Rubinul Roşu aştepta momentul oportun. Clădirea era înaltă şi deşi întunericul nopţii îi oferea şansa să se caţăre în continuare, nu putea avansa până când nu se asigura că nu-l vedea nimeni. Nu își permitea să riște tocmai acum când era atât de aproape. Ar fi fost foarte neplăcut să constate că se chinuise să se cățăre atât de sus doar pentru ca acolo să fie prins. Da, al naibi de neplăcut. Nu dorea să îi strice nimeni planul de a pătrunde pe furiș în cel mai bine păzit loc din Anglia. Trebuia să-și dovedească șieși că putea face acest lucru.
Cu puţin noroc avea să reușească să ajungă până la geamul deschis fără să fie văzut. Cu puțin noroc și mult efort. Încordându-și mușchii și-a întins mâna dreaptă după următorul punct de sprijin și a mai înaintat puțin.
-Încă puţin, a bombănit Rubinul pentru sine. Încă puţin...
O clipă de neatenţie şi s-a trezit atârnând la 15 metri înălţime.
-La naiba! A şoptit iritat.
Dacă era ceva ce ura foarte mult atunci acel ceva reprezenta situaţiile instabile, exact ca situaţia în care se afla atunci.
Încercând să nu se uite în jos a început să respire adânc pentru a se calma. Când a reușit să-și potolească cât de cât inima, și-a încordat brațul și s-a ridicat câţiva centimetri reuşind să se stabilizeze iar. Știind că nu are totuși de ales și-a făcut curaj să privească din nou în jos și şi-a dat seama că în sfârşit strada era pustie. A început să avanseze ignorând durerea care îi cuprindea din ce în ce mai puternic muşchii braţelor. Greșise crezând că îi antrenase destul, dar acum nu mai conta. Avea să se ocupe de acest neajuns atunci când va fi cazul.
În cele din urmă a reuşit să ajungă la geamul deschis şi să intre în încăpere. Subțire cum era, nu i-a fost deloc greu să intre prin deschizătura geamului. Când a atins podeaua și-a acordat câteva momente pentru relaxarea muşchilor apoi a început să inspecteze încăperea întunecată căutând o sursă de lumină.
Spre norocul lui a văzut un sfeșnic cu trei lumânări în el, așezat pe masă. Cu toate că avea o scrisoare de recomandare cu care putea explica motivul pentru care se afla acolo era mereu bine să cunoască o cale de evadare, pentru orice eventualitate.
După ce a luat sfeșnicul și a aprins cele trei lumânări din el, a înconjurat camera de două ori căutând alte posibile ieșiri. Când a realizat că nu există nici un pasaj secret și că nu putea părăsi încăperea decât pe geamul pe care intrase sau pe uşa care ducea în centrul clădirii a bombănit frustrat. Nu îl încânta deloc situaţia iar sentimentul de rău augur care îi cuprinsese în urmă cu câteva ore începea să se înteţească. Hotărât să nu se lase cuprins de deznădejde a încercat să găsească o cale de a face timpul să-i treacă mai repede.
Ajunsese cu jumătate de oră mai devreme dorind să inspecteze terenul. Dar acum când şi-a dat seama că nu mai avea ce să facă decât să aştepte s-a gândit că poate totuși nu fusese o idee atât de bună ținând cont că nu era o persoană mult prea răbdătoare.
După câteva minute de gândire și-a dat seama că nu avea nimic de pierdut dacă arunca o privire în dulapul masiv care îi atrăsese atenția încă de la început. Dulapul înalt de aproape doi metri era bine închis cu un lacăt, dar asta nu era o problemă. Încuietorile nu au fost niciodată o problemă pentru el, ba dimpotrivă, erau o adevărată provocare. Căutând în buzunarul din interiorul vestei a găsit o sârmuliță subțire, dar rezistentă și s-a pus pe treabă. Jumătate de minut mai tarziu ușile dulapului erau larg deschise în fața sa.
Când a văzut zecile de dosare aşezate în ordine şi-a dat seama că i s-a îndeplinat dorinţa. Avea cu siguranță cu ce să-și ocupe timpul în care era nevoit să aștepte. A luat câteva dosare la întâmplare și s-a aşezat la masă începând să se delecteze cu informaţii secrete despre cei mai buni spioni ai Angliei.
-La ce bun să te afli în sala de şedinţe a celei mai mari organizaţii de spioni din Anglia dacă nu poţi să culegi informaţii?
Rubinul râse de propria glumă şi se așeză mai bine pe jilțul din capătul mesei lăsând să-i scape din când în când câte o observaţie în funcţie de ceea ce citea. După ce a terminat acele dosare a luat altele și a continuat. Dacă l-ar fi interesat câtuși de puțin să facă bani din șantaj probabil ar fi fost un om foarte bogat.
Trevor ajunsese mai devreme. Nu intenționase să o facă, dar neavând altceva mai bun de făcut s-a gândit că nu ar fi fost nici o problemă dacă ajungea ceva mai repede. În cazul în care ajungea primul, putea să stea de vorbă cu cei de la pază până când soseau și ceilalți. Nu ar fi fost prima dată când făcea asta. Totuși de data aceasta nu a stat prea mult de vorbă cu ei. În acea seară paznicii nu au fost prea vorbăreți, iar el s-a văzut nevoit să se îndrepte singur spre sala de ședințe.
Sir Welwyn îl chemase pe el şi pe Joseph în seara aceea spunând că are să le comunice ceva important. Trevor nu putea să nu se întrebe dacă ceea ce urma să le spună era la fel de important ca ceea ce le spusese data trecută. Amintindu-şi ce se întâmplase ultima dată când s-a aflat în camera de sedinţă Trevor s-a strâmbat. Încă mai avea vânătăi şi locuri sensibile la atingere deşi trecuseră câteva zile. Iar relația lui cu Joseph se stricase considerabil. Desigur, nu putea să-l învinovățească pe Joseph pentru ostilitatea lui. Avea toate motivele să aibă cea mai proastă părere despre el. Spera totuși ca în timp Joseph să reuseașcă să îl ierte. Pierduse deja cele mai importante lucruri din cauza prostiei lui, spera să nu-și piardă totuși și cel mai bun prieten. Clătinând ușor din cap de parcă și-ar fi dorit să nege ceva, Trevor a încercat să nu se mai gândească la ceea ce se întâmplase doar cu câteva zile în urmă. Nu avea nimic de câștigat dacă făcea asta.
Ajungând în faţa sălii de şedinţă Trevor şi-a dat seama că a ajuns cineva înaintea lui. Ceea ce era ciudat deoarece cei care păzeau clădirea îi spuseseră că nici Joseph și nici Sir Welwyn nu ajunseseră încă şi i-au dat chiar și o cheie pentru uşă.
Când a încercat uşa şi şi-a dat seama că de fapt e închisă a fost cuprins de fiorii anticipării. Câteva clipe mai târziu când lumina slabă de sub uşă a dispărut un singur nume i-a venit în minte. Rubinul Roșu. El trebuia să fie. Nenorocitul era chiar acolo și doar o ușă îi despărțea.
Trevor băgă cheia în uşă şi o deschise brusc trântind-o de perete fără să se gândească la consecinţe. Întunericul încăperii l-a făcut să clipească repede și să se critice singur pentru prostie. Nu putea să se lase condus de furie. Din cauza prostiei sale, nenorocitul ar fi putut să-l pună jos foarte ușor dacă și-ar fi dorit. Însă el nu a făcut asta. Trevor nu putea să nu se întrebe de ce. Dacă ar fi fost în locul lui, el asta ar fi făcut. Dar poate că individul spera să scape. Trevor aproape a zâmbit la acest gând. Spera degeaba. În cazul în care nenorocitul era acolo, lucru de care el era convins, avea să îl găsească și să îl prindă. Iar apoi...
Dintr-o dată, fără nici un advertisment a simţit că pămantul îi fuge de sub picioare şi s-a trezit rostogolindu-se pe podea încercând să se stabilizeze şi să ignore durerea care îi fulgera picioarele. Se înșelase. Nenorocitul nu sperase să scape. Așteptase doar momentul potrivit pentru a-și bate joc de el. Felul în care nu se grăbise deloc să îl atace îi arăta clar lui Trevor că adversarul său considera că are situația sub control și nu făcea nimic altceva decât să se amuze pe seama lui. Ei bine, jocul aceasta se juca foarte bine și în doi. Dacă individul își dorea o luptă, atunci o luptă avea să primească.
S-a ridicat ridicol de greu de jos, dorind să-i lase impresia adversarului său să îl rănise destul de puternic când îl lovise. Lucru care nu era foarte departe de adevăr. Mândria îi fusese serios lezată.
Ridicând privirea spre persoana care îi stătea în față a simţit că se înfurie de-a dreptul. Nu îi ajungea decât pană la umăr şi categoric nu avea o construcţie rombustă, ci părea mai degrabă slăbănog, dar după lovitura care a primit-o putea să jure că era plin de fibră. Jobenul şi eşarfa îi ascundeau foarte bine faţa, dar ochii ageri şi întunecaţi erau lăsaţi la vedere, iar sclipirea lor îl ducea cu gândul la un tigru furios şi gata de atac.
Acel gând aproape că l-a făcut să zâmbească. Avea să-l toace mărunt pentru ruşinea pe care l-a făcut să o simtă când l-a trântit la pământ. Și dacă nu pentru asta atunci avea suficiente alte motive pentru care să o facă, inelul împodobit cu rubine roşii pe care îl purta confirmându-i practic identitatea.
-Ei bine, vei plăti pentru asta!
Rubinul Roşu a înclinat capul într-o parte într-un fel maliţios care nu era nici mai mult nici mai puţin altceva decât o invitaţie mută. Deşi nu-i putea vedea expresia feţei din cauza eşarfei Trevor era sigur că Rubinul zâmbea, fapt care l-a ațîțat și mai mult. Ticălosul nu părea speriat deloc. Ba dimpotrivă, părea să se distreze de minune.
Următorul sfert de oră l-au petrecut într-o ploaie de pumni şi picioare care nu a făcut altceva decât să-i înverşuneze şi mai mult, deoarece niciunul nu era dispus să recunoască calităţile de luptător pe care le avea celălalt.
Trevor tot nu putea crede că acel bărbat îi putea ţine piept când era clar că nu avea decât pe jumăte greutatea lui. Dar trebuia să admită că tehnica lui de luptă era neobişnuită, folosindu-se şi de mâini şi se picioare în acelaşi timp și făcând totul să fie foarte imprevizibil.
La un moment dat Rubinul a calculat greşit o distanţă lovind cu piciorul în aer, suficient pentru ai oferi lui Trevor o şansă să-i dea un pumn în abdomen. Rubinul a scrâşnit din dinți în urma impactului, dar nu s-a oprit din luptă.
Hotărât să-și învingă cu orice preț adversarul, Trevor a început să lupte murdar. Fără să mai țină cont de nici o regulă și-a urmărit foarte bine adversarul iar când a venit momentul oportun l-a dezechilibrat împingându-l fără să stea pe gânduri spre un un jilț care a fost răsturnat în timpul luptei lor. Rubinul s-a împiedicat exact așa cum prevăzuse Trevor că avea să se întâmple, dar spre oroarea lui, în cădere Rubinul l-a prins de vestă și l-a tras după el.
Lupta a încetat brusc când cei doi au ajuns pe podea iar jobenul Rubinului a căzut. Trevor a îngheţat când a văzut cascada de par negru ca abanosul care s-a desprins din cocul improvizat ascuns sub joben. Deşi nu-i putea vedea încă faţa din cauza eşarfei Trevor ştia deja cine era persoana cu care luptase în ultimul sfert de ora. Fără a se ridica de pe femeia pe care a imobilizat-o cu trupul pe podea, Trevor s-a sprijinit într-o mână iar cu cealaltă i-a tras ușor eşarfa de pe faţă.
-Bună seara milord! A susurat plin de ironie Rubinul.
Lui Trevor îi era greu să vorbească. A deschis de trei ori gura şi tot de atâtea ori a și închis-o. Şocul era mult prea mare. Nu putea crede că aşa ceva era posibil. Nu putea crede că ultimul sfert de oră chiar existase. Nu putea crede că era chiar ea. Femeia pe care o iubise mai mult decât orice pe lume și pe care o pierduse doar din cauza propriei prostii. Femeia pentru care și-ar fi vândut și sufletul dacă ar fi știut că în felul acela ar fi fost din nou a lui.
-Trevor!? Ecaterina!? Ce mama naibi se petrece aici? S-a auzit vocea lui Joseph din uşă.