Toate focurile

Capitolul 24

Cele mai potrivite cuvinte sunt cele pe care nu le rostești.

Anonim

CAPITOLUL 24

Sebah Hank

În minte mi se repetă aceste două cuvinte: Te iubesc.

Te iubesc.

Te iubesc.

Sună atât de străin pentru mine, încât parcă nu ar fi fost rostite de buzele mele. Nu am spus niciodată, nimănui, cuvinte ca „îmi placi", „țin la tine" sau „te doresc". Când am ajuns la „Te iubesc"? Nu sunt, de departe, la fel ca cele pe care i le spun aproape mecanic lui Ashton. De fapt, lui Ashton nu i-am spus niciodată „Te iubesc", ci doar i-am răspuns cu „Și eu". Nici nu sunt sigură că știu ce înseamnă cuvintele astea și, mai ales, de ce trebuie să i le spun tocmai lui? Sebah nu e bărbatul pe care vreau să îl iubesc. Nu merită sacrificiile și sentimentele mele – tot ceea ce eu sunt. M-a trădat, m-a mințit și s-a folosit de mine în cel mai josnic mod posibil, așa că, din punct de vedere etic, nu merită nici să îmi îndrept privirea în direcția lui. E ca și când aș fi pronunțat cuvintele într-un moment de inconștiență totală, în care mintea mea și-a luat pauză și inima a profitat de răgaz pentru a se face auzită. Nu a fost un gest cerebral, rațional. Nici măcar nu a fost o decizie. A fost, din păcate, o clipă efemeră de sinceritate, și deși lucrul ăsta ar trebui să mă bucure, nu o face. Sunt speriată ca de moarte pentru că din momentul ăsta moartea nu mai e ceva inofensiv. Abia de acum încep să pricep de ce trebuie să rămân în viață.

Împotriva exasperării mele, laolaltă cu ura pe care o simt pentru Hank, iată-mă aici, stând încremenită în fața lui, privindu-l în ochi în timp ce degetul arătător îmi tremură pe trăgaciul pistolului lipit de tâmpla lui. E ciudat pentru că nici expresia lui nu e relaxată. Gestul meu, urmat de cuvinte, au fost ca două lovituri în plex pentru el. Una după alta. Cu toate că îi susțin privirea, memoria mea vizuală alternează între trăsăturile, atingerile și cuvintele lui – amintindu-mi treptat tot ceea ce înseamnă Sebah pentru mine. Totul se simte ca o revenire din comă. Și n-o spun ca și când nu aș ști cum e, pentru că, la naiba, știu cum e să te trezești din comă: te doare tot.

Tremurul insesizabil care îmi animă trupul e accentuat treptat de zâmbetul care înflorește pe buzele lui. Face un pas în spate, ca și când ar fi realizat, brusc, pericolul din fața lui. Mă cuprinde o panică adâncă, neștiind cum ar trebui să interpretez reacția lui. Înghit în sec și mână îmi coboară ușor, fără ca eu să o controlez în vreun fel, iar Sebah îmi ia cu atenție arma dintre degete. Cobor privirea în pământ, în timp ce aud cuvintele lui ca și când mi le-ar spune de pe celălalt mal al lacului:

— N-ar trebui s-o faci.

Strecoară arma la spate și se apropie din nou de mine, făcându-și prezența simțită mai mult ca oricând. Îmi spun că de asta am nevoie, dar apoi conștientizez cuvintele lui. Sebah îmi mângâie obrazul cu degetele, apoi mi-l cuprinde în palmă și cumva ajung la pieptul lui. Las totul deoparte pentru o clipă și îl strâng în brațe, alinându-mă cu căldura corpului său, cu respirația lui fierbinte în părul meu și cu strângerea fermă a brațelor sale în jurul meu. Mă scufund, literalmente, în acest moment, ajutată de liniștea profundă din jurul nostru, seninătatea cerului și adierea răcoroasă a vântului. Mă păcălesc din nou cu ideea că totul ar putea fi normal, în ciuda faptului că acum nu e.

— La naiba, Raegan, adaugă ca un murmur, oftând apoi într-un fel care îl face să pară vulnerabil. Nu ar trebui să mă iubești.

E aproape la fel de vulnerabil ca și mine.

— Știu, murmur, trăgând adânc aer în piept.

Îmi sărută apăsat părul, iar singurul mod în care pot înțelege gestul lui este sub forma unei promisiuni.

Ne întoarcem în tăcere în casă, fără să ne mai privim și fără să ne mai atingem. Nu vorbim deloc cât timp ne strângem lucrurile. Fac un duș și mă schimb, apoi cobor la parter, unde Sebah tocmai își bagă arma în pantaloni, stând cu spatele la mine. E ciudat cât de tare l-au afectat cuvintele mele și aspectul înfricoșător este că nu îmi dau seama dacă au făcut-o spre bine sau spre rău.

— Ești gata? rostește, fără să se uite câtuși de puțin înspre mine.

Încuviințez numai, pentru că știu că vede inclusiv și când clipesc, cu toate că nu mă privește.

Îmi aruncă o privire peste umăr, făcând parcă un mare efort, înainte să ridice geanta lui și pe a mea, și să se îndrepte spre ușa de la ieșire.

Dau să ies, dar el mă oprește, vârând un braț în calea mea.

— Trebuie să te concentrezi de acum încolo, îmi spune, pe un ton egal.

— Ce vrea să-nsemne asta?

— Înseamnă că nu te mai furișezi prin benzinării ca să dai telefoane inutile.

Mă încrunt la el, dar își păstrează eroic mina imperturbabilă.

— Și nici nu mai ieși din casă dacă eu îți spun că nu ai voie, adaugă, inexpresiv. Și nu mai deschizi orice fereastră de parcă ai fi în vacanță, între munți.

Încuviințez din cap, oftând:

— Am înțeles – trebuie să șterg cu buretele tot ce înseamnă Chicago, nu?

— Cam așa ceva, aprobă el, cu vocea joasă.

Aștept să adauge măcar un cuvânt drăguț, dar e evident că nu are de gând să o facă. E rece ca o stană de piatră. Prea bine, Hank. Își coboară brațul, iar eu trec, așteptând să activeze alarma și să încuie casa înainte să urcăm în mașină. Merge în spatele mașinii și deschide portbagajul, așezând gențile acolo, în timp ce eu deschid portiera. Mă opresc în ultimul moment pentru a lămuri un lucru:

— Ceea ce ți-am spus azi nu mă transformă într-o ființă irațională, Hank. Nu schimbă cu nimic tot ceea ce cred despre tine și despre... tot. Te iubeam și aseară, și ieri, când am spus lucrurile alea.

Trântește cu forța portbagajul și mă privește pe deasupra plafonului negru.

— Bun.

Asta e tot ceea ce spune, după care urcă la volan și în scurt timp părăsim colțul de pădure unde, fără doar sau poate, las o parte din mine.

*

Dorm aproape tot drumul. Am plecat de la casa din pădure când soarele asfințea, iar acum, când deschid ochii, în orizont se ridică clădirile înalte și ascuțite ale New York-ului, umbrite din spate de soarele fierbinte al dimineții. Îmi amintesc când Kenra m-a adus în Chicago și eram atât de speriată de cât de mare arăta orașul din depărtare. Ei bine, acum sunt terifiată. Oare de ce nu m-a lăsat Sebah în Chicago, la casa cu foișor? Aș fi putut sta la fel de bine și acolo, singură, până când naibii considera Harry că „s-au liniștit lucrurile". Privesc ceasul electric din bord, care indică 08:22. Sebah a condus aproape 12 ore, iar eu am dormit tot atât, ceea ce e destul de nefiresc. Poate că orele nedormite din cauza spitalului se fac simțite abia acum.

Sebah îmi întinde o sticlă cu apă de parcă ar putea să îmi citească gândurile. Iau sticla și beau jumătate din ea, oftând satisfăcută când îi pun dopul.

— New York City? întreb, cu un amuzament neconvingător în voce, exact când trecem de la periferia orașului, la cartierele decente.

Sebah își plimbă privirea din stânga în dreapta, întorcându-și capul suficient cât ochii albaștrii să i se oprească într-ai mei.

— Nu îți place? mă întreabă.

— Mă întrebi de parcă m-ai fi adus în luna de miere, pufnesc. Nu e ca și când ar conta dacă îmi place sau nu.

Clatină puțin din cap, aprobând parțial cuvintele mele.

— Da, așa e.

Aș fi preferat să mă contrazică.

— Aici poți să te faci comodă, continuă, încetinind la un semafor. O să rămânem o vreme.

Nu spun nimic. Am luat decizia de a nu mai pune întrebări inutile, care nu îmi vor garanta răspunsuri din partea lui. Hank nu o să îmi dezvăluie niciodată, nimic, dacă nu o va face din proprie inițiativă. Acum nu mai pot da înapoi. Nu mă pot contrazice, având o atitudine copilărească și penibilă, după ce i-am spus ceea ce i-am spus în foișor. Trebuie să îmi asum și cu siguranță voi face asta, renunțând cu greu la curiozitatea puerilă și la agresivitatea nejustificată. Tocmai din aceste motive ar fi trebuit să tac din gură. Știu că tot ce ține de acest subiect este absolut greșit.

Străbatem bulevarde, străzi aglomerate și străzi pustii, până când Sebah coboară mașina într-o parcare subterană, îndreptându-se cu bună știință spre un loc exact de parcare. Oprește motorul și coboară, iar eu nu am vreo alegere de făcut. Pașii noștri crează ecou în timp ce ne îndreptăm spre lift. Urcăm, iar Sebah apasă tasta 36. Am impresia că durează o veșnicie până ajungem la etajul cu pricina, unde Sebah pășește înaintea mea. Nu mă deranjează câtuși de puțin atitudinea lui detașată și distantă, ci din contră – mă bucur că îmi oferă spațiu, chiar dacă nu o face intenționat. Îmi simt tot corpul greu la gândul că sunt nevoită să stau departe de Chicago și, mai ales, departe de spital, pentru o perioadă nedeterminată.

— O să am nevoie de un telefon, spun, după ce intrăm în apartamentul 103.

Sebah se uită curios la mine, abținându-se parcă să nu ridice o sprânceană.

— Pentru?

— Să îl anunț pe Ashton că sunt bine. Să țin legătura cu prietenii mei și mai ales cu pacienții, poate?

Tonul meu sarcastic îl face să își înguste ochii în timp ce împinge ușor ușa de la intrare, care se deschide doar din interior.

— Pax va rezista fără tine, crede-mă, îmi spune. E băiat mare.

Îl las în urmă, ignorând răspunsul lui previzibil, preocupată să cercetez apartamentul. E spațios, rece și întunecat. Steril dintr-un capăt în celălalt. Pereții sufrageriei sunt din sticlă și unesc tavanul cu podeaua. Parchetul e din lemn alb, pereții din interior sunt gri, iar mobila e o combinație reușită între negru și alb. Draperiile sunt, desigur, negre. Apartamentul noncolor. Singura spranță a acestui loc sunt tablourile care înfățișează diverse siluete abstracte. Se putea și mai rău totuși: ar fi putut fi totul negru.

Mă apropii de geam și scanez acoperișurile clădilor înalte, scunde, pătrate sau ascuțite. New York City mi s-a părut întotdeauna mult mai modern ca Chicago, doar că... în cazul New York-ului, ceea ce vezi de sus nu coincide niciodată cu ceea ce vezi de jos. Tot ce văd acum sunt clădiri de sticlă, centre de afaceri, mall-uri și câteva parcuri; o normalitate plăcută, un firesc aparent imposibil de tulburat. Însă toată lumea știe că pe măsură ce cobori de aici, din norișori, străzile devin mai periculoase, umbrele apar și dispar pe la colțuri, cuvintele murdare crează ecouri în șoapte și nu poți fi niciodată sigur că omul care trece pe lângă tine îți e total străin. E un oraș mare cu probleme la fel de mari, ca toate orașele din categoria lui. New York e, poate, singurul oraș unde Hank s-ar putea pierde în mulțime. Sau unde ar putea-o cuceri.

Sebah deschide ușa de sus a frigiderul gri, din bucătărie.

— Am treburi de rezolvat, spune sec, așa că dacă ai nevoie de ceva...

— ...merg și-mi iau. Știu.

— Nu, nu ieși, se grăbește să lămurească. Îi spui lui Max.

— Și cine s-ar presupune că e Max? Câinele tău?

Mă privește mustrător peste umăr, îndreptându-se spre ușa de la intrare, de unde se aud de îndată două bocăneli. Sebah rotește clanța și lasă ușa deschisă, îndreptându-se spre geanta lui, pe care și-o aruncă pe un umăr.

— Băi, Hank! Care-i baiu'? Ți-am adus ziaru'.

O namilă își face apariția de pe hol, intrând cu pași mari în apartament. E mulatru, la fel ca Frank, și nu pot ignora cât de bine seamănă unul cu celălalt. Max e mai înalt și mai masiv ca Frank, iar aerul lui e diferit... Poate pentru că trăiește aici, în New York. La prima vedere, pare un tip impulsiv și vorbăreț, de cartier, dar în momentul în care mă privește știu că e mai mult de atât. Are o agresivitate calculată în privire, care nu îmi displace deloc. Cu toate astea, mă prefac iritată de prezența lui. El și Sebah se salută bărbătește, de parcă nu s-ar fi văzut de mult timp, apoi amândoi își îndreaptă atenția spre mine. Am rămas nemișcată în fața geamului, așteptând ordinele impunătorului Sebah Hank.

— Trebuie să fii cu ochii pe ea, îi ordonă Sebah lui Max, înainte să dispară pe un hol mic, care conduce, cel mai probabil, la baie și la dormitoare.

A vorbit ca și când eu n-aș fi aici.

Zâmbetul larg al lui Max nu îmi provoacă griji. Pare un tip jovial.

— Oh, sigur c-o s-o fac, zice, îndreptându-se spre mine. Max, se prezintă, întinzându-mi mâna.

— Credeam c-o să-l pună pe Xander să aibă grijă de mine, îi recunosc, strângându-i mâna mare și caldă. Raegan.

Zâmbetul lui se mărește, lăsând la vedere o dantură de un alb imaculat.

— Amețitu' de Xander? se miră. Nu-i în stare să-și poarte singur de grijă, d-apoi să aibă și de altcineva.

Cred că i-am distrus definitiv reputația lui Xander.

— Omu' meu știe că eu sunt cel mai potrivit să aibă grijă de familie, adaugă Max.

Mă încrunt, auzind pentru prima dată pe cineva care îl include pe Sebah în acest context: familia. Poate că nu ar fi rău să îl țin pe Max pe-aproape; s-ar putea ca el să îmi spună într-o discuție mai multe decât mi-ar dezvălui Sebah într-o viață. Problema e că m-am mai ars în modul ăsta, încercând să aflu detalii despre viața lui de la persoane care îl cunosc. Hank nu e la fel pentru toți. E ca și când fiecare mi-ar povesti despre persoane diferite, care au același nume.

Sebah se întoarce peste câteva minute, schimbat de haine. Max s-a servit singur cu bere din frigider și m-a privit stăruitor în restul timpului, fără să îmi adreseze vreun cuvânt.

— Băi, Hank, ia uite acolo, spune, imediat ce-l vede pe Sebah, arătând spre masa de la intrare.

Sebah își fixează ceasul la încheietură și se apropie de masa pe care Max a azvârlit ziarul când a sosit. Expresia lui Sebah se întunecă treptat citind prima pagină, apoi rostește printre dinți:

— Futu-i.

Și-l fulgeră pe Max cu privirea, pe sub sprâncene. Max ridică din umeri, gâlgâind din sticla cu bere.

— De asta vrea Seth să vă întâlniți, îi spune convins.

Sebah oftează și îhață cheile mașinii din mers, trântind ușa în urma lui, după ce iese. Dacă nu ar fi rămas Max cu mine, aș fi pornit pe urmele lui. Totuși, nu mă pot abține și mă ridic de pe canapea, îndreptându-mă ușor spre masa unde se află ziarul. Văd din drum o poză cu un bărbat în vârstă, îmbrăcat într-un costum bordo, cu părul cărunt, care zâmbește amabil pentru poză. Ochii lui sunt blânzi, îndreptați spre femeia mulatră de lângă el, care îl ține de braț de parcă ar fi singurul ei sprijin. Sunt frumoși împreună – par genul de cuplu care a rezistat cu brio tuturor piedicilor care au survenit în relația lor lungă. Ridic ziarul cu o mână, consternată din cauza titlului care, pe de altă parte, îmi provoacă fiori: „John Hass a murit, alături de soția lui, Sanna, în urma unui asasinat". Din ce citesc în continuare, domnul Hass era un judecător respectat în New York, dar gărzile și bolidul lui blindat nu l-au ajutat când pleca împreună cu soția sa de la casa de vacanță din Manhattan, unde au fost asaltați de o ploaie de gloanțe în timp ce urcau în mașină. Se pare că își garantase în ultimele luni o protecție strictă, intuind probabil ce avea să urmeze.

— Asta se-ntâmplă când te pui cu oamenii nepotriviți.

Tresar, ca trezită din reverie, când Max vorbește în spatele meu. Las ziarul pe masă, iar el îl privește lung, stând bățos lângă mine, cu o mână vârâtă în buzunar și ținând în cealaltă sticla cu bere. A început dimineața în forță, ce pot să spun.

— Articolul nu face nici o referire la responsabili, punctez eu, iar el pufnește.

Face o grimasă și flutură din mână, luând ziarul cu el în drumul spre canapea.

— Nu trebuie. Toată lumea știe cine a făcut-o.

Se trântește între perne, punând un picior pe măsuța de sticlă, apoi deschide ziarul și începe să citească aparent intrigat.

— O să fii neîntrerupt aici?

— Mhm, mormăie el.

Oftez profund și îmi ridic geanta de pe podea, îndreptându-mă spre ușile de pe hol. Găsesc baia, scap de haine și apoi intru în duș, de unde ies după ceva timp, desfăcându-mi părul ținut într-un coc între timp. Mă pribesc în oglinda care ocupă tot peretele unde e instalată și chiuveta, întrebându-mă cât de tare mă va schimba Sebah de data asta. Iau pantalonii din geantă și, în timp ce îi trag pe mine, conturez cu vârful degetelor tatuajul de pe gambă. Ar trebui să îl completez cu numărul 13, dar nu știu ce mă oprește. Îmi îndrept spatele și, înainte să îmi pun tricoul alb, simplu, mă sucesc un pic pentru a privi tatuajul de pe coaste, despre care Sebah nu ar fi trebuit să afle vreodată. Ashton crede că îl am de dinainte să îl cunosc pe el, iar Kenra și Henry nu știu de existența lui.

Îmi așez un pic părul și îmi spun că o pot face. Iau papucii de casă – cine ar fi crezut că Hank ar avea așa ceva? – în picioare și ies din baie. Nu mai sunt atât de iritată de prezența lui Max, ci din contră, sunt convinsă că pot să scot niște răspunsuri de la el. Sebah nu s-a întors și, judecând după reacția avută la articolul din ziar, îmi e clar că nu o va face prea curând. Max s-a făcut mai comod. Acum se joacă pe playstation, înconjurat de ambajale de cipsuri. Cu siguranță nu e prima dată când se află în apartamentul ăsta și e ciudat să văd că Sebah ține în jurul lui o persoană ca el, care îi e atât de... opusă. Din toate punctele de vedere.

Mă apropii de bucătărie și cotrobăi prin sertare mai mult pentru a gândi momentul oportun pentru a porni o discuție cu el. Însă nu e nevoie s-o fac, pentru că Max mă întreabă:

— Și, Raegan, cu ce te ocupi?

Mă întreb dacă Sebah i-a spus ceva despre mine și, mai ales, ce i-a spus. Pot afla asta într-un singur fel:

— Nimic deosebit, îi răspund, îndreptându-mă spre unul dintre fotolii. Pe aici, pe dincolo, dau din cap și ridic din umeri. Știi ce zic, nu?

Încep să cred că strategia mea a fost o idee proastă când el mă fixează cu privire, zâmbind incredul cu colțul gurii.

— Și familia ta? continuă interogatoriul. Care-i treaba cu ei?

Ar trebui, oare, să îi spun adevărul? Fir-ar. Nu mai știu să mă comport cu oamenii ca el.

— Ai mei au murit în urmă cu mult timp, îi răspund sincer, iar zâmbetul lui dispare.

Continuă să se joace, menținându-și atenția la televizorul imens, atașat pe perete. Mă privește fugitiv, dar îmi feresc privirea de a lui.

— Te bagi? mă întreabă.

Instinctual, am impresia că întrebarea lui e cu subînțeles și că ar putea avea două răspunsuri – ca o sabie cu două tăișuri. Dar el îmi face semn din cap spre televizor, iar eu mă detensionez brusc și clatin din cap.

— Nu e tocmai genul meu.

— Preferi jocurile mai inteligente, ha? mă ia el peste picior. Sau tu nu te joci deloc, ca defect profesional, doamnă doctoriță?

Îl privesc scurt, improvizând concentrarea asupra modului în care ucide cu o sabie un monstru, în joc.

— Dacă omu' meu mă roagă să am grijă de cineva, știe de ce o face, continuă Max, înjurând printre dinți când monstrul lui moare în joc.

Se îndreaptă de spate, așezându-și coatele pe genunchi. Îl privesc pentru că știu că asta așteaptă.

— Așa că ai grijă cui vinzi gogoși, Raegan Stood, pentru că s-ar putea să dai de ăla care le face. Și-asta ar fi rău pentru tine. Foarte rău.

Îi susțin înverșunată privirea, deloc intimidată de ochii lui de-un verde crud.

Îmi zâmbește larg, deodată, mijindu-și apoi ochii.

— Îmi place de tine, zice, ronțăind un cips. Ai buzele și ochii nesuferitei de Camilla, dar în rest nu semănați.

Aceeași poveste, din nou. La naiba. Max observă exasperarea și revoltatea din ochii și de pe chipul meu.

— Uau! exclamă. Da' nu-ți place s-auzi de ea, ha?

— Deloc.

— Bun! Înseamnă c-avem ceva în comun.

Întinde punga spre mine. Nu-l refuz, așa că iau câteva cipsuri din ea. Gestul lui îmi dă curaj să continui conversația:

— De ce? Ce ți-a făcut?

Max catapultează dopul unei berii folosindu-se de brichetă.

— Nimic, doar..., începe, dar e întrerupt de telefon, care îi sună în buzunar.

Îl scoate cu mâna liberă și răspunde relaxat:

— K, care-i baiu'?

Face o pauză, aruncând o privire spre mine.

— Da, continuă. Nu. Ca întotdeauna, frate.

Apoi închide, citește ceva pe telefon și zice:

— Camilla e o târfă manipulatoare. Exact ca ticălosul de taică-su.

— Unde e ea acum?

— Păi, având în vedere că Hass a trecut în lumea celor buni, cred că în curând o să fie la răcoare. Sper să putrezească acolo.

Situația pare mai complicată decât îmi închipuiam eu că e. Sunt sigură că pot să aflu câteva lucruri despre Camilla și de pe internet, așa că ar fi mai inteligent din partea mea să schimb cursul conversației ca să nu îi dau lui Max de bănuit. Asta în cazul în care, desigur, nu știe deja totul. Cred că aș vrea, totuși, ca Sebah să îmi spună totul despre Camilla. În privința lui nu aș avea dubii.

— Cum l-ai cunoscut pe Hank?

Întrebarea lui Max vine exact când și cum trebuie, de parcă mi-ar putea citi gândurile. Ceva îmi spune că el știe, oricum, răspunsul la întrebarea pe care mi-a adresat-o. Poate mă încearcă. Trebuie, deci, să fiu sinceră și să spun adevărul.

— La facultate, în Chicago, acum aproape șapte ani.

— Facultate? ridică el din sprâncene. Golanu' ăsta a făcut facultate?

Încuviințez, surprinsă că el nu știe asta. Oare joacă teatru sau chiar nu știa?

— Toți frații Hank au început. Nu știu dacă au și terminat, în schimb.

Max mă privește un moment, apoi izbucnește în râs într-un mod absolut molipsitor. Mă uit ciudat la el, neputând totuși să îmi abțin zâmbetul confuz. Se liniștește treptat, clătinând din cap, apoi își ciupește vârful nasului – gest pe care nu pot să îl trec cu vederea.

— Hank nu lasă nimic neterminat, Stood. Niciodată. Kaiden a terminat. Lucrează la Marele Tribunal din Manhattan.

Îmi amintesc că l-am văzut pe Kaiden în vila lui Lenin, când m-au răpit. În privirea lui, când Sebah m-a scos de acolo, se reflecta o panică năucitoare. L-am văzut, stâng cu mâinile la spate când Lenin aproape m-a împușcat – asta după ce mă răpise –, iar simpla lui prezență acolo îl poate trimite în închisoare. Era furios și speriat că l-aș putea turna la Henry? Prin urmare, nu mai are încredere în Sebah, pentru că ar fi trebuit să fie sigur de faptul că Sebah nu m-ar fi lăsat să fac așa ceva dacă aș fi intenționat.

Trag aer printre dinți, contrazicându-l pe Max:

— Nu bag mâna în foc pentru Sebah.

Îmi frec palmele pe picioare, strângând din buze, iar Max dă din cap, contraatacând:

— O au în sânge, tipo. Totul trebuie dus până la capăt. De asta te-a ținut departe de asta până acum. Nu te-ar fi amestecat dacă nu l-ar fi obligat Big Hank s-o facă.

Ca o străfulgerare îmi trece prin minte absurda legătură dintre Big Hank și Lord Lenin, dar nu mă las bulversată acum, când discuția cu Max avansează atât de bine.

Îmi dreg glasul.

— Nu el m-a ținut departe, râd fără pic de umor. A fost alegerea mea.

— Ești sigură?

Oare de ce nu pot să îi răspund? De ce nu pot să îl înfrunt? E exact ca atunci când Xander m-a blocat ziua trecută cu întrebarea lui.

— Exact, zâmbește Max languros, ridicând sticla de bere înaintea mea. Nimic nu e ceea ce pare când vine vorba de Sebah Hank.

Înghit în sec și, din nevoia de mișcare, mă ridic din fotoliu, pășind spre geamul mare, opus peretelui pe care se află televizorul. Adică, cu alte cuvinte, în zona în care Max nu mă poate vedea. Aș fi vrut ca Sebah să fie aici și să îmi explice totul, și nu să mă lupt în zadar cu strategia lui Max pentru că e evident că are una. Nu știu ce are de gând, dar am impresia că mă învârte în cerc, fără să îmi spună ceva esențial. Și dacă mi-ar divulga anumite lucruri, nu am de unde să știu că sunt adevărate. Dar ce altceva aș putea face, în timp ce stau închisă aici, într-un uraș imens, unde aș putea ieși doar cu riscul de a ateriza în fața altui Lord Lenin?

Îmi trec mâna prin păr, auzindu-l pe Max mișcându-se prin încăpere, în spatele meu.

— Ce te frământă, Stood?

Nu pot să mă întorc către el pentru că nu pot permite să se vadă cât sunt de disperată.

— Știu că reticența neobosită a lui Hank poate deveni frustrantă, dar crede-mă – nu e nimic personal. Uite, o să-ți spun acum ce mi-a spus și mie K. când mă înfuriam pe Sebah pentru că aveam impresia că mă ignora și că mă făcea să mă simt ca un nimeni: când era mic, pe la 7-8 ani, Sebah a găsit cuțitul special al lui Big Hank într-un sertar din biroul lui.

K. poate fi Kaiden, iar Big Hank este probabil tatăl lui Sebah, dar nu îl întrerup pe Max, iar el continuă:

— S-a jucat cu el și s-a tăiat la încheietură, așa că Big Hank nu a avut de ales și a chemat un doctor. În timp ce îl examina, după ce i-a oprit sângerarea, doctorul l-a întrebat pe Big Hank cum a reușit copilul să se taie într-un ciob – povestea asta i-o servise Big Hank –, pentru că nu pare a fi o tăietură banală de ciob. Nici Big Hank nu părea a fi un om simplu de afaceri, dar ăsta e un alt subiect. Atunci, Big Hank s-a uitat în ochii doctorului și i-a spus: „Dumneavoastră credeți că tăietura este de altă natură, dar eu v-am spus deja că este o tăietură de ciob. Îngrijiți-l ca și când aș avea dreptate."

Nu pot pricepe legătura, așa că mă întorc cu fața spre Max, care mă privește imediat înțelegător.

— Doctorul a făcut întocmai, îmi explică, făcând câțiva pași spre mine, pentru că și-a dat la timp seama că nu are de-a face cu un simplu afacerist. Și, ca să fiu și mai explicit doar pentru că nu vreau să te am pe conștiință: nici noi nu avem de-aface cu un simplu tip de douăzeci și șapte de ani. Nu te aștepta ca Sebah să se comporte ca oricare altul, pentru că n-o s-o facă. Trăiește într-un anumit mecanism care îi securizează fricile. Asta e natura lui și nimeni nu-l poate schimba. Așa e și Big Hank, și așa a fost și tatăl lui, bunicul lui Sebah.

Mă întreb dacă are vreo legătură cu Omertà. Și chiar dacă ar avea, nu e atât de sctrict încât să îl împiedice pe Sebah să răspundă la întrebări banale, nu? Și, în plus, Max și oamenii ca el nu sunt dușmanii lui ca să fie silit să păstreze tăcerea.

Eu nu sunt dușmanul lui.

Nu?

— Big Hank e tatăl lui?

Max aprobă din cap, îndreptându-și atenția spre orașul care respiră la picioarele noastre.

— Și tatăl adoptiv – se zice – al celorlalți patru, pe care sunt convins că i-ai cunoscut deja.

Așadar, ăsta e motivul pentru care Sebah are întotdeauna ultimul cuvânt de spus. Când i-am cunoscut, toată lumea credea că sunt orfani, iar faptul că aflu acum că nu sunt, mă ușurează fără vreun motiv concret. Starea lui Max s-a schimbat în timp ce a vorbit – nu mai e jovial și nici nu mai folosește limbajul de cartier. Pare implicat în ceea ce vorbește.

— De ce spui că tatăl lui l-a obligat să mă amestece? întreb, dorindu-mi mai mult ca oricând să completez măcar un pic puzzle-ul asupra căruia stărui de atât de mult timp.

Max clipește apăsat de câteva ori, apoi își întoarce capul spre mine. Nu îmi place privirea lui descurajatoare.

— Uite, Stood, cred că lucrurile astea ar trebui să ți le povestească Sebah.

— Da, pufnesc nemulțumită. Dacă nu mor înainte s-o facă.

— Și crezi că lucrurile pe care o să le aflii o să te țină în viață? mă întreabă pe un ton retoric. Știi cum e: ce nu știi nu te poate răni. Sau... nu știi?

Îl privesc sceptică, încrucișându-mi brațele la piept.

— Nu te juca cu mine, Max, îi cer cu o seriozitate tăioasă. Vreau doar să înțeleg...

Max îmi ia cuvintele din gură:

— Lumea asta? Nu, nu vrei, tipo. M-ai bine te apuci de droguri.

— Am trecut deja pe acolo, recunosc, zâmbind fără tragere de inimă.

Nu știu precis ce a provocat zâmbetul meu – poate vreo amintire pe care n-o pot vizualiza în momentul ăsta.

Max mă scrutează rapid din cap până în picioare și brusc expresia i se luminează, de parcă ar fi avut o revelație.

— Și te-ai ambiționat să devii doctor pentru că ai impresia că poți ajuta oamenii care suferă din cauza asta, ha?

— Nu. Am devenit doctor pentru a ajuta oamenii care suferă. Atât.

— Credeam că psihologii fac asta.

Oftez lung, spunându-i:

— Oamenii nu mai au timp pentru ei. Se forțează în fiecare zi psihic până când organismul și implicit corpul lor cedează, iar psihologul nu mai poate face nimic în sensul ăsta. Când faci un preinfarct sau naști copilul cu o boală neidentificabilă psihologul nu mai are nici o putere. Ăsta e momentul în care intervin doctorii.

Max se sprijină cu umărul de geam, întrebându-mă:

— N-ai nimic pentru inimi frânte?

Îmi e imposibil să rămân indiferentă. Max râde odată cu mine.

— Tu râzi, dar eu vorbesc serios, continuă el. Rahatul ăsta nu-i pentru mine – relații și prostii d-astea. Sebah zice bine: „Pentru noi, e periculos să fim sinceri". Și, la naiba, femeia știe când minți. Aveți o calitate – sau o fi un simț? Nici nu știu cum să-i spun. Te uiți la mine și-ți dai seama, nu știu cum, că mănânc rahat.

Mă simt straniu pentru că nelămurirea lui mi se pare extrem de reală și pentru că, surprinzător, îl cred.

— Să înțeleg că ai mințit-o, ea și-a dat seama și acum suferă, concluzionez eu, iar Max mă aprobă din cap.

Nu mă privește deloc, de parcă ar regreta cu adevărat că a dat-o în bară.

— Din păcate, aici nu poate interveni nici doctorul, nici psihologul, îi spun. Nu e genul de suferință care poate fi trată de altcineva în afară de voi doi.

— Știu, tipo.

Nu pot să cred că l-am întâlnit pe Max acum câteva ore și am ajuns deja la un subiect atât de sensibil.

— Sebah te pune des să ai grijă de oameni? Pentru că dacă o faci, ar trebui să-ți ții gura din când în când.

Privirea lui se întunecă, iar maxilarul i se strânge.

— Ar trebui, nu?

Întrebarea lui sună mai mult ca o amenințare.

Fir-ar să fie.

— Da, ar trebui, îl înfrunt, iar el rămâne inexpresiv câteva clipe.

— Bun, se relaxează brusc. Te ții bine – îmi place. De fapt, ești prima persoană pe care mă pune s-o supraveghez.

Schimbarea lui de dispoziție m-a amețit, dar încerc să țin pasul cu ritmul lui de a conversa. E diferit, exact ca și Sebah. Ei te pun mereu la încercare, ca să își confirme bănuieli sau ca să își demonstreze cât sunt de paranoici. Nu poți fi complet lucid dacă întreții conversații codate în absolut fiecare zi.

Mă adun și revin la discuția nostră, vrând să îl întreb mai multe despre Big Hank, dar sunt întreruptă de ușa care se deschide. Sebah intră și scrutează livingul cu privirea, ușurat parcă să ne zărească pe mine și pe Max lângă geam, stând relaxați.

— Nu, încă n-am sărit unu' la gâtul celuilalt, glumește Max, făcându-mi semn din ochi.

Sebah îl ignoră și așază niște sacoșe pe barul din bucătărie. Un miros delicios de mâncare plutește dinspre ele, către noi.

Sebah se apropie și ne cercetează fugitiv.

— Poți să pleci, Max. Te țin la curent.

Max încuviințează resemnat și se îndreaptă spre frigider. Îl deschide, ia o bere și-o desface cu dinții.

— Pentru drum, ține să ne anunțe, după care își recuperează telefonul dintre pernele canapelei și merge direct spre ușa de la intrare.

Sebah se întoarce cu fața la mine, iar ochii lui provoacă o tensiune între noi doi.

— Băi, Hank! strigă Max din ușă. Fata-i o comoară.

Sebah îl privește sever, iar Max dispare în spatele ușii.

— Schimbă-te – trebuie să rezolvăm ceva, îmi cere, imediat ce Max închide ușa.

— Adică? ridic o sprânceană. Ce vrea să-nsemne acest „ceva"?

Sebah expiră pe nări, întorcându-se pe călcâie pentru a lua cheile mașinii de lângă sacoșele aduse tot de el.

— Trebuie să îl suni pe nenorocitul de Pax, îmi spune.

Îmi întinde un telefon clasic, model Nokia. Știu că telefoanele astea sunt singurele care nu pot fi ascultate, așa că mă uit sceptică când la el, când la telefon.

— Bănuiesc că nu vrei să-i spun cât de mult îl iubesc, nu?

Aproape mă întrerupe, grăbindu-se să mă instruiască:

— De fapt, ar fi bine dacă ai face-o.

— Poftim?

Hank, cum pot oare eu să te iubesc când uneori am impresia că nu te cunosc deloc?

— Inconștientul te-a dat dispărută și are de gând să pornească o anchetă ca să te găsească.

Încremenesc, stupefiată de cuvintele lui.

— Ce? Nu a vorbit cu Henry?

— Nu îl crede pe Henry. Trebuie să-l convingi că ești bine.

Mă analizează, din nou, din cap până în picioare.

— Nu poți să mergi așa?

Tulburată de toată situația, bâjbâi asupra răspunsului:

— Unde?

— Mergem altundeva ca să vorbești cu el. O să vrea să știe unde ești și o să localizeze apelul.

Iau telefonul din mâna lui și încuviințez.

— Să mergem, atunci, zice, apoi ieșim împreună pe ușa apartamentului.

Sebah conduce până în inima New York-ului, parcând mașina într-un loc pe care se pare că îl cunoaște deja. E o parcare cu nivele. Primul lucru pe care îl fac este să verific colțurile de sus, unde ar fi firesc să fie instalate camerele de supraveghere – și da, sunt acolo. Sebah n-ar fi omis detaliul ăsta, așa că nu îi spun nimic. Aproape amețesc până ajungem sus, la ultimul nivel, care e aproape pustiu. În afară de noi mai sunt două mașini parcate. Sebah oprește motorul și, după ce îmi aruncă o privire, coboară din mașină. Îmi dau seama că e timpul să îl sun, așa că privesc cu regret telefonul dintre degetele mele. Aș putea suna pe oricine în clipa asta. Aș putea face atât de multe cu telefonul ăsta în minutele pe care Hank mi le oferă pentru a lămuri situația cu Ashton. Și el știe asta. De aia m-a lăsat singură.

Cum de are tupeul să mă testeze încă?

Tastez numărul lui Ashton, frustrată și mânioasă din cauza amândurora în egală măsură. Știu că Ashton nu l-a plăcut niciodată pe Henry și viceversa, dar de la asta până la a trece peste cuvântul lui în privința plecării mele e distanță prea mare și presupune o inconștiență nebună. Ashton are relații și cunoaște persoanele potrivite pentru a mă găsi, dar nu vreau sub nici o formă ca acest lucru să se întâmple. Dacă ar afla de Sebah, Ashton ar înebuni, iar el este ultimul om cu care aș vrea ca Sebah să se confrunte. Ashton e omul care i-ar putea aduce sfârșitul lui Sebah exact cum Sebah e cel care i-ar putea aduce lui sfârșitul.

În final, după cinci tonuri, aud vocea lui Ashton de la celălalt capăt:

— Alo?

Vocea lui nu mă mișcă în vreun fel.

— Ashton..., murmur, privindu-mi degetele celeilalte mâini.

— Raegan, iubito, răsuflă el. Unde ești? Ești bine?

Ridic privirea la Sebah, care stă cu spatele sprijinit de capota mașinii. Îmi amintesc când l-am găsit în aceeași poziție în urmă cu șapte ani, pe plaja din Chicago, după ce mă scosese din flăcările provocate chiar de el.

— Da, Ashton, îi răspund pe un ton cât mai vioi. Am aflat că ai agitat pe toată lumea din cauza mea. Voiam doar să știi că sunt bine. Am venit la o prietenă, în New York. Vreau să mă deconectez de serviciu o perioadă și știi bine că nu aș fi putut face asta dacă aș fi rămas în Chicago. Mereu se ivește un motiv pentru care să mă cheme la spital.

Îl aud oftând, dar nu spune nimic preț de câteva clipe.

— E ciudat, știi? Ai telefonul închis și ultima dată când am vorbit cu tine m-ai sunat de la o benzinărie dubioasă, iar apelul s-a închis brusc, ca și când altcineva l-ar fi întrerupt. Henry se bâlbâie când îl întreb despre tine, iar Kenra se comportă diferit cu mine. Tu ai putea rămâne calmă în condițiile astea?

Nu vreau să îmi imaginez cum a aflat că l-am sunat de la o benzinărie.

— Nu știu cum aș reacționa, Ashton, dar cu siguranță mi-aș reveni când tu m-ai suna să îmi spui că ești bine și că nu am de ce să îmi fac griji.

Strâng din ochi, dorindu-mi să mă creadă și să înceteze cu atitudinea obsesivă și posesivă pe care o are.

— Cât stai acolo? mă întreabă.

— Cât e nevoie.

Nu știu de ce, dar simt că răspunsul meu îl nemulțumește.

— Ăsta e noul tău număr de telefon?

— Nu, îi răspund. O să țin telefonul închis o perioadă.

Tăcere. Discuția cu el îmi crează o stare de anxietate.

— Uite ce e, Raegan, te comporți ciudat, iar eu pot să îmi dau seama de asta. Vreau să te văd cât mai repede posibil ca să mă conving că ești bine.

Strâng din dinți. Fir-ar să fie, Ashton!

— O să te caut când... când o să mă întorc, în regulă?

— OK. Știi unde mă găsești, dacă ai nevoie de mine.

— În regulă, bâigui, apoi, după o pauză tăcută, mă grăbesc să închid apelul.

Răsuflu ușurată și îmi iau fruntea în palme, sprijinind-o de bord.

La naiba cu tine, Ashton Pax!

Cobor din mașină pentru că am nevoie de aer, strângând telefonul în mână. Merg în fața lui Sebah și, după ce îmi iau avânt, arunc telefonul cât de departe îmi permite forța și inerția. Aterizează undeva în depărtare, printre reclame. Îmi așez tricoul și oftez, răsucindu-mă pentru a avea în față expresia satisfăcută a lui Hank. Cum ar putea fi altfel? Pășesc ușor spre el și mă sprijin de mașină în dreapta lui. Acum privim amândoi în aceeași direcție, spre un ecran imens pe care rulează o reclamă digitală, cu mesajul: „Nu vei ști niciodată." Poate că da. Poate că n-o să știu niciodată tot ce ar trebui să știu. Însă acum eu și Sebah suntem aici și nu putem face nimic în această privință.

Nimic mai puțin.

Cât despre nimic mai mult...

Mă ridic și dau să urc în mașină, însă Sebah se postează în spatele meu înainte să îmi dau seama și închide portiera pe care doar ce am deschis-o. Brațul lui îmi blochează calea. Când mă întorc cu fața la el, încerc să stăpânesc efectul pe care îl are apropierea lui fața de mine – de mintea și corpul meu. Mirosul și căldura lui sunt pretutindeni în jurul meu, iar singurul lucru pe care mi-l doresc îl pot vedea reflectat în privirea lui.

Îmi cuprinde obrajii în palme și fără să judecăm și-a doua oară el mă sărută, iar eu îl las s-o facă.