiam să fie uitaţi, nu voiam să îi pierd.
Ne îndreptăm spre întrunirea Alianţei Arămii. Se legase cu mulţi ani în urmă şi unea cele șapte specii ce îşi fac de cap pe pământ, pentru a convieţui în pace. Se înfăptuise un set de reguli după care trebuia să trăim astfel încât viaţa să pară paşnică. Regii tuturor speciilor trebuiau să fie prezenţi împreună cu moştenitorii. Seara începea cu o şedinţă generală a conducătorilor şi se încheia cu un bal restrâns.
Sunetul tocurilor pe treptele reci ale nopţii îmi părea acum iritant. Respir adânc, căci trebuia să îmi alung melancolia şi să devin regina nemiloasă, umbra întunecată despre care toţi şuşotesc pe la spate.
Sala de şedinţă era o cameră în formă de oval, cu o mare cupola decorată cu sticlă colorată drept tavan. În mijlocul încăperii era format un cerc din coloane albe şi împodobite de ghirlande verzi. Fiecare coloană reprezenta o specie, iar în dreptul ei erau scaunele specifice regilor. Faptul că acum era doar un scaun lângă coloana vampirilor m-a făcut să urăsc şi mai tare seara. Moştenitorii urmăreau şedinţa din amfiteatrul ascuns după un paravan de sticlă neagră. Mi s-au prezentat condoleanţe, iar eu le-am acceptat deşi ştiam că majoritatea surâd către pierderea mea. Vampirii erau puternici şi invidiaţi de multe specii. Restul întâlnirii a decurs normal, banal, ca de obicei.
M-am îndreptat către sala de bal. Nu aveam starea necesară pentru această petrecere formală, dar acum nu mai puteam să nu fiu prezentă.
— Ekaterina!
O voce dulce mă strigă şi mă întorc dând de acei ochi mari şi de un verde sincer. Părul ei roşcat era împletit într-un spic şi acum înţelegeam de ce părinţii ei o numiseră Rose. Era prinţesa oamenilor şi una din singurele mele prietene. Vampirii nu pot reproduce, aşa că familia regală îşi alege un copil uman, îl creşte pentru coroana şi mai apoi îl transformă în vampir la o vârstă potrivită. Când eram mică, simţeam că Rose mă înţelege şi aşa a rămas şi după ce am devenit vampir. Nu suportam pe mai nimeni dintre moştenitori sau familiile regale, însă existau câteva excepţii, foarte puţine în număr. În doar două persoane aveam încredere şi poate agream încă o persoană sau două.
— Rose!
Ea mă îmbrăţişează strâns şi amână momentul despărţirii pentru a-mi trimite căldura ei, însă eu eram rece de ceva vreme şi mă obişnuisem cu sentimentul.
— Ai fost grozavă în şedinţă, mă anunţă ea.
— Cred că pot spune că e în genele mele.
— Cred că vei fi o regină excelentă, îmi mărturiseşte Rose. Te gândeşti la căsătorie?
Ultima întrebare a venit după un moment de tăcere şi m-a lovit ca un glonţ din lemn. Nu aşteptăm o asemenea întrebare şi mai ales, nu din partea ei. Ce o apucase?
— Poftim? De ce m-aş gândi la căsătorie?
— Ekaterina, eşti singura moştenitoare în una din cele mai puternice specii. Trebuie să te asiguri că tronul merge către familia ta, altfel următorul moştenitor va fi ales de Alianţă şi ştii că asta înseamnă să aibă control asupra vampirilor.
— Presupun... Chiar te-ai gândit la toate, vocea mea începea să se piardă.
— Sunt om, se uită la mine cu acea privire nevinovată, trebuie să țin strâns de fărâmă asta de putere pe care o avem. În plus, oricum nu o să conteze pentru mine cu cine mă căsătoresc.
Da, aşa era... Rose era îndrăgostită de prinţul elfilor şi toată lumea ştia că asta este o regulă sfântă. Nu ne puteam căsătorii cu alţi moştenitori, căci asta însemna să legăm două specii şi aşa ceva zdruncina balanţa în care încercăm să trăim. Dragostea ei era una interzisă şi Rose nu avea să rişte nimic.
— Nu te contrazic, dar vampirii nu pot oricum reproduce. Îmi pot alege urmaşul şi singură.
— Nu ar trebui să fie o alegere de cuplu? mă întreabă Rose. Dacă el nu este de acord...
— De ajuns! Mă cunoşti deja destul de bine să ştii că nu am să caut un soţ prea curând.
Rose dă din cap şi urmărim împreună persoanele care dansau pe ring. Nu aveam să discut despre căsătorie sau lucruri care ar fi potrivite fiindcă acum port o coroană. Un servitor trece pe lângă noi şi apuc paharul cu sânge. 0 negativ... Măcar gustările aveau să fie bune.
— Ekaterina Malikov, însăşi regina vampirilor!
Puteam recunoaşte vocea acea dintr-o mie. Îmi ridic privirea către balconul suspendat şi îl văd stând acolo. Acelaşi păr castaniu şi aceeaşi ochi arămii mă priveau insistent. Înclină paharul de şampanie în faţa mea şi zâmbeşte în colţul gurii. Acest gest tâmp îmi face sângele să fiarbă în vene. Iau în treacăt un pahar cu şampanie. Se pare că aveam nevoie de alcool pentru a-l putea suporta. Era prinţul cerberilor şi o personalitate extrem de încrezută. Doar pentru că el se juca cu focul ce putea arde vampirii, credea că este stăpân peste specia mea. Îl uram mai mult decât pe oricine din această încăpere . Urc scările în formă de semicerc, iar auriul din decor mă calcă pe nervi.
— Ai mereu cuvintele la tine, Lucius! îi spun cu o privire rece.
— Trebuia să te prezint aşa cum se cuvine, îmi răspund luând o gură din şampanie.
I-am zâmbit fals şi am început să mai uit la mulţime de la înălţimea balconului. Nu îmi plăcea să fiu în prezenţa lui Lucius. Îmi făcea instinctele criminale să iasă la iveală şi asta nu era de bine.
— Îmi permiţi să te salvez?
Vocea aceea profundă şi puternică, în timp ce rostea cuvintele... Abisul negru din ochii mei începe să ardă dar îmi controlez furtuna ce voia să se dezlănțuie şi mă întorc. Era exact cum mi-l aminteam. Acel par bogat şi negru, acei ochi de un albastru glaciar. Îmi zâmbeşte la fel de arogant ca de obicei şi înclină din cap.
— Titlul de regină arată bine pe tine, îmi spune.
— Mă poţi lăuda mai mult în timp ce îmi vei spune pe unde ai umblat, Damian!
— A trebuit să îmi fac datoria în cealaltă lume.
Desigur... Damian era un înger căzut, împovărat cu negrul păcatului pe aripile odată ale virtuţii. Adesea pendula între lumea pământeană şi cea nevăzută. Dar uneori dispărea pentru prea mult timp. Familia lui Damian erau singurii prieteni ai părinţilor mei, iar noi doi crescuserăm împreună fără să o excludem pe Rose. El era a doua persoană în care aveam încredere deplină.
— Mă bucur că ai putut să vii, Damian! îi aruncă Lucius vorbele.
Cei doi nu se prea suportau. Cine ar putea să îl suporte pe Lucius? Dar aveau amândoi o parte din lumea nevăzută în ei şi asta îi făcea să se considere într-o competiţie interminabilă.
— Nu aş pierde niciodată debutul ca regină a lui Kat!
Damian îi răspunde cu un zâmbet luminos pe buze şi asta îl face doar să se enerveze mai tare pe Lucius.
— Tu nu ar trebui să păzeşti porţile iadului sau ceva de genul? Damian îl întreabă o ultimă dată.
Puteam să aud cum pulsul începe să îi crească lui Lucius şi simţeam sângele care fierbea în venele lui amare.
— Amuzant! e singurul lucru pe care îl spune.
— Acum dacă ne scuzi, Damian mă prinde de talie şi mă obligă să îl urmez.
Ieşisem în grădina conacului şi înţeparea aerului rece al nopţii de toamnă îmi încântă simţurile. Inspir adânc şi îmi liniştesc pulsul. Iau ultima gură din şampanie şi las paharul pe fântâna din piatră pe care ne aşezasem.
— De ce ai stat atât de mult acolo? îl întreb pe Damian.
— A trebuit să cercetez ceva. Voiam să fiu sigur.
— Şi îmi vei spune ce este acel ceva?
— Într-un moment mai potrivit, când alte cinci specii nu ne pot auzi.
— Înţeleg...
Era ceva important şi ceva ce avea legătură cu Alianţa presupun. Damian ştia că uneori putea pierde noţiunea timpului fiind prins în cealaltă lume, iar asta însemna că e conştient că zăbovirea îndelungată poate însemna un oarecare risc.
— Am văzut-o pe Rose pe lângă Azur mai acum câteva momente, Damian mă anunţă.
Ah, la naiba! Nu credeam că e nevoie să o dădăcesc. Azur era prinţul elfilor şi faptul că Rose îşi petrecea timpul în compania lui nu însemna mare lucru, dar ea era prea evidentă, o fereastră cristalină către emoţiile ei şi nu voiam să trezească suspiciunile celorlalţi.
— Am să mă ocup mai târziu, oftez eu.
— Nu, lasă-mă pe mine să mă descurc cu ea.
— Crezi că am prea multe pe cap? îl întreb uitându-mă către el.
Voiam să par puternică şi de parcă moartea părinţilor mei nu m-ar fi doborât la pământ. Voiam să par demnă de titlul de regină şi să par acea poveste de groază care colindă împreună cu numele meu, dar el putea vedea dincolo de cuvintele mele. Uram chestia asta a lui, că putea citi dincolo de cuvinte, putea citi pe oricine.
— Dacă vrei să îmi spui că eşti bine, mai bine las-o baltă, Kat! Am spus că mă ocup eu de Rose şi aşa va rămâne.
— Observ că încăpățânarea ta nu se alterează cu timpul.
— Da, la fel cum veşnicia trebuia să te facă mai înţelept, îmi întoarce cuvintele şi zâmbeşte uşor.
Era târziu, eram obosită şi îmi prindea bine momentul ăsta de linişte. Voiam acasă, însă. Acasă... Acum era doar un conac gol, plin de amintirea a ceea ce fusese odată.
Hey hey licornii mei!( da o să rămână licorni, nu mă judecați:)) ) Păi am început și cartea aceasta. Sper să fie o călătorie spectaculoasă și sper să vă placă ce am pregătit. Lăsați-mi părerile și sugestiile voastre în comentarii. Ce părere aveți de personaje? Cine credeți că sunt celelalte specii? Vă place ideea? Până pe data viitoare...