„În această tristă lume în care trăim, suferinţa vine la toţi, iar la cei tineri, aduce şi cea mai amară agonie, pentru ca îi prinde nepregătiţi."
Abraham Lincoln
CAPITOLUL 20
Acasă
A trecut prea mult timp ca prezența lui să mă mai influențeze în vreun fel. Singurul lucru care îmi înmoaie genunchii e țeava pistolului lipită de creștetul meu. Aș fi preferat să nu îl întâlnesc aici, acum, în felul ăsta.
Strâng pistolul între degete, deși e cât se poate de inutil, dar vreau să fiu pregătită. Nu mai știu ce are Sebah de gând; de fapt, nu știu dacă am știut avut vreodată. Coboară țeava pistolului de-a lungul spatelui meu, și se oprește la mijloc, apucându-mă de braț ca să mă întoarcă cu fața la el, țințând în continuare pistolul îndreptat spre mine. Privesc adânc în pământ sau în jur, numai nu la el.
Înghit în sec. El împinge mai mult țeava pistolului în stomacul meu, și înțeleg ce vrea.
Mă uit la el, ridicând din sprâncene.
— Kaiden? șoptesc.
— Stood, pronunță el glacial.
În întunecimea din jur, disting cu greu trăsăturile lui, însă îi pot simți privirea. Are un aer magnetic, care mă atrage și îndepărtează în același timp. E încruntat, și mă privește de sus, ca și când ar avea putere asupra mea. Nu spune nimic, dar aruncă o privire peste umărul meu, și apoi peste al său, uitându-se undeva înspre spatele casei. Deschid gura, vrând să-l întreb, la rândul meu, ce e în capul lui?, însă nu apuc. Ferestrele mari de la etajul al doilea explodează sub presiunea flăcărilor, iar eu și Kaiden ne adăpostim lângă perete. El se năpustește asupra mea, protejându-mă cu propriul corp, până când explozia se potolește. Pieptu-mi bubuie și-l apuc pe Kaiden de geacă, trăgându-l tot mai mult spre mine. Mă agăț de el ca de o ultimă speranță.
— Ești OK? mă întreabă.
— Da.
Dar nu mai sunt atât de curajoasă ca data trecută, când casa din Sicilia a explodat. Nu știu de ce, dar pericolul ăsta nu îmi place. Poate din cauza faptului că am trecut exact prin același lucru și când eu și Sebah ne-am despărțit. Dar nu mai contează. Trebuie să mă concentrez la lucrurile cu adevărat importante, însă faptul că am dat de Kaiden aici nu mă ajută deloc. Îl aud cum înjură printre dinți, și-mi amintesc nevoit de Sebah. Ne ridicăm atât cât să ne îndepărtăm în siguranță de casa pe care flăcările o cuprind tot mai mult, iar când ajungem dincolo de gardul înalt care părea mai puțin folositor când Claude l-a sărit din câteva mișcări.
Respir greu și privesc cu ochii mijiți cum forma geometrică a casei se pierde în arșița focului. Nu știu dacă să îmi fac sau nu griji pentru Nastas și Claude. Mă uit la Kaiden, aranjându-mi hanoracul mai bine la spate, acolo unde am strecurat pistolul. Nu e aici ca să îmi facă ceva rău, pentru că dacă ar fi fost așa, mi-ar fi făcut de mult. Își întoarce capul spre mine și mă analizeaza scurt din cap până în picioare. Nu mai simt nici gerul de afară și nici vântul care îmi biciuie obrajii.
E. Doar. Adrenalină.
— Bucuroasă de revedere? întreabă el, gata-gata parcă să zâmbească.
Zâmbet? Ce absurd. E atât de ilar faptul că vrea să zâmbească într-un moment ca ăsta, ca și când am fi doi prieteni vechi, care s-au întâlnit după mult timp la o bere.
— Nu pot să-mi dau seama încă, îi răspund, scuturându-mi genunchii plini de praf inexistent. Ce cauți aici?
Pufnește, mă privește în ochi, apoi pornește cu pași mari pe lângă gard. Mă simt nevoită să îl urmez.
— Cred că eu sunt mai îndreptățit să te-ntreb asta.
Îmi rostogolesc ochii și oftez, căutând să fiu cât mai silențioasă în timp ce pășesc. Nu că cineva ne-ar putea auzi cu zgomotul provocat de explozie în fundal, dar atât timp cât nu știu planurile cu care Nastas și Claude au fost trimiși la casa asta, nu pot sta liniștită. Anatoly mi-a spus că nu trebuie decât să îi ajut pe Nastas și Claude să recupereze ceva de aici, ca să îi ofer garanția că n-am să mă sustrag din înțelegerea noastră, odată ce o să fiu complicele lor. Poate am fost prea indiferentă în privința lui. Iar ceea ce mă frustrează cel mai tare e ușurința cu care sunt pregătită să-l dau naibii acum că a apărut Kaiden în peisaj. Am impresia că nu am nevoie de Anatoly să ajung la Sebah, iar asta mă face să mă simt patetică, pentru că să ajung la el prin Kaiden e calea cea mai ușoară și nu sunt sigură că vreau să ajung atât de simplu și rapid la el.
În plus, sunt cât se poate de supărată pe toți frații Hank pentru că l-au abandonat pe Xander în spital. Și nu numai. M-au abandonat și pe mine, în duba nenorocită a lui Santana.
Dar o să mă prefac fata bună, înțelegătoare și naivă, până când o să îi am pe toți în față.
— Afaceri, ridic nonșalantă din umeri, iar Kaiden se uită peste umăr la mine, din mers, și de data asta zâmbește.
— Raegan Stood, în Rusia, făcând afaceri. Și nu orice fel de afaceri, ci unele cu mafioți.
— Anatoly nu e mafiot, îl contrazic eu în van. Doar mai trage câte-o persoană la răspundere, și trage și cu pistolu' în același timp... și mai și dă foc la câte o casă.
— Ai uitat partea cu: le-o mai trage și altora.
Îl ignor și fac un gest simplu cu mâna, spre casa de care ne-am îndepărtat, în urma noastră. Sau, în fine, spre ce a mai rămas din ea. Kaiden clatină din cap și îmi dau, poate, prea târziu seama că am ajuns în dreptul unei mașini.
— Asta e opera mea, din păcate, îmi spune el, oprindu-se în fața mea.
— Ce? Explozia?
Încuviințează.
Și eu înțeleg ce se întâmplă.
— V-ați luat revanșa pentru ce s-a întâmplat în Sicilia?
— O parte din ea, îmi răspunde el.
Mă uit în spate, la foc.
— Nastas și Claude?
Privirea i se îndreaptă în direcția flacărei imense care a devenit casa. Nu îmi răspunde, dar știu ce ar fi spus dacă ar fi făcut-o. Sunt morți.
— Sper că nu mi-ai creat probleme cu Anatoly, îl avertizez eu, în timp ce el deschide portiera din față a Jeep-ului negru.
Ironie. Anatoly o să vrea să mă omoare după noaptea asta.
— Sper că nu mi-am creat probleme cu Sebah, pufnește el. Haide, urcă.
Primul instinct pe care îl am e să îl contrazic, dar reușesc să gândesc lucid și la timp, cântărind corect faptul de a pleca cu Kaiden și acela de a rămâne singură în câmp, noaptea, lângă o clădire care în curând va deveni doar scrum.
Așa că, zece minute mai târziu, eu și Kaiden străbatem un drum forestier, ascultând muzică rusească la radio. Întind mâna și-l opresc, sătulă de cuvintele pe care nu le înțelegeam, și-l simt pe Kaiden cum îmi aruncă o privire scurtă. Ceva din atitudinea lui îl face să pară foarte diferit de cel care era în Chicago, și chiar și în Sicilia.
— A cui era casa? întreb, de parcă asta ar fi adevărata mea problemă.
— A mea.
— Oh, îmi scapă printre buze. Îmi pare rău pentru tine.
— Mie îmi pare rău pentru casă. Ar fi putut să ardă într-un scop mai onorabil.
Cuvintele lui mi se par morbide, dar îmi e imposibil să nu zâmbesc la umorul negru strecurat între ele.
Tac, iar liniștea apăsătoare care se înstalează în mașină îl obligă, cumva, pe Kaiden să facă conversație. Sau o fi altceva, de fapt?
— Mă mir că ai acceptat să pleci cu mine, având în vedere tot ce s-a întâmplat în Sicilia.
— Nu e ca și când aș fi avut de ales. Ori plecam cu tine, ori rătăceam singură prin pădure.
Zâmbește.
— Chiar ești mereu arțăgoasă.
— Așa umblă vorba?
Pufnește.
— Râdem, glumim, dar eu știu ce încerci tu să faci.
Nu spun nimic, pentru că, pe de-o parte, n-aș fi surprinsă ca el să fi intuit planul meu.
— Oricât de tare te-ai preface și oricât de bine ți-ar ieși, știu că n-ai trecut atât de repede peste ce s-a întâmplat în Sicilia, continuă el, exact când intrăm, în sfârșit, pe un drum asfaltat. Și ai tot dreptul. Nu știi nimic din ce știm noi.
Îmi dau seama că n-o s-o pot scoate la capăt cu Kaiden. Suntem prea diferiți sau prea asemănători ca să ne putem înțelege.
Îmi întorc capul spre el și ridic din sprâncene.
— Nu te obosi, Kaiden. Vreau să vorbesc cu Sebah despre rahaturile astea, nu cu tine.
El se uită încruntat la mine, arătându-se destul de disperat din cauza atitudinii mele.
— Nu știu cât de curând o să dai de Sebah, ca să ți le explice.
— Adică? sar eu.
— Are treburi mai importante acum. Nici noi nu știm unde e.
Râd forțat.
— Faci mișto de mine?
— Nț, ridică el din bărbia. Ți-aș spune mai multe, dar nu mă obosesc. O să vorbești cu el rahaturile astea.
Știam de ce trebuie să am încredere în intuiția mea pentru că, într-adevăr, n-o să ajung nicăieri în discuțiile cu Kaiden.
Trece un timp – aproximativ o oră, în care eu mă foiesc și caut să îmi strâng suficient curaj ca să deschid subiectul. În fapt, sunt atât de multe lucruri despre care aș vrea să vorbesc cu Kaiden, însă ceea ce s-a întâmplat în ultimele ore m-a obosit foarte tare. Aș vrea să mă pot odihni, însă știu că nu aș dormi bine. Nu știu unde mergem, de ce și cât va mai dura până ajungem... Și-n plus, sunt atât de nervoasă pe faptul că Sebah a dispărut fără urmă. Oare cum avea Anatoly de gând să îl aducă la mine dacă nici măcar frații lui nu știu unde se află? Nu vreau să pornesc o anchetă în sensul ăsta. Nu vreau să mă consum mai mult decât am făcut. Nu vreau ca întâlnirea cu Sebah să devină un obiectiv. Nu vreau să trăiesc pentru a-l revedea. Nu vreau să trăiesc pentru el.
Privesc la drumul drept din fața mașinii, luminat doar de faruri, și-mi amintesc de noaptea în care Sebah a oprit autocarul cu care plecasem din Chicago spre Bakersfield. Îmi e imposibil să estimez cât timp a trecut de atunci; am impresia că a trecut o viață. O viață în care noi doi nu am făcut decât să ne tatonăm și să ne comportăm ca doi încăpățânați. Nici nu ar trebui să mă gândesc atât de mult la el. Cândva, mi-am făcut o promisiune cum că îmi voi răzbuna părinții.
Ce s-a întâmplat de atunci? Ce s-a schimbat? De ce îl caut pe el și nu caut vinovatul?
***
Aud un zgomot înfundat și deschid greu ochii. Mașina e înconjurată de o lumină slabă, gălbuie, și înțeleg că ne-am oprit. Cred că Kaiden doar ce a coborât din mășină, așa că îl caut cu privirea, și-l zăresc undeva în stânga vorbind cu cineva. Clipesc de câteva ori și îmi îndrept spatele, dându-mi seama că mă chircisem în scaun în timpul somnului. Stomacul mi se strânge când îl recunosc pe Frank lângă Kaiden.
Deschid portiera și cobor, uitându-mă în trecere la containerul în care se află mașina. Frații Hank și containerele lor...
Kaiden stă sprijinit de o masă pătrată pe care sunt răsfirate câteva arme și hârtii, ținându-și brațele încrucișate în timp ce le studiază din priviri. Frank gesticulează și vorbește la fel de repede ca și prima – și ultima, de altfel – dată când ne-am văzut.
— Ia uite cine e aici, punctează el, imediat ce mă remarcă.
Mă opresc în dreptul lui și-l privesc pe Kaiden, așteptând, în mod evident, niște explicații.
— Credeam că o să te trezești direct în Chicago.
— Adică? întreb, uitându-mă confuză când la el, când la Frank.
— Frank o să te ducă în America, îmi explică Kaiden.
— De ce? Ca să am grijă de Xander, în timp ce voi vă dați foc la case și v-o trageți cu nevestele altora?
Nu știu dacă Xander a rămas în Sicilia, dar ceva îmi spune că s-a întors în Chicago. Ar fi minunat dacă într-adevăr a făcut asta.
Expresia lui Kaiden îngheață, iar zâmbestul lui Frank dispare ca și când cineva l-ar fi pălmuit. În locul lor, nici eu nu aș fi reacționat altfel la cuvintele mele. Nu îmi place că trebuie să mă comport așa, dar mă irită modul în care ei mă tratează. M-au băgat în asta când m-au luat cu ei în Sicilia, apoi pur și simplu s-au descotorosit de mine, iar acum Kaiden mă trimite în America gândindu-se, probabil, că o să revin la viața mea ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că au avut motivele lor, dar și eu le am pe ale mele.
Kaiden se depărtează de masă, spunând:
— Anunță-mă când ajungeți, Frank.
Pufnesc, fixând cu dispreț spatele lui Kaiden. Îl urmăresc cum se îndreaptă spre mașină, cum urcă și cum, după ce întrerupem contactul vizual, întoarce mașina dintr-o mișcare și dispare în întunericul nopții care este pe sfârșite. În orizont, dincolo de ramurile răsfirate ale copacilor, soarele se arată timid, revărsându-și pe cer razele reci. Nu vreau să îi ofer satisfacție lui Kaiden. Sau altcuiva. Îmi scot pistolul de la spate, amintindu-mi cât de tare m-a jenat când am dormit în mașină. Îl răsucesc între degetele, cercetându-l pe-o parte și pe cealaltă. Printr-o străfulgerare, mă gândesc la Carson, la Santana, la Camilla și la Anatoly... și mă întreb dacă îmi doresc ca pistolul ăsta să îmi amintească de ei.
Îl simt pe Frank apropiindu-se de mine, din spate.
— Ești OK?
Încuviințez, alegând să mă mai uit o singură dată în urma lui Kaiden.
— Putem să mai întârziem câteva minute, nu? îl întreb pe Frank, iar el aprobă din cap.
— Da. Normal. Trebuie să verific ceva și plecăm. Așteaptă afară.
— În regulă. Ai niște apă pe aici?
Frank îmi face semn spre o masă ticsită cu scule, înghesuită într-un colț al containerului. Beau jumătate de sticlă, apoi scrutez discret întreg containerul. Cineva trece destul de des pe aici, pentru că e murdar și plin cu piese de mașini și nu numai. Fac pași printre ele și ajung la un banc lung, pe care zac cutii de metal pline cu piese ruginite îmbibate în ulei ars. Și în jur miroase pe măsură, lucru care îmi amintește de service-ul auto al lui Non. A trecut ceva timp de când nu am mai stat în preajma mașinilor. Îmi scot mâna din buzunarul hanoracului și ridic un patent, însă când îl aduc la nivelul ochilor, fundalul îmi atrage atenția. Pe perete, chiar deasupra bancului, e încropit un fel de panou cu poze, peste o hartă, cu zeci de adnotări adăugate deasupra. Pozele sunt alb-negru, iar adnotările sunt scrise pe fluturași galbeni. Unele poze au trasate pe ele câte un X de-un roșu aproape transparent.
X Familia Jarmush, 01. 08. 2013
X Familia Humbert, 09. 09. 2013
X Brad Gregory, 15. 10. 2000
X HUNNY (Diamon Bennet), 21. 06. 2005
X Familia O'Clark, 13. 12. 1998
X Familia Storm, 20. 12. 2004
Când ajung la familia Storm, mi se taie respirația.
Rup poza prinsă cu o piuneză pe panou și fac un pas în spate, uitându-mă cu ochii împăienjeniți la ea. Îi recunosc pe mama și pe tata în ea și sunt de-a dreptul devastată. Privesc cu lacrimi la zâmbetele lor traversate pe diagonală de câte o linie roșie. Aceeași poză o aveam și acasă, într-un album, pe o pagină unde era lipită și o poză cu mine în timp ce priveam cârcotașă spre ei. Nu înțeleg de ce poza cu ei doi se află aici, cu numele Storm scris pe ea, lângă data în care avionul în care se aflau s-a prăbușit, și aș putea înțelege, dar pur și simplu refuz să o fac. Nu aș suporta să aflu că cineva din jurul meu a avut de-a face cu moartea lor și că acum amintirea lor a fost comprimată într-o poză alb-negru agățată pe un panou printre alte nenumărate victime. Și, mai ales, să aflu că nu a existat nicio familie Stood, ci Storm.
— Nu cred că trebuia să vezi asta.
Îmi mut privirea de la poză la Frank, clipind mărunt spre el ca să îmi stăpânesc lacrimile.
— De ce? reușesc să articulez.
El oftează, vine spre mine, îmi ia poza dintre degetele tremurânde și o prinde la loc pe panou. Mă străduiesc să mă stăpânesc. Nu vreau să mă dau de gol în fața lui.
— E evident de ce.
— Cine e familia Storm? Și ce s-a întâmplat cu ea? Ce s-a întâmplat cu toți de aici?
— Sunt morți. Combinațiile lui Hank – habar n-am. Ești gata de plecare?
Mă șochează nonșalanța cu care Frank îmi vorbește despre asta. Tocmai din cauza atitudinii lui nu o să îi arăt cât de implicată sunt. Și-ar da seama că aș vrea să fac ceva în sensul ăsta. Acum, tot ce vreau este să ajung în Chicago și să vorbesc cu Henry despre tot. Despre absolut tot. E singurul care m-ar putea ajuta, oricât de tare urăsc să recunosc asta.
— Da, sunt gata, îi răspund lui Frank, apoi părăsim împreună containerul.
În timp ce Frank închide ușile mari și grele de metal, mă îndepărtez de el și, nemaiputând să țin în mine această ură care îmi crează pe zi ce trece senzația că mă descompun, urlu din toți rărunchii. Îmi scot pistolul de la spate, mă întorc spre container, și trag în direcția în care aproximez că se află panoul nenorocit. Mă opresc abia la al zecelea glonț, iar Frank apare ca din neant și-mi împinge în jos mâna, făcându-mă involuntar să scap arma. Mă trântesc în genunchi pe pământul umed, îmi pun mâinile în cap și continui să urlu printre lacrimi.
Pur. Și. Simplu. Simt. Că. Mor.
***
În avion, dorm tot zborul.
Când am decolat, ochii și gâtul mă usturau. Eram extenuată și nu mi-a luat prea mult înainte să adorm.
Frank mă lasă în gara dintr-un orășel apropiat Chicago-ului, după ce aterizăm. Afară e întuneric și probabil nu e cu mult trecut de miezul nopții. E ca și când aș fi călătorit înapoi în timp. Și având în vedere că doar ce am ajuns în gară, am impresia că am stagnat, și că nimic din momentul în care Kenra m-a lăsat la gară știind că plec spre Bakersfield, și acesta, în care m-am întors, nu s-a întâmplat.
Când dau să cobor din mașină Frank vine în urma mea cu mașina și încetinește.
— Raegan?
Mă aplec și-l privesc prin geamul deschis al portierei.
— Multă baftă! Îmi pare sincer rău dacă... știi tu... Stai departe de ei. E mai bine pentru tine.
Îi zâmbesc slab.
— Mersi. Baftă și ție!
El îmi reflectă zâmbetul. Profit de buna lui dispoziție și-l întreb:
— Auzi, știi ceva de Xander?
Frank se eschivează, dar într-un final îmi spune:
— L-am dus acum câteva zile în Chicago.
— O adresă?
Îi susțin înverșunat privirea, iar el oftează.
— Te rog, insist eu.
Se întinde până la torpedou, scoate un carnețele și un pix cu care notează ceva, apoi rupe foaia și mi-o întinde. Citesc numele străzii și numărul, apoi mă uit recunoscătoare la el.
— Încearcă aici, spune simplu.
— Mersi.
Frank mai zâmbește o dată, apoi demarează în trombă și se îndepărtează. Împachetez hârtia dată de el și dau s-o strecor într-un buzunar al hanoracului unde, habar nu am de unde, găsesc câțiva dolari. Or fi de la Kaiden sau de la Frank? Cu siguranță unul dintre ei mi i-a strecurat în somn. Nici n-au idee cât de mult m-au ajutat.
Privesc în jur și încerc să mă orientez. Sunt surprinzător de fericită că înțeleg, în sfârșit, ce vorbesc oamenii din jurul meu. Îmi era dor de fuck, shit și kiss my ass.
Mă îndrept spre biroul de informații și aflu, cu greu, după zeci de întrebări absurde, următoarea rută spre Chicago. Din fericire, am suficient mărunt ca să plătesc drumul. Nu îmi ajunge însă să îmi iau ceva de mâncare sau de băut, așa că nu îmi rămâne decât să visez la ele în timp ce îmi holbez privirea la afișele de pe pereți încă vreo jumătate de oră. Gara e însuflețită de câteva grupuri de persoane și ecoul vocii robotice care repetă neîntrerupt plecările trenurilor și ale autocarelor.
Drumul spre Chicago mi se pare scurt, deși nu reușesc deloc să adorm. Încerc să alung fanteziile în care Sebah apare din nou și mă oprește din tot ce am de gând să fac. Nu se întâmplă nimic demn de ținut minte până ajung în gara din Chicago, care e aproape la fel de aglomerată ca cea din orășelul al cărui nume l-am uitat deja. Frank a spus că e mai bine pentru mine dacă mă lasă în afara Chicago-ului. În plus, el nu avea drum într-acolo, așa că m-am conformat. Când am aterizat eram hotărâtă să merg în Bakersfield, gândindu-mă că cel puțin nu va ști nimeni unde am dispărut – asta în caz că mă va căuta cineva. Dar ceva m-a făcut, din nou, să îmi schimb ruta.
În timp ce mă îndrept spre ieșirea din gară, gândindu-mă cum o să ajung la Kenra fără niciun ban, fac contact vizual cu un gardian, iar el se încruntă, urmărindu-mă până când ies.
— Domnișoară! îl aud strigând în urma mea, însă măresc pasul. Domnișoară, stați pe loc!
Îmi pun gluga în cap și îmi îndes mâinile în buzunare, blestemând strada că e atât de pustie la ora asta. Nu îmi întorc capul ca să privesc în spate, iar când am impresia că am scăpat de el, o mașină de poliție se apropie alene, cu girofarurile pornite.
Oftez profund.
— La dracu', înjur printre dinți.
— Rămâneți pe loc, aud prin stația lor nenorocită, și nu-mi rămâne altceva de făcut, așa că mă opresc din mers și mă conformez.
Mașina se oprește și ea la câțiva metrii distanță de mine și doi curcani se apropie de mine. Unul îmi bate cu o lanternă în ochi, iar celălalt îmi repetă să rămân nemișcată. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă Frank nu îmi lua pistolul și îl păstram "ca amintire"? Ar fi fost interesant.
— Bună seara, mă salută polițistul, uitându-se la mine pe sub cozorocul șepcii rotunde. Sunt ofițer Ashton Grace, iar el e ofițer Jake Carter. Vă rog să vă identificați.
— Ce? De ce?
— Adică să ne arătați un act de identitate.
Toate actele mele – false, oricum – au rămas la Carson.
— Nu am, îi răspund.
— Nu aveți acte la dumneavoastră? Legea vă obligă să aveți în permanență la dumneavoastră un act cu care să vă identificăm.
— Nu.
— Atunci am să vă rog să ne însoțiți la secție.
— De ce? sar eu. E ilegal să mergi pe stradă?
Mă studiază din nou din priviri, cu mai multă atenție de data asta, și-și scoate stația de la curea.
— Wallace? Terminat, spune, iar dispozitivul scoate un zgomot întrerupt.
La dracu'.
— Aici, se aude vocea lui Henry. Terminat.
La dracu'.
— Secție, în douăzeci. Terminat.
— E urgent? Terminat.
— Foarte. Terminat.
— Preia. Am aici doi dealeri fuduli. Terminat.
— Nu se poate. Mișcă-te, Wallace. Terminat.
— Ne vedem acolo-n două'ș'cinci. Terminat.
La dracu'.
Grace – ce nume de familie e ăsta, oricum? – dă să mă apuce de braț, dar mă smucesc și pornesc spre mașina de poliție. Amândoi mă urmează, apoi le îndur discuțiile codate aproape jumătate de oră, până ajungem la secție, unde conversațiile despre crime, infracțiuni, sinucideri, accidente și alte nenorocirii de genul ăsta se înmulțesc ca ciupercile după ploaie. Mă străbate un sentiment ciudat când pășesc în secție. Se aud telefoane din toate direcțiile, iar oamenii de aici par foarte agitați, cu toate că ceasul rotund, atârnat pe unul dintre pereți, indică ora trei dimineața. Probabil Henry e în tura de noapte. Ca întotdeauna.
— Vă rog să așteptați aici, îmi spune Grace, deschizând una dintre ușile de pe holul nu foarte lung.
Intru în sală, aruncându-i o privire urâtă, iar el și partenerul lui dispar, închizându-mi ușa. Camera e dotată cu o masă dreptunghiulară pe care e așezat un suport cu pixuri, și un scaun negru simplu, de piele. Mă urc cu fundul pe masă și îmi frec palmele de față, împingându-mi gluga pe spate. Știu că revederea cu Henry va fi de departe ciudată, și nu eram pregătită să ne reîntâlnim așa. Mi-aș fi dorit să vadă că m-am întors la el și la Kenra de bunăvoie, nu că m-au cules niște tovarăși de-ai lui de pe stradă. Dar o să îndur și asta, laolaltă cu toată cearta pe care o voi avea cu el în sensul ăsta. Oare cât am lipsit? Cât m-o fi căutat? Cu atât mai mult cu cât Xander mi-a spus că actele mele erau false și că Sebah a încercat în zadar să găsească informații despre mine.
Camera nu are niciun geam, așa că fixez ușa cu privirea, așteptând să se deschidă și Henry să intre pe ea.
Și se deschide. Iată-l.
La dracu'!
Se blochează. Stă acolo, nemișcat, și mă privește în ochi, iar eu fac același lucru. Simt o încordare nefamiliară undeva între coloană și piept, dar nu îndrăznesc să mă mișc ca să o alung.
În final, Henry închide ușa și mă analizează din cap până în picioare, ducându-se apoi în fața mesei. Se întoarce cu spatele, își trece frenetic palmele peste față, prin păr, se plimbă prin cameră, iar eu mă relaxez și încep să dau din picioare, încercând să par detașată.
După ce tace, efectiv, făcându-mă să mă simt ca un copil ratat de soartă, Henry rostește în barbă, bâlbâindu-se
— Hai să... să mergem acasă. Avem multe de vorbit.
Nici nu se uită la mine.
Cum vrei, dom'le șerif, îmi zic, sărind jos de pe masă.
Înainte să iasă din cameră, se oprește și se uită la mine cu ochii lui de-un albastru calm și intens:
— Mă bucur că ești bine.
Mă abțin să nu zâmbesc, mușcându-mi buza de jos. E plăcut să aud pe cineva spunând asta.
E plăcut să știi că cineva se bucură că ești bine.
— Nu știu pentru cât timp o să mai fiu bine, judecând după felul în care te uiți la mine.
Maxilarul lui se strânge. Nu poate să fie atât de supărat pe mine, având în vedere că se bucură că sunt în viață.
Oh, de-ar ști el... Numai de-ar ști!
Plecăm împreună de la secție. Faptul că sunt din nou cu Henry în mașina lui de poliție – aceeași cu care m-a dus și luat de la facultate de câteva ori –, mă face să mă simt straniu. E o stare plăcută și inconfortabilă în același timp. Ca o nostalgie dulce și amară, care se joacă cu mine. Stăm tăcuți tot drumul, pentru că eu, cel puțin, nu mă pot gândi decât la reacția Kenrei și la cât de mult îmi doresc să mă strecor sub așternuturile curate ale patului. Asta dacă, desigur, soții Wallace mă vor lăsa în casa lor.
Când Henry parchează în fața casei, sentimentul straniu se accentuează, iar când văd pe rând mașina roșie a Kenrei și Audi-ul gri al lui Chase, simt că mă desprind de propriul trup și mă ridic deasupra orașului. Din fericire, doar simt asta, nu se și întâmplă. Am picioarele bine înfipte în gazonul din fața casei și aud chiar și felul în care treptele antecedente verandei din lemn scârțâie când pășesc pe ele, în urma lui Henry. El descuie ușa și intrăm în casă, unde miroase a mâncare și a... acasă. Oftez, în timp ce Henry își lasă cheile și cureaua de curcan pe comoda de la intrare, aprinzând una dintre aplicele de pe perete.
— Nu vreau să o trezesc pe Kenra acum. A fost în tura de noapte și probabil e obosită. Mergi sus, fă un duș, culcă-te și vorbim mâine dimineață.
Pufnesc.
— Ești sigur?
Nu știu de ce continui să fiu rea cu el, când el e atât de bun cu mine.
Ridică din sprâncene, fals surprins. Are ochii obosiți.
— Pentru binele tău, nu mă face să mă gândesc de două ori.
Mă cercetează din nou din priviri, iar eu mă simt obligată să îl asigur:
— Sunt întreagă, Henry.
Ridic mâinile în lateral și fac o pieruetă care ar fi putut să fie mai grațioasă.
— Toate sunt la locul lor, vezi? continui, sfârșind cu un zâmbet nu foarte convingător.
Fără să pot anticipa, el îmi prinde încheietura stângă și îmi ridică mâneca. Din nefericire, a nimerit mâna a cărei încheietură de la cot nu arată prea bine. Sunt puțin vânătă de când subalternii lui Santana – și chiar și Carson – m-au injectat.
Ochii lui Henry îi întâlnesc pe ai mei, iar zâmbetu-mi dispare. Îmi trag mâna din strânsoarea lui.
— Sunt bine, îl asigur. Chiar tu ai spus asta.
Oftatul lui adânc mă înmoaie.
— Tratamentul? mă întreabă.
— L-am terminat.
Se foiește în loc, neștiind ce să spună sau ce să facă.
— Rezist până mâine, adaug eu. Vreau doar să mă spăl și să dorm.
Își masează bărbia nebărbierită și privește spre bucătărie.
— În regulă. Vorbim mâine.
Apreciez efortul incredibil pe care îl face ca să nu deschidă subiectul. Urc treptele înaintea lui, aprinzând parcă din reflex lumina pe hol. Deschid ușa camerei în care am dormit și în urmă cu câteva săptămâni, însă mă opresc în prag. Îmi întorc capul și o văd pe Kenra ieșind nesigură din dormitorul ei, mijindu-și ochii la mine.
— Raegan? mormăie.
Vine repejor spre mine și mă cuprinde cu brațele, strângându-mă la piept. Nu apuc să spun ceva sau să mă împotrivesc, și mă bucur pentru asta, pentru că altfel nu mi-aș fi dat seama cât de multă nevoie aveam de o îmbrățișare sinceră. Miroase familiar, cu vagi accente de spital, și fără să vreau îi răspund la îmbrățișare. Îmi ascund fața la pieptul ei și mă abțin din plâns, dar nasul și ochii mă înțeapă din cauza lacrimilor. Kenra îmi mângâie părul și îmi masează spatele, sărutându-mă pe frunte.
— Oh, Doamne, cât mă bucur că ești bine! exclamă ea, cu un geamăt. Nici n-ai idee cât te-am căutat, Raegan. Unde ai fost? Ce ai pățit? Te-a răpit cineva? Ți-a făcut ceva rău?
Nu pot să îi răspund la nicio întrebare fără să o mint, așa că îi spun singurul lucru sincer pe care îmi doresc să îl audă:
— Îmi pare rău.
Contrar așteptărilor mele, Kenra nu continuă cu avalanșa de întrebări, ci doar mă strânge mai tare în brațe, șoptind:
— Nu trebuie să îți pară rău, draga mea. Important e că ești bine și că te-ai întors.
Nu m-am gândit niciodată că Henry și Kenra și-ar putea face atâtea griji pentru mine sau, mai ales, că se vor bucura atât de mult că m-am întors. Tocmai de asta aș putea rămâne în brațele Kenrei încă vreo trei zile, ca să simt că mă reîncarc după tot ce s-a întâmplat în ultima vreme.
— Ai mâncat? mă întreabă ea. Îți e foame?
— Nu, mormăi.
Mi-a pierit pofta de mâncare, somnul – tot.
— Atunci vrei să faci o baie lungă și fierbinte?
— Da, ar fi indicat să fac asta.
Îmi zâmbește, uitându-se la mine într-un fel pe care nu îl recunosc, și-mi dă după ureche o șuviță de păr.
— Merg să pregătesc baia, în cazul ăsta. Îți aduc și pijamale curate.
O opresc înainte să se învârtă ca un titirez în jurul meu.
— Kenra, e în regulă. Mă descurc.
— Ești sigură?
Își lipește palma de fruntea mea, verificând, probabil, dacă am febră.
— Te simți bine? Te doare ceva?
Îmi verifică până și pulsul, la încheietură.
— Da, o asigur eu. Serios. Mai bine ai merge să dormi.
Henry stă și el, de câteva minute, în capătul holului, uitându-se la noi două.
— Raegan are dreptate, intervine el. E fată mare. Hai să dormim.
Și spunând asta, intră în dormitor, împingând ușa în urma lui. Așadar, e puțin supărat pe mine.
— Dacă ai nevoie de ceva, mă trezești, în regulă?
Încuviințez, iar ea mă mai strânge o dată în brațe. Simt cum lacrimile încep să mi se prelingă pe obraji. Nici măcar nu știu când am început să plâng.
— Am o singură rugăminte, Kenra...
— Da, scumpa mea. Orice. Spune.
— Poți să dormi cu mine?
Nu pot să înțeleg, momentan, conexiunea pe care eu și Kenra o avem, dar ceea ce pot înțelege este faptul că grija și atenția ei mă fac să mă simt iubită. Și nu în orice fel, pentru că iubirea pe care Sebah sau Xander ar fi putut să mi-o ofere este cu totul diferită de iubirea pe care mi-o oferă Kenra. Iubirea pe care Kenra mă face să o simt e specială pentru că este ca iubirea pe care doar mama ți-o poate oferi.
— Bineînțeles, îmi răspunde. Oricând, draga mea.
___
Îmi pare rău că citatul de la început nu corespunde cu cel din poza pe care am postat-o pe grup, dar am revenit de câteva ori la capitolul ăsta pentru că simțeam că lipsea ceva. În final, am sfârșit prin a schimba complet acțiunea din el. E - cred - printre capitolele mele preferate.