Year 2079

49. MCMLXXII

Harry's POV.

"Pune dracului arma jos!" Strigatul meu a taiat printre vocile incarcate cu teama ale sclavilor ce se aflau in celula, privirea mea arzatoare fixata deasupra gardianului ce a impuscat-o pe Kara. Linistea a revenit inapoi, gardianul uitandu-se la mine inspaimantat. S-a supus ordinului meu dupa cateva momente de ezitare, indreptand capatul armei la pamant.

Nu puteam sa mai aud decat propriile mele respiratii greoaie in linistea deplina din subsol. Mi-am facut drum printre Samantha si mama mea, aruncandu-i o privire rece gardianului inainte sa pasesc peste celalalt, care se afla intins pe podea cu furculita infipta in gat. Talpa papucului meu stang a atins sangele ce incepea incetul cu incetul sa se scurga din el, dar nu am oferit importanta si m-am aplecat spre Kara.

"Harry, iesi de acolo in secunda asta," am auzit ordinul mamei mele venind de pe holul ce se afla intre celule, vocea ei mai rece ca incaperea in sine. Stiam ca se referea la grupul de sclavi cu care ma aflam in aceeasi celula, pe care aparent ii considera un mare pericol.

Mi-am ridicat privirea spre ei si m-am uitat la fiecare, atentia mea oprindu-se la Jan in timp ce am vorbit pe un ton rece.

"Mi-ar place sa vad pe cineva incercand sa faca si un pas in directia mea." 

Puteam sa vad de aici cat de inclestat era maxilarul lui Jan, cat sa bine stransi ii erau pumnii pe langa corp, ce furie alba si apasatoare avea in privire. 

Dar nu puteam sa ma concentrez acum pe el sau pe restul acum. M-am uitat in jos la Kara, usurat ca eram aplecat si ca nu stateam in picioare, pentru ca genunchii mi-ar fi tremurat destul de tare ca toata lumea sa observe. Am incercat sa-mi pastrez fata cat mai neutra si controlata, dar nu eram in stare sa gasesc controlul necesar ca sa-mi fac mainile sa nu tremure in timp ce s-au aplecat spre abdomenul lui Kara. Nu am atins gaura din bluza ei, care cu toate ca eram neagra, se vedea clar ca era bine imbibata in sange. A lesinat de la durere, asta era clar, buzele ei intredeschise si ochii inchisi, mainile ei pe care si le pusese deasupra stomacului cazandu-i pe langa corp in secunda in care a lesinat. Puteam sa vad gaura creata de glontul ce i-a penetrat abdomentul, puteam sa vad sangele si pielea rupta, si am simtit cum mi s-a ridicat greata pana la gat la vederea ranii deschise.

Mi-am presat usor mainile de abdomenul ei, apasand usor, palmele mele umezindu-se cu sangele ei cald. Nu stiam ce sa fac, si nu intelegeam de ce nimeni nu facea nimic. De ce naiba nu se grabea mama mea sa aduca un doctor? Poate ca nu-i pasa de Kara ca si persoana, dar are nevoie de ea, nu? E proiectul, experimentul ei pretios. Am crezut ca-i pasa destul ca sa nu o lase sa moara pe podeaua rece a unui subsol.

"Trebuie sa acoperi rana cu ceva." Vocea cuiva mi-a intrerupt gandurile disperate, privirea mea ridicandu-se nedumerita in directia din care vocea venise. Jan a inaintat spre mine si a ingenunchiat la pamant, din spatele meu venind sunetul gardienilor ridicandu-si armele, pregatiti sa impuste din nou daca era cazul. Nu i-am spus nimic in timp ce l-am urmarit cum si-a tras bluza peste cap si a coborat-o peste abdomenul lui Kara. Nu stiam ce sa fac cu mainile mele, care au ramas suspendate in aer. Mi-am intors capul intr-o parte, aruncandu-le gardienilor si mamei mele o privire arzatoare.

"Cineva sa aduca un doctor," am scuipat ordinul cu buzele incordate si sprancenele incruntate. Samantha a fost cea care m-a ascultat, facandu-si imediat loc pe langa gardieni si iesind in sus pe scarile casei. Pentru o secunda am crezut ca s-a intors inapoi, cand am auzit cateva secunde mai tarziu o pereche de pasi coborand scarile, dar spre surprinderea mea, era Jenna, care a incremenit in loc atunci cand a vazut situatia.

"Kara?" a fost singurul lucru care a reusit sa-i iasa din gura. Am ignorat-o, intorcandu-mi atentia inapoi la Kara, si in cele din urma ridicand-o discret spre Jan.

Ochii lui erau coborati spre chipul si nu in alta parte, un mic rid formandu-se intr sprancenele lui usor incruntate, buzele presate intr-o linie ferma. Am ajuns sa ma holbez la el mai mult decat era necesar, poate pentru ca in adancul meu nu ma simteam in stare sa ma uit la Kara si sa nu fiu in stare sa fac ceva. Nu m-am putut gandi decat la un singur lucru, in timp ce m-am uitam la Jan―Cine esti? De ce pare atat de sigur pe el, in ciuda situatiei in care se afla, in ciuda faptului ca e inchis intr-o celula din Casa Regala. Inca de cand l-am vazut pentru prima data, parea mai controlat si calm decat restul, mai sigur pe el. De ce s-ar uita Kara la el? Trebuie sa fie altceva, pe langa faptul ca e atragator. Era ceva in privirea lui, in acei ochi verzi care pareau mult prea inteligenti pentru binele sau, si realizatia asta nu a venit la mine pana in secunda asta, in care am putut sa-l privesc de aproape.

Am stiut in secunda aia ca Jan nu e orice sclav. Nu are cum sa fie doar atat. Era ceva despre el care ma framanta prin interior si ma frustra ca nu stiam ce.

Brusc, atentia mea a coborat in jos pe corpul sau, abia acum observand tatuajul care il avea pe pieptul neacoperit.

XVI.V.MCMLXXII

XXI.XII.MCMLXXII

"Ce s-a intamplat aici?" Am auzit vocea familiara a doctorului Kenneth. Pasii lui s-au oprit cand a zarit-o pe Kara, valabil si pentru celalalt sclav, Sean sau ceva de genul, intins si el pe podea in sangele sau. Sa nu mai zic de gardianul mort care inca isi avea ochii deschisi si fixati pe tavanul celulei.

Doctorul Kenneth a pasit peste gardianul mort fara sa-i ofere prea multa atentie, aplecandu-se langa mine si Jan, cu o mana prinzand-o pe a lui Jan si ridicand cu grija bluza care a fost folosita sa opreasca macar putin sangerarea. S-a uitat cu atentie, sprancenele usor incruntate dar o expresie calma si controlata pe chip, mana sa libera urcandu-se spre gatul ei ca sa-i verifice pulsul. I-a oferit ranii o privire mai atenta.

"A fost impuscata in rinichi. Asta e bine," a murmurat el, mai mult parca pentru el insusi decat pentru noi. Bine? E prea batran ca sa mai vada cat de palida si inspaimantator de nemiscata a devenit Kara? Doctorul Kenneth nu si-a ridicat privirea spre mine nici macar o data, dar cel mai probabil a putut sa simta felul in care ma uitam la el. "Rinichiul e un organ cu mult sange―asta inseamna ca avem timp sa-i facem operatie, sa scoatem glontul si sa ne asiguram ca nu o sa o faca o infectie. Daca glontul ar fi lovit una dintre arterele mari, ar fi moarta pana acum, pentru ca ar fi pierdut destul sange ca sa moara in cateva minute. Deci o impuscatura la rinichi e o vesta buna in momentul asta. Ce ar fi sa va indepartati de ea? Dati-i spatiu."

Eu si Jan ne-am desprins mainile de ea in acelasi moment, ridicandu-ne in picioare si urmarind cum infirmierele au adus o targa peste care Kara a fost plasata cu grija. Am ramas in celula, parintii mei, Samantha si Jenna asteptand pe hol. Samantha si Jenna pareau cele mai ingrijorate, iar parintii mei nu pareau sa dea mai mult de doi bani pe situatia lui Kara. Jan a ramas aproape de perete, doar ca nu si-a lipit spatele de suprafata rece, in maini tinandu-si bluza patata cu sangele lui Kara.

I-am oferit inca o privire, si de data asta s-a uitat inapoi la mine. Ochii mei erau fixati pe tatuajul sau, realizand abia acum ce insemnau datile tatuate in numere romane.

16 mai, 1972 si 21 Decembrie, 1972. 

De parca ar fi stiut ce imi trecea prin minte in momentul ala, Jan si-a pus bluza inapoi, chiar asa patata si inca umeda cu sangele lui Kara. Am simtit nevoia sa ma duc la el si sa i-o smulg de pe corp, pentru ca nu doream sa vad sangele lui Kara patand bluza lui. Dar in schimb, odata ce ea a fost scoasa afara din subsol, sclavul si gardianul mort luati si iei, am pasit prin baltile de sange ale celor trei persoane care au avut de suferit in seara asta, si am mers in sus pe scari si afara din subsolul patat cu sange.

• • •

"Scuzati-ma o secunda." Imediat ce am gasit sansa, am vorbit spre grupul de oameni din jurul meu, si cu o mica inclinare a capului si un zambet mic fortat, m-am retras si mi-am croit drumul printre multimea de oameni. Mana mea s-a ridicat spre ospatarul ce a trecut pe langa mine cu o tava plina de bauturi si am prins una dintre ele, fara sa-l bag in seama pe el sau pe invitatii care ma salutau cand ma zareau.

Singurul loc in care puteam sa ma retrag ce se afla la parterul casei era libraria, asa ca m-am strecurat pe langa oameni, incercand sa ma fac cat mai putin vazut inainte sa fiu tras intr-o alta conversatie politica si bani, si am intrat pe una dintre usile duble ale incaperii largi.

Libraria, la fel ca inainte de incendiu, era imensa, cu randuri dupa randuri de rafturi cu carti. Nu multe au reusit sa supravietuiasca incendiului, dar mare parte dintre ele au fost inlocuite. Cand usa s-a inchis in urma mea si zgomotele conversatiilor si a melodii clasice s-au stins, am expirat usurat si am ridicat paharul de sampanie la gura. Am golit paharul dintr-o singura inghititura, lichidul auriu curgandu-mi in jos pe gat ca o atingere blanda si racoroasa. Am asezat paharul pe una dintre mele din apropiere si am impins un scaun ca sa-mi fac loc si sa ma asez.

M-am uitat in jurul meu, la linistea oarecum morbida a librariei. Parca fiecare carte soptea ceva, si de fiecare data cand ma aflam aici nu puteam sa blochez sentimentul ca cineva ma urmarea din colturile intunecate ale salii. 

Momentul meu de liniste a fost intrerupt cand usa s-a deschis, spre surprinderea mea. Am simtit nevoia sa ma incrunt la vederea lui Kayla, care a inchis usa in urma ei cu o privire usor amuzata si in acelasi timp nedumerita.

"Te-am vazut disparand aici si m-am gandit sa vad daca esti OK," a spus ea, croindu-si drumul pana la mine. Nu a luat un loc la masa la care ma aflam, mai degraba oprindu-se in fata mea la un pas distanta. 

"Sunt bine," am raspuns, fara sa-i ofer prea multa atentie. 

"Am auzit ce s-a intamplat, inainte de petrecere," a spus ea ca fapt divers, continuand sa distruga linistea pasnica din librarie. S-a apropiat mai tare de masa ca sa se sprijine usor de ea, o mana jucandu-se cu piciorul lung al paharului de sampanie gol. "Nu-mi vine sa cred ca a omorat un gardian." Numai sa o aud referindu-se la Kara mi-a facut pumnii sa mi se stranga pe langa corp. "Bine ca au reusit sa o impuste, inainte sa fi apucat sa o raneasca pe Regina sau pe tine. Doamne, ce nebuna poate sa fie daca a fost in stare sa–"

M-am ridicat in picioare atat de abrupt ca scaunul aproape a cazut la podea. Mana mea a fulgerat spre gatul ei si am impins-o pana cand spatele ei s-a trantit cu forta de suprafata mesei, paharul gol de sampanie cazand la pamant si spargandu-se langa picioarele mele. Kayla a scos un icnet si ochii i s-au largit in surprindere, uitandu-se la mine cu disperare si nedumerire. Si-a ridicat mainile spre a mea, dar nu a reusit sa-mi slabeasca stransoarea nici macar putin. Tot ce a reusit a fost sa ma enerveze si mai tare, degetele mele infipte in pielea fina a gatului ei. Simteam colierul de diamante presat de incheietura mea, rece si greoi peste pieptul ei, si cu cealalta mana l-am prins si l-am smuls fara ezitare, bratul meu ridicandu-se deasupra capului meu si aruncand intr-o parte colierul cat de departe eram in stare. 

"Daca te mai prind vreodata vorbind despre Kara asa am sa te pun sa mananci fiecare diamant si piatra pretioasa pe care o detii, ai inteles?" m-am rastit la ea, vocea mea ridicata si incarcata cu furie ajungand pana in fiecare colt intunecat din incapere. Asta nu era momentul sa o aud pe Kayla vorbind despre Kara in asemenea fel, nu cand este la spital in mijlocul unei operatii iar eu sunt fortat sa beau sampanie si sa port conversatii inutile despre politica, bani, si guvernamentul blestemat al tarii noastre. Simteam ca o luam razna din momentul cand am vazut-o pe Kara pusa in ambulanta aia si bratul meu a fost prins de mama mea, impiedicandu-ma sa ma duc cu ea si sa ma intorc inapoi in casa si la petrecerea care era pe cale sa inceapa.

"Harry–" Kayla a spus ce a apucat cu mana mea inca in jurul gatului meu, stransoarea mea destul de puternica ca sa o invineteasca pana maine. Mi-am luat mana de pe ea, mai mult din scarba decat mila, si am auzit-o inspirand disperata. A inceput sa planga dupa ce a gasit destula forta ca sa se ridice in sezut, ramasa asezata la marginea mesei. Si-a intors ochii plini cu lacrimi si frica spre mine, sprancenele ei lung si subtiri incruntate pana cand un rid a aparut intre ele. "Imi pare rau."

"Daca te mai aud vreodata–" am ridicat un deget spre ea, buzele mele incordate de la furie, "–vorbind despre Kara asa,  abia atunci o sa iti para cu adevarat rau."

"De ce o iubesti atat?" aproape a strigat ea intrebarea in fata mea, vocea ei crapand usor, maninile ei inca masandu-i gatul ca sa domoleasca durerea. "N-Nu pot sa pricep de ce nu esti macar putin interesat de mine, si esti interesat de ea. E doar o sclava–" Am lovit masa pe care statea cu palma, forta mea facand masa din lemn sa tremure sub ea, si Kayla si-a musca buza pana cand i s-a inrosit. "Nu inteleg..."

"Nu e nimic de inteles. Nu te plac pentru ca esti o copie identica a mamei mele, pe care o dispretuiesc de cand m-am nascut. Iar Kara, nu e. E atat de simplu." Mi-am luat mana ce pulsa usor cu durere de la lovitura mea si mi-am intors spatele la ea, calcand peste cioburile paharului de sampanie si mergand in graba pana la usile librariei. Nu i-am oferit nici macar o privire in plus inainte sa ies afara si sa trantesc usa in urma mea. Cateva priviri s-au intors in directia mea, dar nu puteam sa-mi pese de ei, si am apucat un alt pahar de sampanie de pe o tava din apropiere inainte sa-mi fac drumul printre oameni.

O zaream pe mama mea intr-o parte, vorbind cu un grup de femei imbracate la fel de exagerat ca si ea, cu rochii mai scumpe decat masinile si pijuterii mai scumpe decat un rinichi pe piata neagra. Iar pe tatal meu l-am zarit intr-o alta parte, un trabuc in mana, un pahar de whisky in cealalta, in timp ce radea ca prefacutul ce este la ce unul dintre barbatii cu care vorbea a spus. Nu puteam sa o iau in sus pe scari si sa ma duc fie in camera mea, fie in biroul meu, fie in camera lui Jenna―unde a fost trimisa, in ciuda faptului ca dorea sa se duca cu Kara la spital―pentru ca daca mama mea m-ar fi vazut, nu m-ar ierta o saptamana intreaga.

Spre usurarea mea, am zarit-o pe Samantha, si considerand ca ea era singura persoana pe care o suportam la petrecerea asta, mi-am croit drumul pana la ea. Am asteptat ca femeia cu care vorbea sa dispara, evitand o alta discutie in care nu doream sa ma bag, si considerand ca paharul meu deja era terminat, mi-am indreptat mana libera spre cel din mana ei.

"Nu, Harry." Samanth a scuturat din cap, indepartand paharul de vin de langa mana mea inainte sa apuc sa i-l iau. "Ai baut destul. In ultimile 10 minute te-am vazut cu vreo 5 pahare in mana. Destul. Asta mai lipseste acum, sa te imbeti."

Mi-am dat ochii peste cap, dar i-am dat dreptate si am pus paharul meu gol pe o masuta din apropiere.

"Ai mai auzit ceva de la spital?" am gasit in sfarsit curajul sa intreb, si mi-am luat privirea de la ea, lasandu-mi atentia sa se piarda undeva in gol spre marea de oameni ce vorbeau si beau fara nici o grija in lume. 

"Nu. Doctorul spitalului o sa ma sune cand o sa se trezeasca," a murmurat ea, apropiand paharul de vin spre gura si luand o gura mica dar lunga ce parea sa traga de timp. Cand a inghitit si a desprins marginea paharului de buzele ei ce erau date ca intotdeauna cu un ruj de un rosu clasic, si-a asezat o mana peste umarul meu pentru. "Nu-ti fa griji, Harry. O sa fie bine. Cum a spus si doctorul Kenneth, e bine ca a fost impuscata in rinichi si nu in alta parte. Putea sa fie mai rau..."

"Putea sa nu fie impuscata deloc," am raspuns, vocea mea ingreunata cu venin la gandul gardianului ce a impuscat-o.

"Harry, isi faceau doar treaba," a incercat ea sa ma calmeze, dar nu a reusit sa imblanzeasca iritarea pe care o simtea bine in pieptul meu. "Nu au omorat-o direct pentru ca stiu despre..." Samantha nu dorea sa reuseasca sa spuna 'despre Virusul ei' cu atat de multi oameni in jurul nostru, riscand ca cineva sa auda, considerand ca inca e un secret pastrat numai in familia noastra si gardienii care lucreaza langa noi. "O sa fie OK. Operatia ar trebui sa mearga bine si o sa fie ca noua."

"Si dupa o sa se fie dusa din nou intr-un institut de nebuni ca sa faca experimente pe ea pana nu o sa mai fie in stare sa se mai ridice in picioare. Mama mea o sa o omoare cu experimentele astea si nu am absolut nici o idee ce sa fac in privinta asta." Mi-am pastrat vocea coborata, avand la fel de multa grija ca si Samantha ca ce am spus sa nu ajunga la urechile persoanelor nepotrivite. "Nu stiu cum sa o salvez..."

"Mama ta nu o sa o mai trimita inapoi la nici un institut." Cuvintele lui Samantha m-au surprins, si am fost nevoit sa o prind de brat si sa o trag ferm dar bland dupa mine intr-un colt mai retras.

"Poftim?" am intrebat, confuz de la cuvintele ei, pe care parea sa le fi spus cu greu, ca si cum nu era sigura daca sa aiba incredere cu mine sau nu cu informatia asta. "Despre ce vorbesti?"

"Ti-as explica, daca as stii si eu mai multe," a murmurat ea, ochii ei indreptandu-se in directia in care stiam ca mama mea se afla, prea ocupata cu discutia in care se afla ca sa observe ca o priveam. "Cand mama ta a mutat-o pe Kara intr-o camera de oaspeti, si nu inapoi in celula de la subsol, unde ma asteptam sa o trimita, sau chiar inapoi la institul din care a evadat, am intrebat-o de ce, si mi-a spus ca nu mai are de gand sa o foloseasca pe Kara pentru experimente. Nu am idee de ce, nu mi-a raspuns cand am intrebat-o, dar ceva i-a schimbat parerea."

Eram surprins sa aud cuvintele care ieseau din gura Samanthei, si as fi pus mai multe intrebari, daca ea nu si-ar fi indreptat atentia undeva in spatele meu. Mi-am intors atentia in directia in care se uita, spre usile deschise ale casei, aerul placut de primavara binevenit in holul larg al casei, si am zarit persoana nou venita imediat.

Vladimir Naumov. O femeie care parea cu 15 ani mai tanara decat el il acompania, buzele ei date cu un ruj de un rosu aprins asortandu-se cu rotia mulata pe care o purta. Dar nu sunt surprins, pentru ca Naumov mereu vine la petrecerile noastre cu o femeie frumoasa sau doua la brat, si un zambet carismatic care reusea sa pacaleasca pe oricine. 

"El ce face aici?" m-am gasit intreband-o pe Samantha cu un strop de iritare in voce. Poate noaptea asta sa devina si mai oribila de atat?

Poate ca Naumov si tatal meu sunt prieteni de ani de zile, dar niciodata nu l-am putut suporta. Nu pentru ca a facut ceva anume ca sa ma enerveze, dar era ceva despre el care nu se potrivea. E un barbat inteligent, carismatic si ridicol de bogat cu compania pe care o are in Orasul Nou si alte cateva imprastiate prin diferite locuri ale lumii, iar el si tatal meu au facut afaceri impreuna de ani de zile. Dar mereu, inca de cand l-am vazut pentru prima data acum cativa ani la o cina la care a fost invitat de tatal meu, am avut o presimtire proasta despre el.

"Fii cuminte." Am auzit-o pe Samantha vorbindu-mi, inainte sa ma prinda de brat si sa ma traga odata cu ea. "Hai sa mergem sa-l salutam."

Mi-am muscat obrazul prin interior, mergand cu ea la brat spre Naumov, care deja a reusit sa-l gaseasca pe tatal meu si sa imparta un pahar de vin cu el.

"Oh, Harry, te-ai mai inaltat sau mi se pare mie?" a fost primul lucru pe care mi l-a spus atunci cand mi-a observat prezenta, accentul lui rus greoi, vocea sa groasa amestecata cu un singur strop de amuzament. 

"Ti se pare," am raspuns scurt, dar incercand sa folosesc un ton mai relaxat. Simtind bine privirea rece si apasatoare a tatalui meu deasupra mea, m-am apropiat de Naumov si i-am oferit o imbratisare scurta, mana lui batandu-ma pe spate de cateva ori. 

"Imi pare bine sa te vad, baiete."

"Si mie," am mintit, fortand un zambet. 

"Samantha." Naumov parea sa fi uitat de mine rapid, apropiandu-se de Samantha ca sa-i ofere cate un sarut pe fiecare obraz. "Frumoasa, ca intotdeauna."

Femeia care l-a insotit pe Naumov in seara asta nu a aratat nici un semn de gelozie sau suparare, confirmand ca probabil nici nu se cunosteau prea bine, si ca totul era doar pentru aparente. 

"Carismatic, ca intotdeauna," Samantha a raspuns, un zambet ridicand colturile buzelor ei, si s-a desprins usor de Naumov. 

Cu ei intrand intr-o discutie pe care nu puteam sa o ascult oricat incercam, gandurile mele ma duceau din nou si din nou la Kara, la mama mea, la ce s-a intamplat inainte ca petrecerea sa inceapa, la Jan. De ce ar lasa-o mama mea pe Kara sa traiasca in pace, daca asta era decizia ei cu adevarat? De ce s-ar opri asa brusc sa nu o mai foloseasca pentru experimentele de care era atat de obsedata? Nu am mai vazut-o pe mama mea atat de furioasa ca atunci cand a aflat de disparitia lui Kara cand a evadat de la institut, si acum ca s-a intors, ma asteptam sa o arunce inapoi in camera ei de la institut in mai putin de jumatate de ora. Si de ce nu i-ar spune lui Samantha, era o alta intrebare la care ma tot gandeam, in timp ce tatal meu si Naumov radeau pe seama unor subiecte pe care nu le bagasem in seama. Chiar daca Samantha doar lucreaza pentru mama mea, e si o prietena foarte apropiata si se stiu de ani buni. Nu-mi amintesc ca inainte mama mea sa nu-i fi spus ceva lui Samantha, sa ascunda ceva de ea, iar acum si Samantha e la fel de oarba ca si mine in toata situatia asta. 

Cat despre Jan... Tatuajul lui, cel de pe piept, ma batea la cap. Ce ar putea sa insemne 16 mai, 1972 si 21 decembrie, 1972 pentru el? Si pe langa asta, nu reuseam sa-mi scot din cap graba cu care si-a dat bluza jos ca sa o puna peste rana lui Kara, privirea lui imposibila de citit, dar nu in intregime, cel putin nu pentru mine―am vazut blandete in ochii lui, o afectiune cu care nu doream nu doream nici un barbat sa se uite la Kara.

"Scuzati-ma," m-am gasit zicand abrupt, intrerupand conversatia dintre tatal meu si Naumov, Samantha oferindu-mi o privire nedumerita in timp ce am inclinat politicos din cap si m-am indepartat de ei. Picioarele mele m-au dus in directia holului pe care libraria si subsolul se aflau, si trecand pe langa usile librariei, m-am intrebat daca Kayla inca se afla acolo, pentru ca nu o vazusem iesind in timp ce vorbeam cu Samantha―nu ca imi pasa destul ca sa-i ofer atentie.

Trecand si pe langa usile librariei si mergand pe holul ce ducea spre subsolul casei, am fost usurat cand o mare parte din multimea de oameni s-a mai redus. Nu prea aveu ce sa caute aici, cu exceptia unei canapele pe care doua femeie erau asezate, vorbind si luand guri mici din paharele de vin pe care le tineau in mana. Le-am ignorat privirile care s-au lipit de mine pana cand am ajuns la usa subsolului, ce era pazita de doi dintre gardienii care se aflau de fata la incidentul de mai devreme, iar unul dintre ei era chiar cel care a impuscat-o pe Kara.

La vederea mea, gardianul a inghetat, mai tare decat cum era inainte, meseria lui obligandu-l sa nu ofere nici o expresie pe chip, nici un gand sa se reflecte in privirea sa. Dar acum ceva se vedea clar in ochii sai―frica.

"Lasati-ma sa trec," am ordonat, fara ezitare, stiind bine ca inca se aflau sub ordinul mamei mele de a nu ma lasa sa trec. Mama mea nu avea cum sa ma vada aici, prea departe de iesirea holului asta ce dadea chiar direct in holul principal al casei.

"D-Domnule Styles," s-a balbait el, altceva ce nu ar trebui sa faca ca si gardian. Ar trebui sa arate determinare si control, sa vorbeasca pe un ton rece si sigur ca sa intimideze oamenii. "Regina–"

"Nu-mi pasa de ordinul mamei mele," am marait, ochii mei indreptandu-se spre usa subsolului. "Lasati-ma sa trec."

Gardienii s-au uitat la mine pentru ce s-a simtit ca un minut intreg, nestiind daca sa ma asculte, sau nu. Orice ar alege, o sa moara, oricum. Daca ma lasa sa trec, mama mea o sa-i omoare daca afla, pentru ca nu au ascultat ordinul ei. Dar daca nu ma lasa sa trec, atunci cu siguranta cel putin unul dintre ei o sa moara dupa ce petrecerea o sa se termine si am sa pot sa ma ocup de ei.

Gardianul a incuviintat din cap o data, amandoi facand cate un pas intre-o parte ca sa ma lase sa trec. Odata ce usa a fost deschisa cu cheile pe care unul dintre ei le aveau, i le-am smuls din mana si am coborat scarile, usa ramasa pe jumatate inchisa in urma mea. 

Odata ajuns pe holul ce se intindea intre cele 6 celule din subsol, m-am uitat spre cea in care Jan si restul se aflase inainte sa fie mutati in alta. Pe jos nu se mai afla nici un strop de sange, dar cu toate astea, inca puteam sa-mi imaginez sangele lui Kara pe podeaua intunecata si rece, si cu toate ca ma spalasem pe maini, inca puteam sa simt lichidul cald in palmele mele. Sangele ei a reusit sa ajunga si pe costumul meu de un rosu inchis, asa ca am fost nevoit sa ma schimb intr-unul negru, mai putin extravagant si mai simplu, inainte ca petrecerea sa inceapa. 

Mi-am intors atentia spre celula opusa, care se afla vizavi cu cea la care m-am holbat cateva momente, unde Jan si restul au fost mutati. Cu totii erau ridicati in picioare, chipurile lor acoperite de expresii neplacute si pline de dispret de care nu mi-a pasat prea tare. Doar Jan parea putin mai calm decat restul, si singurul care a inaintat putin, dar pastrand o distanta de barele ce ne separau.

"Kara–"

"Nu-i spune numele." Mi-am inclestat maxilarul. Jan nu parea ca avea de gand sa insiste, cu toate ca cel mai probabil era disperat sa afle despre conditia lui Kara. 

"De ce ai venit aici, atunci?" Ma infuria cat de calma, cat de controlata era vocea lui, iar eu mai aveam putin si ii tipam in fata, tonul vocii mele incarcat cu mai multa furie decat as fi in stare sa controlez.

"Am venit ca sa iti spun ca eu am sa fiu ultimul chip pe care il mai vezi inainte sa mori." Poate nu trebuia sa vin aici, cu toate paharele pe care le-am consumat astazi, si cu mintea mea neclara din cauza gandurilor ce ma tot bantuiau, dar simteam nevoia sa-i spun lui Jan ceva. M-am apropiat de barele de metal, chipul meu vizibil printre ele, si l-am fixat cu o privire atenta. "Am de gand sa te omor, si am sa ma asigur ca ai sa suferi mult si bine inainte."

"Daca asa spui tu." Jan nu parea sa fie nici macar putin inspaimantat de amenintarea mea, fata lui la fel de neutra, bratele lui incrucisate la piept. Abia acum observasem ca inca purta bluza patata cu sangele lui Kara care s-a uscat de mult, nu ca ma asteptam sa aiba cu ce altceva sa se imbrace. 

"Da-ti bluza aia jos, acum," am ordonat, ridicandu-mi ochii inapoi spre ai sai. Era la fel de inalt ca si mine, ochii nostrii la acelasi nivel.

S-a uitat la mine cateva momente lungi, si in timpul asta am crezut ca nu avea sa-ma asculte, dar fara sa prea multa ezitare si-a tras bluza peste cap si a aruncat-o spre barele ce ne desparteau. A reusit sa treaca printre spatiile dintre bare si sa ma loveasca in piept, bluza cazand la pamant deasupra picioarelor mele.

M-am aplecat si am luat-o in maini, strangand-o intr-un pumn si oferindu-i o privire plina cu venin inainte sa ma intorc pe calcaie si sa o iau in sus pe scari. Am trecut pe langa gardienii ce pazeau usa, fara sa le ofer atentie, si am luat-o inainte pe holul ce m-a dus inapoi la petrecere. Am mototolit bluza cat am putut in mainile mele, incercand sa ascund petele uscate de sange, in timp ce mi-am croit drum prin multimea de oameni si am mers spre usile deschise ale casei.

Mi-am tinut respiratia in tot timpul asta, spreand ca nu aveam sa fiu vazut de mama mea, si in acelasi timp pentru ca simteam ca daca nu incercam sa ma controlez, aveam sa ma duc inapoi jos in subsolul ala si sa-l omor pe Jan cu mainile mele―sa fac sange sa se verse pentru a patra oara in seara asta in subsolul ala blestemat.

Am fost salutat si intampinat de mai multe priviri in drumul meu spre garajul casei, dar le-am ignorat pe toate si m-am urcat in masina mea, aruncand bluza lui Jan pe bancheta din spate cu furie. Drumul pana la spital nu ar trebui sa ia mai mult de 5 minute, dar parca s-a simtit de 20. Nu vedeam prea bine drumul luminat de magazinele deschise, ale farurilor mele si al celorlalte masini, gandurile mele reusind sa bage totul intr-o ceata atat de densa ca nu vedeam pe unde conduc. Placa de la masina mea era cunoscuta de fiecare gardian ce lucra in oras, asa ca nu am fost tras pe dreapta nici macar odata pentru viteza cu care conduceam. 

Am fost imediat recunoscut de receptionista care lucra la biroul ce intampina clientii care intrau pe usile largi ale spitalului, si fara sa ma obosesc sa ma introduc, i-am oferit o descriere scurta a unei paciente ce a fost adusa da la Casa Regala in seara asta, ce a fost impuscata in abdoment, iar femeia a inteles imediat la cine ma refeream. 

"A iesit din operatie acum 15 de minute," femeia a confirmat dupa ce a aruncat o privire peste ecranul calculatorului din fata ei. S-a oferit sa ma conduca, dar im refuzat-o, si dupa ce am aflat etajul si numarul salonului in care Kara se afla, am pornit cu pasi grabiti spre lifturile spitalului.

Odata ajuns acolo, nu am fost deloc surprins sa vad ca se aflau doi gardieni ce pazeau usa camerei lui Kara, pentru ca cel mai probabil Kara e singurul sclav care a venit vreodata la un spital ce nu accepta decat Familia Regala si nobilii ce locuiau in oras. Recunoscandu-ma din prima, au facut cate o aplecaciune din politete si s-au dat intr-o parte, unul dintre ei deschizand usa pentru mine inainte sau intru. Am inchis usa in urma mea cu grija, nedorind sa o trezesc pe Kara, care era intinsa in patul de spital cu ochii inchisi si monitoare scotand sunete constat pe langa ea.

Din nou m-am regasit langa un pat de spital in care ea se afla, si nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la zilele de dinaintea incendiului, cand devenea tot mai slabita cu fiecare zi, bolanva si pe cale de moarte. 

M-am apropiat de ea cu pasi silentiosi, si mi-am tinut respiratia odata ce am ajuns langa patul ei. Am tras usor patura ce o invelea pana la piept si am prins marginea bluzei albe de spital in care a fost schimbata. Intregul ei abdomen era acoperit in pansamente peste pansamente, dar macar nu mai era nici o urma de sange. Acoperind-o inapoi, am invelit-o inapoi, tragand un scaun din apropiere langa patul ei inainte sa ma asez. Bratele ii erau intinse pe langa corp, nemiscate, chipul impietrit si pielea palida. Arata de parca dormea, respirand lent si usor, in ciuda tuburilor care o conectau de masinile de langa patul ei si lipsa de culoare de pe chip. Dar respira, si era bine, asa ca am putut respira putin mai usurat.

Mi-am presat un cot de marginea patului, ca sa ma pot inclina putin spre ea, si am intins o mana spre chipul ei. Varful degetelor mele i-au bangaiat obrazul delicat, atat de grijuliu ca parca incercam sa nu o trezesc dintr-un somn usor. Pielea ei era fina si catifelata sub atingerea mea, si a adus un mic strop de energie calma de care aveam mare nevoie in momentul asta. Mi-am lasat mana sa i se duca prin par, impingand cateva dintre suvitele negre de pe fruntea ei. Fantoma unui zambet mi s-a intins pe buze atunci cand m-am uitat la parul ei; dintre toate lucrurile la care m-am gandit cand am sa o vad din nou, nu ma asteptam sa o vad cu parul tunsc scurt si de un negru asemanator cu al lui Jenna. Cu toate ca imi era doar de nuanta naturala si aurie a parului ei, arata bine si asa. 

Mi-am rezemat barbia de mana mea libera, cealalta inca trecand peste buzele ei si mangaiandu-i obrazul.

"Kara," i-am soptit numele, pur si simplu pentru ca imi era dor sa o fac, chiar daca nu avea nimeni sa-mi ofere un raspuns. Vocea mea era mica in tacerea apasatoare din camera, dar era de doua ori mai placuta decat vocile invitatilor de la petrecere. 

Acea liniste in care ma scufundam tot mai mult a fost distrusa abrupt de sunetul telefonului meu sunand. Am soptit o mica injuratura inainte sa-mi duc o mana spre buzunarul interior al sacoului meu si sa privesc ecranul luminat.

Samantha. Nu i-am raspuns, lasandu-mi telefonul pe pat langa Kara inainte sa revin la pozitia mea de dinainte, de data asta pastrandu-mi mainile pe langa mine, atentia mea intorcandu-se inapoi spre chipul ei relaxat. Nici nu trecuse mai bine de 10 secunde ca telefonul meu a inceput sa sune din nou.

"La dracu'," am murmurat, luandu-mi telefonul in mana si raspunzandu-i Samanthei. "Ce vrei?"

"Harry, unde esti?" In fundal nu se mai auzea sunetul petrecerii―melodia clasica si sunetul monoton al conversatiilor―ci voci agitate si sunete indepartate care nu se intelegeau prea bine. M-am desprins de pat si m-am ridicat in picioare.

"Ce s-a intamplat?" am intrebat in graba.

"Nici eu nu sunt sigura. S-au auzit impuscaturi si lumea a inceput sa se panicheze. Tocmai i-am dus pe parintii tai in camera de siguranta, dar ma uit dupa tine, unde naiba–"

"Sunt la spital, cu Kara," am raspuns, pornindu-ma spre usa camerei. "Asteapta, am sa vin imediat."

"Nu, stai acolo," m-a intrerupt ea din mers, facandu-ma sa ma opresc cu mana pe usa clantei. "Nu e in siguranta aici. Nu veni pana nu ne asiguram ca totul e OK."

Dar era altceva, in afara de panica, in vocea ei, si nu puteam sa-mi dau seama ceva. 

"Samantha," am spus. "Ce s-a intamplat?"

Pentru un moment lung la capatul linei am putut sa aud doar sunetele din fundal, pana cand Samantha mi-a raspuns cu greu.

"Sclavii care erau tinuti in subsol au evadat. Jenna a disparut si ea."

• • •

Nu am obosit sa inchid portiera masinii dupa ce am parcat-o in fata garajului ce a ramas deschis dupa ce plecasem de la petrecere. Am alergat spre scarile casei si usile care acum erau inchise, nici o persoana vizibila prin apropiere, cu exceptia gardienilor ce pazeau usile si cei care patrolau prin apropierea casei. Usa mi-a fost deschisa si am intrat in holul casei. Aranjamentele pentru petrecere inca se aflau aici, dar pe jos se aflau pahare de sampanie si vin sparte, muzica oprita si linistea dominand fiecare colt al incaperii. 

Puteam sa ma duc sa o caut pe Samantha si parintii mei, fie in camera de siguranta care a fost pregatita pentru asemenea momente, fie in birourile lor, probabil iesind afara acum ca lucrurile s-au mai calmat. Dar in schimb m-am indreptat spre holul ce ducea spre subsolul casei, trecand pe langa usile inchise ale librariei. 

Nu se mai afla nici un gardian care sa pazeasca usa subsolului, si mi-am simtit palmele transpirand. Am deschis usa, care nici nu era incuiata, si am coborat scarile in graba. Am incetinit usor, oprindu-ma in fata celulelor―prima in care au fost pusi in seara cand au venit, si cea in care au fost mutati acum cateva ore. Amandoua erau goale, si usa de la celula in care au fost mutati era larg deschisa.

"La naiba!" Pumnul mi-a zburat spre barele de metal ale celulei, si eram prea orbit de furia care a explodat prin mine ca sa ma opresc inainte sa lovesc una dintre barele de metal. Durerea mi s-a raspindit prin mana si in brat rapid, facandu-ma sa-mi aduc mana la piept si sa ma stramb in durere, mai multe injuraturi iesindu-mi prin gura. Mi-am inclestat maxilarul si am vazut pete albe plutindu-mi prin fata ochilor. Au scapat―Jan a scapat.

Am scos un strigat si de data asta m-am asigurat ca am lovit peretele. 

• • •

Jan's POV.

In momentul cand Harry s-a intors pe calcaie, bluza mea inclestata in mana sa, m-am apropiat de barele de metal si mi-am pus mainile in jurul lor, metalul rece in stransoarea pumnului meu. M-am uitat dupa el cat imi permitea unghiul, pana cand usa subsolului s-a inchis in urma sa si linistea de dinainte a revenit in jurul nostru. Dar nu a durat mult, Kate fiind prima dintre noi care a vorbit.

"Doamne, e mai nebun decat credeam," a spus ea, cu mai multa ura in voce decat ma asteptam. "De ce naiba te-ar pune sa-ti dai jos bluza si sa te lase sa ingheti aici," a vorbit spre spatele meu intors spre ea. In ciuda faptului ca e abia primavara si vremea incepea sa se mai incalzeasca, aici la subsol aerul era inexplicabil de rece. Daca stateai prea mult intins pe podea si nu te miscai destul ca sa-ti incalzesti propriul corp, simteai un fiori coborand in jos pe sira spinarii tale. Nici o raza de soare nu reusea sa patrunda in subsolul asta, care incepea sa se simta de parca traiam intr-un cub de gheata care nu avea niciodata sa se topeasca.

Nu stiam cum sa-i raspund lui Kate, pentru ca nici eu nu eram sigur de ce Harry tocmai m-a pus sa-mi dau jos bluza de pe mine si sa i-o dau lui. Doar pentru ca sangele ei se afla pe bluza mea? Nu ca nu eram usurat sa dau jos bluza aia de pe mine, dar preferam sa o dau jos de pe mine pentru ca asa doream, nu pentru ca el mi-a ordonat sa o fac.

Dar nu, nu avea cum sa fie numai asta. Inca de cand cu Sean si ce s-a intamplat acum cateva ore, cand el si parintii sai au coborat cu totii aici, am vazut ceva in privirea lui care nu vazusem inainte. O ura aprinsa si urata. 

M-am intrebat daca a aflat despre mine si Kara, pentru ca alta exlicatie nu as avea. Dar de unde? Ma indoiesc ca ea i-ar spune asa ceva, si restul nu au avut nici o sansa sa o faca, cu toate ca de la ei m-as astepta si mai putin sa zica ceva despre mine si Kara cand nici nu e treaba lor. Nu as fi surprins daca Harry a reusit sa-si dea seama singur, cu toate ca nu a avut multe sanse, de cand Kara a fost luata de aici si trimisa la infirmeria casei. Poate e mai bun la a oferi atentie detaliilor decat credeam.

M-am intors spatele la barele de metal in cele din urma, observand ca Adam si Chloe erau asezati, iar Roselyn si Kate se aflau ridicate in picioare, rezemate de peretele rece. Ochii mei aproape ca se duceau spre Sean, numai ca sa-mi reamintesc cu o mica atingere rece in pieptul meu ca nu mai era aici. 

As minti daca as spune ca nu ma asteptam ca Sean sa faca asa ceva. Dupa prima zi in care am fost inchisi aici, nu se oprea din a vorbii despre cat de nedrept e sa ne aflam aici, cat de mult poate sa urasca Familia Regala, si dese ori il prindeam holbandu-se in gol cand credea ca nimeni nu se uita la el. Dintr noi toti, el a cedat cel mai usor. Inca de cand am ajuns sa-l cunosc pe Sean mai bine mi-am dat seama cat de inteligent e. Si la fel ca multe persoana inteligenta, uneori propria lor minte nu e sub controlul lor. Poate ar fi trebuit sa vorbesc cu el, sa port o discutie care sa-l aduca inapoi cu picioarele pe pamant, sa-l ajut intr-un fel, inainte sa aud strigatul lui Roselyn si sa-mi intorc privirea ca sa apuc sa-l vad pe Sean infingand furculita aia in propriul sau gat. A tusit violent, sange inchis la culoare sarindu-i din gura, dupa care pe langa manerul furculitei infipte in gatul sau. A cazut la pamant, si cu totii ne-am grabit spre el, Adam si Chloe strigand la unison pana cand usa subsolului a fost deschis si gardienii au coborat in graba. Pana au ajuns ei la celula noastra, Sean deja era mort.

Si de parca asta nu era destul, trebuia sa o mai vad si pe Kara cu o expresie distrusa pe chip la vederea lui Sean. Era intoarsa spre noi, atunci cand s-a aplecat langa el, genunchii ei in sangele lui, si in secunda cand i-am vazut chipul strangandu-se cu durere si am auzit acel tipat ce i-a iesit din adancul gatului, respiratia mi s-a taiat. Nu am recunoscut-o in momentul cand a prins furculita aia cu mainile insangerate si intr-o secunda atat de rapida deja se afla in fata unuia dintre gardienii de langa intrarea celulei, furculita infipta in gatul sau. Dar pe cat de socat eram, intr-un fel, ironic, nu eram tocmai surprins. Pentru ca aia nu era Kara, in secunda aceea―in secunda aia era Virusul, ce pur si simplu purta o masca cu chipul ei. Nici un semn de viata si culoare nu se afla in ochii ei in momentul ala; nimic decat o furie ce putea sa fie creata numai de Virusul pe care il stiam bine. 

Mi-am rezemat bratele de genunchii indoiti spre pieptul meu, impreunandu-mi bratele si aplecandu-mi chipul scobitura libera dintre pieptul si picioarele mele, ca sa ascund iritarea ce puteam sa o simt bine ca se intindea tot mai mult pe fata mea. Era nedrept ca trebuia sa fiu inchis aici, fara sa am dreptul la o veste din partea lui Kara, sa aflu daca e OK sau nu, sa nu fiu in stare sa intreb pe nimeni. 

La dracu' cu Familia Regala. La dracu' cu Harry.

Atunci cand usa subsolului s-a deschis inca o data, am auzit din departare o melodie clasica si vocile unei multimi.

"Nu am sa stau mult," s-a facut auzita o alta voce familiara. Mi-am ridicat capul si am privit spre barele de metale ale celulei, asteptand. Fata aia―Jenna―si-a facut aparitia cateva momente mai tarziu, oferindu-ne tuturor un zambet timid. "Hey..."

Nimeni nu i-a raspuns, si atunci cand m-am uitat la restul i-am gasit oferindu-i priviri reci, mai putin Adam, care nu se uita la nimic in particular, m-am ridicat in picioare.

"Hey," am zis, observand cum nimeni nu avea de gand sa o faca. M-am apropiat din nou de barele de metal. "E Kara OK?"

"De asta am venit aici," a murmurat ea, aratand usurata cand a auzit tonul calduros din vocea mea. Am auzit pe cineva ridicandu-se in picioare, si am banuit ca era Adam fara sa fiu nevoit sa ma intorc si sa ma uit. A venit langa mine, dintr-odata curios sa afle despre situatia lui Kara. "Am auzit doi gardieni vorbind cu cineva la telefon, si din cate am inteles Kara e bine, a iesit din operatie acum cateva momente. E la spitalul orasului."

Ceva s-a ridicat de pe inima mea, o piatra ce incepea sa creasca sub forma unui bolovan cu fiecare minut in care ma aflam inchis in celula asta, si aproape ca i-am multumit lui Jenna pentru ca a venit si mi-a spus.

"Cum de ai reusit sa vii aici?" Adam a intrebat aceasi intrebare pe care o aveam si eu in minte, reamintindu-mi ca e o petrecere chiar in centrul casei si ca holul pe care usa subsolului se afla se conecta direct cu holul principal. Iar Jenna e o sclava, din cate am inteles pana acum. Ce fel de sclava este, nu stiu, dar considerand cat de frumoasa era, aveam o banuiala sau doua. Cu toate ca daca banuiala mea e adevarata si Jenna e o sclava pentru sex, nu puteam sa inteleg cum ea si Kara par sa fie prietene asa bune. Am vazut expresia din ochii lui Jenna cand a vazut-o pe Kara in ziua cand am ajuns aici, si nu era doar din politete. Chiar parea fericita si in special usurata sa o vada aici. Deci nu puteam sa-mi explic cum de putea sa fie o prietena asa apropiata cu o sclava pentru sex care cel mai probabil ii apartine lui Harry.

"M-am strecurat. M-am gandit sa vin sa va zic," a raspuns ea, buzele ei pline intinzandu-se intr-un mic zambet. Dar orice urma de zambet a disparut rapid, privirea ei aproape coborandu-se la pamant. "Imi pare rau pentru prietenul vostu..."

Cuvintele ei au fost urmate de un val de tacere din partea tuturor, o tacere greoaie care a durat un moment lung. In secunda cand acea tacere a fost intrerupta, nu a fost din cauza cuiva care si-a deschis gura si a vorbit, ci din cauza sunetului familiar al unei impuscaturi. 

Nici nu eram sigur daca era o impuscatura, la inceput, dar a doua si dupa a treia oara cand a venit, chiar de sus de la etaj, am fost mai mult decat sigur ca erau sunetele unei impuscaturi. Melodia clasica―care se se facea auzita cu greu numai daca la subsol se afla o tacere deplina―s-a oprit, si in schimb a fost inlocuita de tipete indepartate.

Roselyn, Chloe si Kate s-au apropiat si ele de barele de metal, cu totii intorcandu-ne in acelasi timp capetele in directia usii de la subsol. Jenna a privit cu ochii larg deschisi spre scarile subsolului, iar culoarea i s-a scurs de pe fata cand usa s-a auzit deschizandu-se. Acum ca nu mai era o usa din metal care sa blocheze sunetele, tipetele oamenilor se auzeau mai clar, valabil si pentru impuscaturile ce veneau unele dupa altele. Jenna si-a ridicat mainile in aer, privind speriata spre scarile de unde se auzeau mai multe perechi de pasi. 

Jenna a pasit in spate, indepartandu-se de cei patru barbati ce si-au facut aparitia in fata celulei noastre. Nu erau gardieni, ci barbati imbracati in haine negre, fiecare cu cate o arma de mana ridicata in aer, una dintre ele indreptata chiar spre capul lui Jenna. 

"Cine–" am dat sa intreb, dar am fost intrerupt de surprinderea care m-a cuprins atunci cand unul dintre barbati a bagat o cheie in broasca usii de la celula si a deschis-o. 

"Veniti cu noi, acum," barbatul a ordonat spre noi, vocea coborata si aspra, plina de seriozitate. 

"Cine dracu' sunteti?" Roselyn s-a rastit la ei, si in ciuda faptului ca usa celulei era deschisa, parca invitandu-ne intr-un fel batjocoritor sa iesim afara in dezastrul ce inca se facea auzit sus la parterul casei, am ramas cu totii nemiscati. 

"Am fost trimisi de tatal dumneavoastra," acelasi barbat care a deschis usa de la celula a vorbit, cheia pe care o folosise ca sa deschisa usa de mult aruncata din mana sa, ce era acoperita, la fel ca si al celorlalti, de manusi din piele neagra. 

Cu toate ca ce am auzit de la el ar fi trebuit sa fie mai mult decat o veste buna, fiecare a inghetat in locul sau. Sprancenele lui Roselyn erau usor incruntate, buzele intredeschise si lipsite de cuvinte pentru cateva secunde lungi.

"Nu avem foarte mult timp, domnisoara Naumov." Barbatul vorbea pe un ton mult prea politicos ca sa nu-l cred cand a spus ca lucreaza pentru Vladimir. 

Roselyn a fost prima care sa paseasca inainte, iesind afara pe hol, iar barbatul s-a grabit sa mearga inainte ei cu arma ridicata. Eu am fost urmatorul care sa o urmeze, iar Adam, Chlose si Kate pareau sa fi iesit dintr-o transa atunci cand m-am uitat in urma mea la ei. Inainte ca Roselyn si barbatul ce statea aproape de ea sa urce scarile subsolului, din spatele nostru venise un strigat, si atunci cand m-am intors ca sa ma uit in urma mea, am gasit-o pe Jenna impins la pamant de unul dintre barbatii inarmati.

"Nu!" Roselyn a ridicat o mana in aer, spre barbatul ce a impins-o pe Jenna la pamant, si care isi avea arma indreptata direct spre capul ei, degetul sau acoperit de manusa din piele peste tragaciul armei. "Nu o impusca, e cu noi. E innocenta."

"Nu putem sa o lasam aici, domnisoara," alt barbat a vorbit. "A auzit prea mult."

"Nu o omorati," m-am bagat, uitandu-ma cu ochi largi la Jenna, care nu parea sa fie in stare sa-si ridice ochii din pamant. "Nu o sa spuna nimic–"

"O sa fie torturata, si tot o sa-si deschida gura. Domnul Naumov doreste ca toate astea sa ramana cat mai–"

"Daca o omori," Roselyn a inceput, vocea rece si autoritara, "o sa regretati. S-a varsat destul sange in subsolul asta blestemat."

Barbatul de langa Jenna nu a pierdut nici o secunda si si-a retras arma inainte sa se aplece si sa o prinda pe Jenna de brat, fortand-o sa se ridice pe picioare. Privirea ei speriata s-a ridicat spre noi, cu toate ca acum parea mai mult nedumerita decat inspaimantata. 

"Sa mergem." Barbatul din fata noastra si-a asezat bland dar ferm o mana peste spatele lui Roselyn si a indrumat-o in sus pe scarile subsolului. Cu totii i-am urmarit, restul barbatilor imprastiandu-se printre noi, ultimul asigurandu-se ca Jenna nu pleca nicaieri, cu toate ca in secunda asta, Jenna nu parea sa fie in stare sa faca pasi de una singura. Am incetinit putin, lasandu-i pe Adam, Chloe si Kate sa o ia inaintea mea, si m-am dus langa Jenna, simtind nevoia sa stau langa ea ca sa mai calmez din emotiile agitate ce pareau sa o faca sa fi uitat cum sa mai respire.

Nu am fost deloc surprins sa gasesc gardienii ce pazeau usa subsolului cazuti pe jos, cate un glont in fruntea fiecaruia. Tipetele invitatilor de la petrecerea de mult distrusa nu mai erau atat de ridicate ca atunci cand primele impuscaturi s-au facut auzite, dar asta doar pentru ca holul principal al casei s-a golit in mare parte, oamenii panicati scurgandu-se ca apa prin usile principale ale casei. 

Barbatul ce statea in fata lui Roselyn si-a ridicat iute arma, si inainte sa-mi dau seama unde o indrepta am vazut un gardian cazand la pamant. Alergand pe holul ce ducea la cel principal, am vazut cateva femei imbracate in rochii si barbati in costume scumpe si elegante, raniti si cazuti la pamant, cu rani in brate sau arme, si sange patandu-le hainele extravagante. Invitatii de la petrecere si gardienii Familiei Regale nu erau singurii care erau cazuti la pamant―fie raniti, fie loviti, cu toate ca pana acum, nu am vazut femei in rochii sau barbati la costum morti―, zarisem si barbati care probabil lucrau si ei pentru Naumov, imbracati in haine negre patate cu sange, cu manusi din piele si arme scapate pe podea langa ei.

Nu am luat-o spre usile casei, asa cum ma asteptam, pe unde ultimile cateva persoane ce puteau sa mai stea pe picioare ieseau in graba, ci spre usile unei incaperi care am descoperit rapid ca era bucataria. Doar o persoana se afla aici, un bucatar care era cazut la pamant, care inca respira, cu toate ca avea o rana in coapsa si lesinase de la durere cel mai probabil.

Roselyn si primul barbat inca se aflau in fata noastra, luand-o inainte spre o usa ce dadea afara, iar eu si Jenna alaturi de celalalt barbat in urma lor. Am auzit usa prin care tocmai intrasem in bucatarie deschizandu-se, si inainte sa apuc sa ma intorc calumea cei doi gardieni care intrase in urma noastra se prabusise la pamant. Iesind afara pe usa ce ne-a scos in aerul placut al primaverii, ce mi-a reamintit ca nu aveam o bluza pe mine, unul dintre cei doi barbati care se aflau la mijloc a ramas in tocul usii deschise, asigurandu-se ca nici un gardian nu mai venea in urma noastra, in timp ce noi am fost grabiti pe aleea larga ce ducea spre fata casei. Acolo, aleea se largea si mai tare, formand un cerc mare, in mijloc o fantana oprita. Patru masini negre erau parcate acolo. Toate erau pornite, doua dintre ele goale, a doua ocupata de un sofer ce se facea zarit doar prin parbrizul care nu era complet cenusiu. Stiam ca trebuia sa ne urcam in prima masina ce ne astepta cu portierele deschise, inconjurata de un numar solid de barbati ce ne asteptau, si un sofer la volan. 

Am alergat cu totii spre masina neagra, Roselyn ajungand prima si aproape sarind inauntru, dar in acel moment am auzit o alta impuscatura venind din urma noastra, de data asta lovind mult prea aproape de noi ca sa o ignor. Cu Adam inaintea mea la cativa pasi distanta, l-am urmarit prabusindu-se brusc la pamant, dupa care l-am auzit scotand un strigat. Aproape impiedicandu-ma de el in secunda cand a cazut, mi-am recapatat echilibrul si m-am aplecat iute spre el, prinzandu-l de brate, in timp ce Jenna, Chloe si Kate au fost impinse de barbati spre masina in care Roselyn urcase acum cateva momente. 

Adam avea o mana insangerata presata de coapsa sa dreapta, unde a fost ranit, in timp ce l-am tras dupa mine spre masina, stand usor ghemuit inainte si schipatand cu greu. Partea din fata Casei Regale inca era luminata de aranjamentele pentru petrecere, o multime de oameni imbracati in rochii si costume imprastiati prin gradina, indepartandu-se cat puteau de tare de masinile negre si grupul de barbati ce lucrau pentru Naumov. Prea multi gardieni ca sa-i pot numara impuscau spre noi, schimbul de glonturi din partea lor si a barbatilor lui Naumov continuand pana si acum. Dar eu si Adam am reusit sa intram in masina spatioasa, care avea doua banchete in spate, fata in fata una cu alta, fara sa fim atinsi de glonturile care zburau pe langa capetele noastre.

In secunda cand am intrat portiera a fost trantita in urma mea, si masina s-a pus in miscare inainte ca eu si Adam sa apucam sa ne asezam. Chloe, Kate si Jenna ocupau o bancheta, iar eu, Roselyn si Adam o ocupam pe cealalta. Adam era usor inclinat intr-o parte, spre Roselyn, mana lui tremuratoare presand peste rana din coapsa sa, iar chipul sau era strans intr-o expresie de durere.

"Esti bine?" am intrebat, inclinandu-ma odata cu masina ce facea miscari abrupte. Auzeam gloante lovind usile masinii, dar pana masina ajunsese la poarta Casei Regale nu mai tresaream la auzul lor, parca deja obisnuinud-ma cu ele.

"Da, e doar o zgarietura mica." A incuviintat el din cap, presand si mai tare in rana din coapsa sa. "Am sa fiu OK."

Cu totii o sa fim OK, am realizat, odata ce am parasit Casa Regala, masina noastra conducand cu viteza pe strazile orasului. M-am inclinat usor pe spate, lasand adrenalina sa mi se scurga din corp, si sa privesc afara pe geamul fumuriu. Dar cu toate ca nu-mi doream decat sa-mi inchid ochii in secunda asta, seara inca nu se terminase. 

Gloantele continuau sa ne loveasca, si am fost nevoit sa-mi intorc capul si sa ma uit pe geamul din spatele masinii ca sa vad in indepartare masina gardienilor. Masina noastra continua sa conduca aproape zigzag, incercand cel mai probabil sa evite un glont la roti, miscarile abrupte si agitate facandu-l pe Adam sa scoate cate o injuratura si pe mine sa-mi tot lovesc umarul de portiera. 

La volan se afla un barbat, iar in locul pasagerului se aflase barbatul care ne deschsie usa de la celula. L-am urmarit aplecandu-se inainte, si cu toate ca nu puteam sa vad de aici ce facea, am auzit sunetul unei arme incarcandu-se, si atunci cand geamul de pe partea lui a fost dat in jos, aerul mi-a venit direct in fata. Barbatul s-a ridicat putin, scotandu-si mai intai capul si dupa intregul corp afara pe geamul masinii in miscare. Intorcandu-se spre masina gardienilor din spatele nostru, am auzit gloantele armei lui lovind una dupa alta. M-am intors din nou ca sa pot privi prin geamul fumuriu, cum impuscaturile erau schimbate intre gardianul din locul pasagerului din masina sa si barbatul din masina noastra. Nu puteam sa inteleg cum era in stare sa loveasca atat de bine, cu masina noastra facand miscari asa abrupte si trecand de la o strada la alta, dar am fost mai mult decat uimit atunci cand un glont a reusit sa ajunga la una dintre rotile lor. 

Masina gardienilor continua sa conduca dupa noi, dar avea sa incetineasca tot mai mult, asa ca barbatul s-a tras inapoi in masina, inchizand geamul dupa el. 

Situatia parea sa se calmeze cu cat mai multe strazi schimbam, soferul evitand sa mearga pe cele aglomerate care isi aveau magazinile inca deschise si erau populate de multi oameni si gardieni care mai mult ca sigur se uitau dupa noi. Dar acum ca puteam sa gandesc mai clar, mi-am reamintit ca in urma noastra, cand am iesit prin portile Casei Regale, ce erau tinute deschise de si mai multi barbati de-a lui Naumov, celelalte trei masini asemanatoare cu cea in care ne aflam au luat-o in directii diferite, fiecare urmata de o masina sau doua a gardienilor. 

Telefonul barbatului din locul pasagerului a inceput sa sune, si fara sa piarda un moment, a raspuns imediat. 

"Da, am reusit sa scapam fara probleme." Barbatul a murmurat cate un 'mhm,' tacut si politicos, dand din cap in acelasi timp, cu toate ca persoana cu care vorbea la telefon nu avea cum sa-l vada. "Domnisoara Naumov e in siguranta, valabil si pentru restul. Dar..." barbatul s-a oprit pentru cateva secunde, mai mult ca sigur avand de gand sa o pomeneasca pe Jenna. "Avem o alta persoana in posesia noastra. Domnisoara Naumov ne-a ordonat sa nu o ranim." Barbatul a ascultat in telefon, dupa care a dat din nou din cap. "Nu, nu era in celula cu ei. Ce doriti sa facem cu ea?" La asta am zarit-o pe Jenna incordandu-si pumnii in poala, ochii ei, ce nu se ridicau sa intalneasca privirea cuiva, ramasi aplecati in pamant. "Mhm, am inteles. O sa ajungem in 10 minute."

Si cu asta apelul s-a terminat, dar Jenna nu stia daca sa respire usurata sau nu, pentru ca barbatul nu s-a obosit sa ne explice. Cu totii am stat intr-o tacere densa pe care simteam ca eram in stare sa o tai cu un cutit daca as fi avut unul, pana cand masina a inceput sa incetineasca. Mi-am incruntat usor sprancenele. Ne aflam pe o strada intunecata, cu magazine inchise pe o parta si alta a drumului. 

"Trebuie sa schimbam masina inainte sa ne ducem la casa tatalui dumneavoastra," barbatul a anuntat-o, vorbind numai cu Roselyn. In acelasi timp soferul s-a dat jos din masina, oprind motorul inainte, si s-a grabit sa deschida portiera de pe partea lui Roselyn. Portiera de pe partea mea a fost deschisa de celalat barbat, iar eu am iesit primul, dupa care l-am ajutat pe Adam sa paseasca afara, mana sa inca asezata deasupra ranii ce parea sa se fi oprit din sangerat. Fetele au iesit si ele, expresiile de pe chipurile lor acum mult mai calme. 

Mai multe masini erau parcate la marginea drumului, asa ca i-am urmarit mergand pana la a treia masina parcata la cativa pasi distanta de noi, care era de un alb imaculat si un model diferit, cu toate ca era la fel de spatioasa inauntru.

De data asta am urcat in mai putina graba, cu Roselyn inaintea noastra iar eu si Adam la urma. Cei doi barbati s-au reluat locurile din fata, iar masina s-a pus in miscare. Soferul a condus la o viteza mai mica, si a putut sa o ia pe strazile mai aglomerate, acum ca nu ne mai aflam intr-o masina cautata de gardieni. Drumul pana la casa lui Naumov―la care eu, Adam si Roselyn am mai fost acum cateva zile―nu a fost foarte lung, si pana am ajuns am reusit sa ma calmez destul de tare ca sa pot respira mai usurat, orice strop de adrenalina si panica de mult parasindu-mi trupul. 

Portile au fost deschise imediat la vederea masinii, si am inaintat pe aleea larga ce ducea pana la casa. Barbatii au iesit, soferul din nou grabindu-se sa-i deschida portiera lui Roselyn, dar eu nu am mai asteptat ca portiera mea sa fie deschisa si am pasit afara, ajutandu-l inca odata pe Adam sa se ridice, si lasandu-l sa-si odihneasca bratul in jurul umerilor mei in timp ce schiopata pe langa mine spre usile casei. Jenna nu ami era tinuta si impinsa intr-o parte sau alta de cei doi barbati, mergand la pas cu noi. Parea putin mai calma, dar umerii ei erau in continuare incordati.

Eu, Adam si Roselyn nu am pierdut nici un moment mirandu-ne la holul principal al casei, la picturile de pe pereti si inaltimea tavanului, dar cum Chloe, Kate si Jenna nu mai fusese aici inainte, privirile lor analizau fiecare detaliu.

"E Vladimir acasa?" Roselyn a intrebat, reusind sa scoata de la barbatul ce ne conducea o expresie de nedumerire atunci cand s-a referit la Naumov ca si Vladimir, si nu 'tatal meu'. Nu ma asteptam ca Roselyn sa se apuce sa-i spuna 'tata' dupa ce mi-a povestit. Daca as fi in locul ei, l-as urai si eu.

"Nu, domnul Naumov nu s-a intors inca."

"Cu cine vorbeai la telefon, in masina?" Roselyn a intrebat, curioasa. 

"Mana dreapta a tatalui dumneavoastra," barbatul a raspuns. "Puteti astepta in sufragerie, pana se intoarce. Sau va putem conduce pe fiecare la camerele dumneavoastra." 

"O sa mergem in sufragerie," a decis ea, atentia ei fugind spre mine si Adam o secunda, care inca se rezema de mine, bratul lui pe umerii mei. "Puteti sa-mi aduceti cateva pansamente si niste–"

"Nu va faceti griji. Mergeti in sufragerie, am sa trimit imediat pe cineva." Barbatul a dat o data din cap, si cu o mana inca acoperita de manusa din piele, ne-a aratat spre usile duble unde stiam deja ca sufrageria se afla. 

Am intrat in incaperea deja luminata de candelabrul larg si l-am ajutat pe Adam sa se aseze peste una dintre canapele. Restul si-au gasit si ei un loc, usele inchise in urma noastra, si am asteptat fara sa zicem prea multe pentru cateva momente lungi.

"De ce nu ne-ai spus ca ai un tata?" Chloe a intrebat, trecandu-si cu o mana prin parul ei rosu, incercand sa-l descalceasca cu degetele. "Care mai traieste si intr-o casa ca asta in Orasul Nou." Atentia ei s-a plimbat scurt prin incaperea larga, la mobila scumpa, candelabrul de deasupra capetelor noastre, si la picturile si plantele exotice din colturi si pe pereti. Casa asta nu e la fel de mare ca si Casa Regala, dar era pe aproape, mai ales ca tatal lui Roselyn avea libertatea sa-si decoreze casa cum dorea, cand Familia Regala parea sa pastreze niste limite cand venea vorba de arta si culori exagerate.

"Pentru ca pana acum cateva zile, nu aveam nici eu habar ca tatal meu traia intr-o casa ca asta in Orasul Nou," Roselyn a raspuns sincer. "Habar nu aveam ca avea de gand sa ne scoata din Casa Regala. Credeti-ma, sunt la fel de suprinsa ca si voi. Nici nu am idee de unde stia ca ne aflam acolo."

"Doamne, daca ar fi aici m-as apleca in genunchi si i-as pupa picioarele," Kate nu a ezitat sa spuna. "Nu-mi vine sa cred ca am iesit din locul ala, Doamne..." Parea oarecum coplesita de tot ce s-a intamplat in mai putin de o ora―de cand am fost scosi din celula noastra pana am ajuns aici.

Usa de la sufragerie s-a deschis, si mai intai intrase un barbat pe care nu l-am mai vazut inainte, in urma sa o femeie de varsta mijlocie ce avea in mana o trusa medicala. Fara sa-si ridice privirea spre noi sau sa zica ceva, s-a apropiat de Adam tacuta, observand cu usurinta ca el era cel ranit dupa pata de sange larga cat mana mea pe coapsa sa.

Mi-am intors atentia inapoi la barbatul ce a inchis usa in urma lui. Din prima mi-am dat seama ca nu era tocmai oricine―nu numai dupa costumul elegant si scump pe care il purta, dar si din cauza felului in care mergea, cu spatele drept si o sclipire in ochii sai albastrii. Parul lui era de un blond cenusiu, si parea sa fie in jur de 40 sau 45 de ani. 

"Bine ati venit," a spus el spre noi toti, ridicandu-si mainile in aer, si un zambet carismatic si sofisticat i-a ridicat usor colturile buzelor. Semana cu Naumov, din punct de vedere fizic―inalt, umeri lati si o postura eleganta. Dar parea putin mai viu si colorat decat el, nu atat de sumbru, iar ochii sai de un albastru inchis pareau mai calzi decat albastrul deschis si rece ai lui Vladimir. 

Femeia care era aplecata in genunchi pe podea langa Adam a scos o foarfeca medicala din trusa, si a taiat putin din blugii lui Adam, formand o gaura pe coapsa sa ca sa poata lucra la rana deschisa. Se vedea clar ca nu a intrat un glont in piciorul sau, ci doar l-a zgariat, asa cum a spus. Materialul umed de la sange a fost aruncat intr-o punga, iar femeia a inceput imediat sa curete rana cu pansamente inmuiate in apa oxigenata. Adam a ramas tacut, in ciuda faptului ca cel mai probabil il ustura la nebunie, si se uita cu la fel de multa curiozitate ca si noi spre barbatul din incapere ce parea sa radieze o lumina aprinsa prin jurul sau.

"Numele meu e Charles Clarke. Imi pare bine sa va cunoesc, in special pe tine, Roselyn." Si-a intors zambetul elegant spre ea. "Am auzit multe despre tine in ultimile zile."

Asta a reusit sa aduca o mica umbra peste chipul lui Roselyn. Stiam ce gandea―ca pana acum, pana cand a venit ea sa bata la usa casei lui Naumov, el nu a mentionat-o.

"Tu cine esti?" a intrebat ea. Aruncand o privire spre Adam, am observat ca femeia a reusit sa curete orice urma de sange, si ca incepea sa bandajeze rana cu miscari precaute dar rapide. 

"Un prieten bun de al tatalui tau," a raspuns el vag. Banuiam ca el era 'mana dreapta' a lui Naumov cu care barbatul din masina vorbise la telefon. 

"Si el unde e?" a intrebat ea. Charles nu a raspuns imediat, mai intai mergand spre masuta cu bauturi si pahare din cristal.

"A fost la petrecerea de la Casa Regala," a raspuns el in timp ce isi turna o bautura intr-un pahar. "Doriti ceva de baut?"

"Da," am fost singurul care sa raspunda dupa cateva momente de tacere, si in ciuda faptului ca Charles a fost cel care a intrebat, s-a uitat peste umar la mine cu o sclipire in privire. 

"Ce sa fie... Care e numele tau?" 

"Jan. Si nu conteaza, orice bei tu." In secunda asta nu-mi pasa daca era vin sau whisky, pur si simplu doream o bautura rece sa-mi curga in jos pe gat.

"Imi place de tine." Charles a ras scurt, turnand in alt pahar acelasi lichid de culoarea chihlimbarului, inainte sa-si faca drum spre mine cu cate un pahar in mana. "Poftim. Camuv Cuvee, unul dintre coniacurile mele preferate."

Am luat paharul din mana sa fara sa zic ceva si am invartit putin lichidul din pahar inainte sa iau o gura mica. M-am abtinut sa nu-mi inchid ochii si sa expir usurat atunci cand lichidul mi s-a dus in jos pe gat. Era de doua ori mai bun decat ma asteptam, si puteam sa gust cat de scump era.

"Bun, huh?" Charles mi-a facut din ochi cu un ranjet pe buze inainte sa ia o gura mica din propria sa bautura. Si-a facut drum spre una dintre canapelele goale de o singura persoana, si cu mana libera si-a desfacut butonul de la sacoul de un albastru inchis inainte sa se aseze si sa-si puna un picior peste altul. 

Femeia care se ocupase de rana lui Adam incepea sa stranga totul inapoi in trusa, Adam murmurand un mic 'multumesc' inainte ca ea sa dea politicos din cap si sa paraseasca incaperea.

"Tatal meu era la petrecerea de la Casa Regala?" Roselyn s-a intors usor in locul ei ca sa se poata uita la Charles, revenind la dicutia de dinainte, care a fost intrerupta cand ne intrebase daca dorim ceva de baut. 

"Oh da, el si Regele sunt prieteni buni." A incuviintat el din cap, de parca nu ar fi ceva important. "Nu se duce mereu la petrecerile Familiei Regale, dar in seara asta a facut o exceptie, pentru tine. Daca dorea sa te scoata de acolo fara sa fie suspectat, ar fi trebuit sa bea vin chiar sub nasul Regelui."

"Oh..." Roselyn si-a muscat buza inferioara. I-am vazut ochii alunecand spre paharul meu, din care mai luasem cateva guri mici, si fara sa fie nevoita sa-mi vorbeasca, am intins paharul spre ea, stiind bine ca aveam nevoie de el. Mi-am multumit cu o privire tacuta si l-a luat din mana mea, golind paharul dintr-o singura inghititura mare. S-a strambat usor la gura mare pe care o luase, scotand un mic raset de la Charles, care o privea cu atentie.

"De cat timp il stii pe Vladimir?" a intrebat ea, astezand paharul pe masuta de cafea din fata noastra. In comparatie cu barbatul de mai devreme, Charles nu parea confuz sa o auda pe Roselyn referindu-se la Naumov pe numele lui mic.

"De mult, mult timp. O sa-ti ofere el toate detaliile cand o sa se intoarca. O sa-ti raspunda la intrebari mai bine decat mine." Charles a golit paharul, band si ultima gura ramasa, inainte sa se aplece si sa-l aseze langa al meu pe masuta de cafea. "Ce ar fi sa va duc pe fiecare la camerele voastre―aratati de parca ati avea nevoie de un dus, niste haine haine," la asta s-a uitat la mine, reamintindu-mi ca inca aveam pieptul dezgolit, "si o cina buna. Familia Regala nu pare sa va fi tratat prea frumos."

• • •

Harry's POV.

"Ce mama dracului s-a intamplat cat am fost plecat?" am intrebat spre Samantha, vocea mea ridicata din cauza nervilor care ma cuprindeau tot mai mult. Dupa ce am iesit din subsol si am urcat inapoi sus la etajul principal, Samantha a iesit din biroul mamei mele, gasindu-ma in mijlocul holului distrus. Mesele au fost impinse si cazute la pamant, coaverele patate de sampanie si sange, paharele sparte pe podea. Era un dezastru. 

Samantha nu mi-a raspuns, intorcandu-se inapoi pe usile din care a iesit, iar eu m-am grabit sa merg dupa ea, intrand in biroul mamei unde am gasit-o pe ea, tatal meu si Naumov. 

"Harry, unde ai fost?" mama mea a intrebat in secunda in care m-a vazut. Tatal meu era asezat langa Naumov pe o canapea, saocurile de pe ei scoase si asezate pe spatarele scauneleor din fata biroului. Mama mea parea si ea mai putin perfecta decat cum este mereu―cateva suvite stranse intr-un coc inalt i se odihneau pe langa chip, si nu parea sa-i pese in momentul asta destul de tare ca sa le impinga inapoi la locul lor. Rochia ei de un albastru inchis era patata de ceva intunecat in jurul abdomenului, dar nu parea sa fie ranita, asa ca am banuit ca fie era sangele altuia, fie vin varsat.

"Am fost la spital," am raspuns cu putina ezitare. "Ce s-a intamplat?" Doream sa schimb subiectul, inainte sa fi mentionat ca am fost sa o vizitez pe Kara, cu toate ca decizia mea sa o fac pare sa ma fi salvat de la sansa sa fiu impuscat.

"La inceput am crezut ca era doar un atac, de un nebun," tatal meu a fost cel care a raspuns, ridicandu-se in picioare calm si luand de pe biroul mamei mele sticla de vin ce se afla acolo. Se aflau si doua pahare goale, asa ca a umplut unul si a privit in jos spre lichidul rosu scurgandu-se in pahar in timp ce a vorbit. "Dar dupa am realizat ca nu era doar o persoana impuscand, ci mai multe si tot mai multe. Douazeci de raniti," a murmurat el, tonul vocii lui infasurat intr-un strat gros de iritare si dispret. "Si asta nu include si gardienii. Doi invitai au murit, unul cineva cu care faceam afaceri importante." Vocea lui incepea sa fie incarcata cu tot mai multa furie, si cu totii stateam nemiscati, ascultandu-l, parca temandu-ne sa facem o miscare care ar putea sa scoata un sunet si sa-l intrerupa. Doar Naumov parea putin mai relaxat decat mine, mama mea si Samantha, cu picioarele incrucisate si privind spre tatal meu cu o privire neutra pe care nu reuseam sa o citesc. "Nici macar nu sunt sigur de numarul exact de gardieni care au murit."

"Si cu sclavii cu ramane? Pentru ei s-a intamplat toate astea? Cine naiba ar fi in stare―cine ar avea banii si resursele―ca sa-i scoata din Casa Regala," am intrebat. Imi imaginam ca daca numarul de gardieni morti nici nu era hotarat inca ca oricine a planuit toate astea a venit cu o armata de oameni inarmati. "Mai important, cine s-ar obosi sa-i scoata? Plus ca si una dintre sclavele mele au fost luate."

"Nu-mi pasa de curva ta." Tatal meu a asezat paharul de vin pe masa cu atat de multa forta ca picaturi de vin au sarit peste documentele ce se aflau pe langa. Mi-as fi dorit sa-mi fi tinut gura atunci cand m-am uitat in ochii sai si am gasit o privire tare ca piatra. "Nu dau doi bani pe ea. De ce imi pasa, totusi, sunt grupul de sclavi care ar fi putut sa ma duca la Nefaris. Incerc sa caut locul ala de ani de zile."

Stiam asta deja, si stiam cat de important era pentru parintii mei sa gaseasca orasul ascuns―casa unui numar mare de sclavi care meritau sa fie aruncati in Temnita sau omorati pe loc. 

Dar mie nu imi pasa de Nefaris atat de tare ca si ei, nu in situatia asta. Nu numai ca Jenna a fost luata, dar si Jan. Nu puteam sa accept asta, nu cand era chiar in mana mea, nu cand merita sa fie omorat.

"Ma indoiesc ca Issaf ar fi in stare sa faca asa ceva," mama mea a spus ganditoare, intorcandu-se pe calcaie, rochia ei invartindu-se putin pe langa ea, si facandu-si drum pana langa tatal meu ca sa priveasca afara pe geamul larg. "Nu si-ar permite nici daca ar vinde intregul oras."

"Te rog, daca Issaf ar fi trimis pe cineva in seara asta am fi fost atacati cu pietre si bete, nu gloante." Naumov a pufnit pe nas, amuzat. "Nu... trebuie sa fie cineva care stia despre petrecerea din seara asta, cineva care isi permite un numar atat de mare de oameni. Cineva care lucreaza sub nasul tau, William. Amandoi stim ca sunt cativa care nu iti sunt tocmai loiali," a spus el, intorcandu-si atentia spre tatal meu cu o expresie calma pe chip. 

Si asta era adevarat―tatal meu are multi prieteni si cunostinte cu care face afaceri, oameni care lucreaza impreuna cu el ca sa faca Orasul Nou si intreaga lume mai buna si mai mare, si o mare parte dintre ei sunt afurisiti care urasc Familia Regala la fel de tare ca si sclavii murdari care lucreaza in Temnita. Diferenta e ca ei dorm pe paturi de aur si beau cel mai rafinat vin, dar ura ramane exact la fel.

"Adevarat," tatal meu a murmurat, incuviintand din cap ganditor. "Unul dintre barbatii care ne-au atacat in seara asta a fost gasit in viata in gradina. A fost impuscat de doua ori si abia mai era in viata cand a fost gasit, dar l-am trimis la infirmerie si am sa ma asigur ca o sa traiasca inainte sa ne ocupam de el. Poate o sa reusim sa scoatem ceva de la el."

"Deci ce o sa facem?" m-am gasit intrebandu-ma, pentru ca nu reuseam sa gasesc raspunsul la intrebarea asta de unul singur.

"Deja am dat ordine ca fiecare masina care iesa din oras sa fie cercetata," Samantha mi-a raspuns. "Asta daca nu cumva cine i-a scos de aici o sa-i tina in oras pentru o perioada. Dar tot trebuie sa iasa la un moment dat sau altul, si gardienii nu o sa se opreasca sa se uite pana o sa fie gasit. Am sa dau ordine ca fiecare casa sa fie cercetata, dar asta s-ar putea sa dureze ceva. Nu sunt numai casele nobililor, dar si ale sclavilor de la marginea orasului."

"Macar Kara nu a fost luata." Mi-am tinut respiratia cand l-am auzit pe tatal meu zicand numele lui Kara.

"Am mai auzit de la voi numele asta, si ma intreb, ce e asa special despre ea?" Naumov a intrebat, ridicandu-si atentia usor curioasa spre tatal meu. "E o sclava, nu?"

El nu avea de unde sa stie despre Virusul lui Kara, pentru ca in ciuda faptului ca el si tatal meu sunt prieteni buni, informatia a ramas numai in familia noastra si gardienii care lucreaza pe langa noi.

"E importanta pentru noi," a raspuns tatal meu scurt si vag. Naumov nu parea ca avea de gand sa insiste, incuviintand intelegator din cap.

M-am gasit uitandu-ma la mama mea, care isi pastra chipul ascuns de restul cu spatele intors la noi, privirea ei spre geamul ce dadea afara spre gradina. Daca tatal meu inca o considera pe Kara importanta, asa cum a zis, atunci inseamna ca mama mea nu a discutat cu el ce a discutat si cu Samantha? Ca nu mai are de gand sa o foloseasca pentru experimentele alea? Nu-mi doream nimic mai mult decat sa o intreb despre asta, dar stiam ca nu era momentul potrivit, nu cu Naumov aici, cu siguranta. 

Dintr-odata telefonul lui Samantha a inceput sa sune, si s-a scuzat inainte sa paraseasca incaperea. In acelasi timp Naumov s-a uitat la ceasul sau de mana si s-a ridicat in picioare.

"Ar trebui sa plec, se face tarziu." Si-a luat sacoul de pe spatarul scaunului si in timp ce si l-a pus a inconjurat biroul ca sa se duca langa tatal meu. "Ignorand tot sangele si bautura varsata din noaptea asta, a fost o petrecere excelenta, William."

Tatal meu chiar a zambit, vag si scurt, oferindu-i o imbratisare. Mergand pana la mama mea, i-a prins delicat mana in a sa si a sarutat-o.

"Mi-a facut placere, Elizabeth, ca intotdeauna."

"Te mai asteptam. Cu toate ca nu cred ca o sa mai avem o petrecere la casa noastra prea curand." I-a sarutat obrajii si a zambit calduros, si am iesit odata cu el din birou, fara sa le mai zic un cuvant parintilor mei.

"Mhm, am inteles. Multumesc mult," Samantha tocmai spusese in telefon atunci cand eu si Naumov am iesit afara pe usa biroului, inchizand-o in urma noastra. A inchis telefonul si a zambit la vederea lui. "Pleci deja?"

"M-as oferi sa matur podelele, dar am ceva treaba," a spus el pe un ton glumet, reusind in acelasi timp sa-si pastreze vocea coborata si calma, accentul sau rusesc iesind bine in evidenta. Sarutandu-i obrajii Samanthei, s-a intors si spre mine si mi-a oferit o imbratisare asemanatoare cu cea pe care i-a oferit-o tatalui meu. "Ma astept sa te mai inalti cativa centimetri pana te mai vad din nou, Harry."

"Daca continui sa ma mai tratezi ca un copil am sa incep sa te tratez si eu pe tine ca un batran, ai inteles?" Am incercat sa-mi fac tonul vocii putin mai glumet, dar imi era greu cand tot ce-mi doream era sa plece odata si sa ma retrag in camera mea ca sa ma gandesc calumea la tot ce s-a intamplat in seara asta.

"Te rog frumos, hai sa nu exageram. Pana la urma urmei, esti mai batran decat mine in varsta, daca ar fi sa ne gandim bine." Si cu asta, a intins un brat spre mine ca sa ma mai bata pe umar inca o data inainte sa porneasca spre usile casei si sa paseasca afara. 

Odata ce eu si Samantha am fost lasati singur in holul distrus al casei, am expirat zgomotos si mi-am presat spatele de perete, frecandu-mi ochii cu degetele.

"Doamne, ce noapte..." am murmurat, scuturand din cap. Nici nu stiam de unde sa incep, cat de furios sa fiu pe faptul ca Jan mi-a iesit printre degete, sau sa fiu ingrijorat ca Jenna a disparut si ea. Inca de cand Kara a venit aici, nu am putut sa dorm calumea noaptea.

"Harry." Mi-am ridicat privirea spre Samantha, ca sa o gasesc cu un mic zambet placut pe buze. "Kara s-a trezit. Tocmai m-a sunat doctorul spitalului."

Si cu asta, o mare parte din gandurile mele s-au retras intr-un colt intunecat, golindu-mi mintea si ocupand-o doar cu unul singur: Kara. Am incuviintat din cap, aproape recunoscator, spre Samantha, si am pornit si eu spre usile casei ca sa ies afara in aerul cald al primaverii.

• • •

Stiind deja unde salonul lui Kara se afla, nu m-am obosit sa ma duc la receptia spitalului si m-am dus direct spre lifturi. Dintr-un motiv anume, mi-am simtit palmele transpirand usor cu fiecare secunda. In continuare, doi gardieni pazau usa, si fiecare a facut cate o plecaciune a capului inainte sa o deschida pentru mine.

Cand am intrat in incapere si usa s-a inchis usor in urma mea, am gasit-o pe Kara in acelasi pat, intinsa pe spate, perna de sub capul ei putin mai ridicata, si in sfarsit, ochii ei deschisi.

Parca i-a luat o secunda sa realizeze ca cineva era in incapere, dar atunci cand a facut-o si-a intors lent capul in directia mea. Ma asteptam sa o gasesc intrebandu-ma ce faceam aici, sau chiar sa-mi zica sa ies afara, dar in schimb s-a uitat direct la mine cu o expresie neutra si oarecum lipsita de energie. 

"Hey," am spus, fara sa stiu ce altceva as putea sa-i spun, si am pasit spre patul ei. Scaunul pe care ma asezasem inainte ca Samantha sa ma sune acum o ora nu a fost mutat, ramas in aceasi pozitie aproape de patul ei. 

"Hey," Kara a raspuns, vocea ei usor ragusita si coborata. 

"Cum te simti?" M-am asezat pe scaun si am privit-o mai atent acum ca ma aflam mai aproape de ea. Pielea ei inca era palida, buzele lipsite de culoare, si mainile relaxate pe langa corp. A ridicat o mana si a asezat-o delicat deasupra abdomenului ei, fata ei strambandu-se usor in durere. 

"Nu puteam sa-mi aduc aminte ce faceam aici cand m-am trezit," a spus ea, ignorandu-mi intrebarea. Si-a luat mana de pe stomac si a lasat-o sa-i cada pe langa corp. "L-am tot intrebat pe doctorul care a venit aici, dar nu imi raspundea. Cand mi-a explicat ce am patit, ca am fost impuscata in stomac, mi-am amintit..." Cuvintele ei s-au stins usor, buza ei inferioara tremurand marunt, si am simtit o durere in stomac cand i-am vazut ochii inlacrimandu-se. "Stiu ca nu iti pasa, Harry―Sean era doar un sclav pentru mine, dar pentru mine e o alta persoana care a murit din cauza mea."

"Din cauza ta?" M-am straduit sa-mi pastrez vocea controlata si cat mai blanda. Nu suportam sa o vad asa.

Si-a inclestat maxilarul, privirea ei indreptata inainte, spre geamul ce dadea afara la luminile orasului, si am putut sa vad bine cum se forta sa nu lase lacrimile sa-i curga pe obraji. "Da, pentru ca a fost ideea mea―decizia mea―sa vin aici. Eu l-am pus in celula aia―eu i-am pus pe toti in celula aia, nu tu." 

A clipit marunt, alungand si ultimile urme de lacrimi, si a inghitit in sec, curatandu-si gatul. Uitandu-ma la ea cu o privire fixata deasupra chipului ei, m-am gandit daca sa-i zic despre ce s-a intamplat in seara asta, ca prietenii ei nu mai sunt inchisi in celula aia, ca Jenna a fost si ea loata. M-am intrebat cum ar reactiona daca i-as spune ca Jan a disparut si el, dar imi era teama ca daca as face asta, as gasi tristete in privirea ei, si nu vreau sa vad asta acum. Daca i-as spune, probabil nu ar dormi toata noaptea, asa ca am decis sa-i spun maine.

"Nu e vina ta," am spus, ridicand usor din umeri. "Viata e prea scurta ca sa ne stresam despre fiecare decizie pe care o luam."

"Dar nu si a noastra." A scuturat marunt din cap, si s-a uitat in sfarsit la mine. "Viata noastra nu e deloc scurta. E mai lunga decat e omenesc posibil. Mai lunga decat mi-as dori sa traiesc vreodata. Iar astazi a fost doar o zi din miile de zile care o sa vina, si nu stiu cum poti sa suporti asta. Nu stiu cum poti sa suporti gandul ca ai sa traiesti atat de multe zile oribila, de zeci de ori mai multe zile decat o persoana normala ar trai."

"Nu suport gandul asta," am raspuns sincer, pastrandu-mi privirea deasupra ei. "De ce crezi ca mi-a fost asa usor sa mor cu tine in ziua aia, in ziua incendiului? Crezi daca suportam gandul asta, ca trebuie sa traiesc atat de multe zile oribile cand altii au privilegiul sa traiasca o viata mai scurta, fie ea viata unui nobil sau a unui sclav, nu eram pregatit sa merg cu tine la stanca aia? M-as duce si acum sa sar de pe stanca aia daca as putea, fara nici un pic de ezitare."

"Si atunci de ce nu te duci si faci asta, hm?" Tonul vocii ei nu era numai unul curios, dar parca si incerca sa ma provoace. "De ce nu conduci pana la stanca aia si sari de pe ea in seara asta?"

Mi-am muscat obrazul prin interior si m-am uitat la ea pentru cateva momente lungi.

"Am luat decizia aia atunci din cauza ta, Kara," am explicat, simtind nevoia sa-mi aplec privirea in pamant din cauza ochilor ei ce pareau sa arda doua gauri in chipul meu. Dar am continuat sa ma uit la ea, fara sa-mi indrept atentia in alta parte. "Am crezut ca ai sa mori... Si cand am crezut ca singurul lucru de care imi mai pasa avea sa dispara nu mai aveam nici un motiv sa raman in viata."

Am continuat sa o privesc prin linistea din incapere, pana cand ea a fost prima care si-a intors atentia inapoi la geam, ochii ei miscandu-se dintr-o parte si alta la luminile cladirilor inalte. 

"De asta nu m-as duce acum la stanca aia ca sa sar de pe ea," am continuat. "Pentru ca in ciuda a ce s-a intamplat intre noi, in ciuda a ceea ce am facut si a ceea ce ai facut, inca nu as fi in stare sa-mi iau propria viata cand stiu ca inca esti aici."

Am vazut mana ei incordandu-se slab pe langa corp, un pumn mic, tremurator si lipsit de energie. Am lasat cateva minute intregi sa treaca in liniste, gasindu-ma uitandu-ma fie la chipul ei, fie la geamul din incapere la luminile orasului.

"Pot sa te intreb ceva?" M-am uitat din nou la ea. 

"Mhm," a raspuns, incuviintand marunt din cap.

Am simtit nevoia sa trag aer in plamani, incercand sa calmez emotiile care le simteam in stomac. 

"Il iubesti?" Nici nu era nevoie sa mentionez numele lui Jan, pentru ca dupa felul in care si-a desprins in sfarsit atentia de la luminile orasului ca sa se uite la mine mi-am dat seama ca a inteles din prima. Nu era ura sau gelozie in tonul vocii mele, ci o curiozitate si o teama pe care nu eram in stare sa o ascund oricat de tare incercam. 

Si tocmai de asta ma temeam―de linistea care a urmat dupa intrebarea mea, de privirea ei greoaie, de felul cum imi cerceta chipul ca si cum raspunsul se afla scris pe fruntea mea.

Parca fara sa gandesc, am intins o mana spre a ei si i-am luat-o in a mea, simtind nevoia sa simt caldura pielii in palma mea. Spre surprinderea mea, nu si-a restras mana din stransoarea mea blanda.

"Tin la el..." a raspuns, inghitind in sec. 

"Dar il iubesti?" am insistat. "Am nevoie de un raspuns exact, Kara... Am nevoie de un da sau un nu. Am nevoie de ceva mai concret decat atat."

"Si daca zic da, ce ai sa faci?" A ridicat usor din sprancene. "Ai sa-l omori. Si daca zic nu, ce ai sa faci? Crezi ca am sa pot uita de ce mi-ai facut, si tu de ce mi-ai facut? Jan nu e problema aici, Harry. Noi suntem."

Mi-am inclestat maxilarul, fiecare muschi din corpul meu incordandu-se, dar mana mea a ramas in continuare relaxata, strangand-o pe a ei delicat. 

"Singurul raspuns pe care am sa ti-l ofer e ca nu as putea sa iubesc pe nimeni la fel de mult pe cat te iubesc pe tine. Deci nu ai de ce sa-l urasti pe Jan, Harry. Nu ai de ce sa-i faci nimic. Nu stii cat de mult m-a ajutat." A scuturat ea marunt din cap, si m-a durut sa vad acel zambet bland de pe buzele ei. "Nu l-am inlocuit pe Jan cu tine cat am fost plecata. Nu as putea sa fac asa ceva. Dar a fost langa mine cand am avut mare nevoie de cineva..." Privirea ei a devenit mai luminata, ceva culoare intorcandu-se in obrajii ei. "Si crede-ma sau nu, semanati foarte tare si cred ca ti-ar place de el daca ai fi avut sansa sa-l intalnesti intr-un mod diferit. Uneori e la fel de incapatanat ca si tine, sau erau momente cand spunea ceva si puteam numai sa mi te imaginez pe tine zicand acelasi lucru. E la fel de inteligent si puternic si parca cu un pas inaintea tuturor. II place arta, la fel ca si tine, si e bun la facut tatuaje. Are si un tatuaj, pe piept. Mi-a spus ca e cu data de nastere a parintilor lui, dar nu sunt facute in numere normale pe care le stiu, a spus ca sunt numere... uh, am uitat, dar nu conteaza. Si–"

"Romane," am murmurat, simtindu-mi mana desprinzandu-se de a ei si cazandu-mi pe langa corp. Am simtit culoarea scurgandu-se din chipul meu si dintr-odata mi-a devenit greu sa respir. "E data de nastere a parintilor lui?"

"Da." Kara a incuviintat din cap, nedumerita. "De ce intrebi?"

16 Mai, 1972.

21 Decembrie, 1972. 

Jan nu avea cum sa aiba mai mult de 25 de ani. 27, cel mult.

Si atunci cum de era posibil ca parintii lui sa se fi nascut acum 107 ani? 

"Harry." Kara s-a incruntat, fluturandu-si o mana usor in aer ca sa incerce sa-mi atraga atentia. "Ce s-a intamplat?"

"Nimic," am raspuns, scuturand marunt din cap. "Nimic."

Mi-am intors atentia inapoi spre geamul larg si mi-am lasat privirea sa se piarda in luminile orasului.

Jan are Virusul. Si ce ma ingrozea si mai tare era faptul ca cel mai probabil Kara deja stia asta.