Ora 23:38. Telefonul bâzâie, iar eu mă reped la el, crezând că este Silvia care îmi va cere temele. Un oftat puternic mi-a ieșit involuntar pe gură, apăsând butonul verde.
-Iar tu, cățeao?
Nacunoscut: Nu te mai smiorcăi atâta și nu îmi mai spune așa.
-Ți-a fost dor de mine, iubire?
Necunoscut: Nu mă face să-ți închid chiar eu gura!
-Te dai cam șmecheră, nu crezi? Mm vai! Mi-e frică!
Necunoscut: Ar trebui!
-De ce? De ce mi-ar fi frică? Ești doar o cățea stresată!
Necunoscut: Nu mă face să...
-Oh, mai taci! Mă "ameninți" degeaba! Nu îmi e frică absolut deloc de o târfă ca tine!
Necunoscut: Hm, o să îți înghiți propriile cuvinte! Crede-mă!
-De ce? Acum eu le vomit sau cum?
Necunoscut: Oh, Marc! O să te doară așa tare...
-Ce? Te arunci de la balcon?
Necunoscut: Asta vrei tu? Ce păcăt că nu se va întâmpla.
-Ce vreau eu? Vreau ca disperata de tine să mă lase în pace!
Necunoscut: Oh, continui să te smiorcăi mai rău ca o fată.
-Și tu te smiorcăi, dar diferența dintre noi este faptul că tu așa te-ai născut.
Necunoscut: Tâmpitule!
-Mersi.
Necunoscut: O să îți pară rau!
-Nu atât de rău cât îmi pare ca vorbesc cu tine!
~Apel încheiat~
M-am trântit în pat, nu înainte de a arunca nervos, telefonul pe noptieră, pregătit pentru a mă culca încercând să mă calmez, uitând complet de Silvia.