Cursul profesorului Dupont a fost admirabil. Faptul că vorbeşte doar în limba franceză nu a descurajat mulţimea de studenţi adunaţi din toţi anii, care a umplut la maxim amfiteatrul. Profesorul şi-a ţinut prelegerea, însă, într-o linişte perfectă şi toată lumea îşi lua notiţe de zor, ba pe unii i-am surprins filmându-l pe ascuns cu telefonul. Toţi voiam o bucăţică din el şi am fi făcut moarte de om ca să fim selectaţi la sfârşitul semestrului pentru a face parte din echipa lui.
Cu toate acestea, nu-mi puteam scoate din minte tâmpenia pe care o făcusem astăzi. Niciodată nu am mai fost atât de furios. Parcă am fost posedat... Nu înţeleg de ce în ultima vreme am un astfel de comportament agresiv şi de necontrolat.
Profesor se îndreaptă spre uşă după ce s-a eliberat de grupul numeros de studenţi, care mai de care mai dornic să-i strângă mâna şi să-şi exprime admiraţia neţărmurită.
Nici eu nu sunt o excepţie...
— Domnule profesor Dupont, sunt Dan Apostolescu... Voiam să că spun că am citit toate articolele dumneavoastră referitoare la Regatul Mijlociu şi...
— Tinere, înţeleg că eşti un student studios, dar nu cred că ar trebui să mă opreşti în mijlocul drumului ca să-mi spui acest lucru. Vom avea timp să ne cunoaştem în acest semestru... Şi apoi toţi trebuie să respectaţi aceleaşi reguli, mai spune el înainte să-mi întoarcă spatele.
Celebrul arheolog, mentorul meu, trece pe lângă mine semeţ, răspunzându-i la salut decanului ce ieşise din biroul său pentru a-l invita la cafea. Rămân mult timp pe coridor, uitându-mă în urma maestrului care m-a respins într-un mod atât de insultător şi toată bucuria din suflet, creată de apariţia ilustrului arheolog, se prăbuşeşte ca un castel de cărţi de joc.
Astăzi totul a mers cum nu se putea mai prost...
Mă retrag cu paşi mici spre parcarea subterană unde mi-am lăsat maşina de dimineaţă, atunci când ziua mi se părea teribil de frumoasă. Adâncit în gânduri, nu-mi dau seama când trec pe lângă Facultatea de Arhitectură, dar realizez acest lucru abia când nişte fete, extrem de gălăgioase, trec pe lângă mine râzând în hohote şi comentând ceva despre unul din profesorii lor. Din spusele lor, reiese că acesta este extrem de atrăgător dacă a devenit un subiect de bârfă atât de interesant.
Deodată, în calea mea, apare rucsacul înflorat al Ancuţei. Nu pot să cred în asemenea coincidenţă, dar asta este un semn că trebuie să fac ceva în acest sens. Dacă nu reuşesc nici acum să aflu ce este în mintea ei și de ce eu mă comport ca un babuin, atunci nu cred că voi mai avea vreo ocazie prea curând.
— Ancuţa, stai puţin, te rog! o strig şi alerg în urma ei, străbătând cât pot de repede distanţa care ne desparte.
Ea are însă o reacţie... aș spune normală, având în vedere circumstanțele. După ce mă aude, se întoarce să vadă cine a strigat-o şi, când mă observă, începe să alerge ca nebuna pe străzi de parcă ar avea pe urma ei o haită de câini.
Trebuie să stăm de vorbă. Nu pot lăsa lucrurile nelămurite în privinţa ei şi a mea.
Continui să fug după ea şi din câţiva paşi, o ajung pe mica sportivă care ar trebui să mai facă antrenamente serioase ca să mă întreacă. O prind de umăr şi o întorc spre mine, dar ea începe să se zbată în prinsoarea mâinii mele. Este roşie la faţă din cauza efortului şi ochii ei au o strălucire nefirească.
Plânge?
Ce naiba are? Doar nu i-am făcut nimic! Poate din cauza incidentului de dimineaţă... Dar ce-am spus? Nu a fost nimic neadevărat, în plus ea a fost cea care mă tot loveşte de câte ori ne întâlnim. Sunt revoltat că fata asta ciudată nu-mi dă nicio şansă ca să stăm de vorbă şi să ne înţelegem ca oamenii.
— Crezi că am putea să stăm de vorbă, fără ca mâinile tale să-mi transforme faţa în sacul lor de box? caut să destind atmosfera printr-o glumă.
Nereuşite... Încercarea, gluma.
Ancuţa se tot luptă să se desprindă din strânsoare şi câteva lacrimi i se preling pe sub gene fără ca să şi le poată şterge. Nu înţeleg de ce refuză să vorbească cu mine. De când ne-am revăzut de la mare, nu am mai auzit-o spunându-mi vreun cuvânt.
— Ancuţa, pe bune, nici nu ştiu ce să mai cred despre tine. Ai plecat în noaptea aceea de la Vama Veche fără să mă laşi să te conduc, apoi ai părăsit şi Mangalia fără să-mi laşi un mesaj de despărţire. Cum crezi că m-am simţit? o întreb în timp ce o zgudui de umeri ca să o fac să se trezească odată. Folosit... Da, acesta este cuvântul, adaug singur răspunsul, văzând că ea tot nu vrea să-mi vorbească.
Se opreşte imediat, iar eu răsuflu uşurat. În sfârşit acceptă să discute cu mine, să avem un dialog decent.
— Folosit? şuieră cuprinsă de ură, iar eu încremenesc în aceeaşi secundă.
În viaţa mea nu mai simţisem pe cineva atât de înverşunat împotriva mea.
— Eu te-am folosit, animalule? Zi mersi că nu m-am dus la Poliţie să reclam violul din noaptea aceea! continuă să scuipe cuvintele fără să o mai pot opri.
Viol? Ce naiba spune? Este conştientă măcar de semnificaţia acestui cuvânt?
Asta ar mai lipsi, să se răspândească zvonul că eu, Dan Apostolescu, sunt un violator. Asta mi-ar distruge, desigur, tot ce am construit prin ore nesfârşite de muncă şi nopţi nedormite. Profesorul Dupont nu ar selecta niciodată un student cu o reputaţie controversată, pentru că, evident, fata asta inconştientă nu are cum să probeze o astfel de enormitate.
— Ancuţa, opreşte-te! îi cer cu răceală. Este suficient deja. Am înţeles cum stau lucrurile. Este modalitatea ta de a te răzbuna pentru ceea ce am spus azi-dimineaţă despre tine. Dar nu este nimic neadevărat. Toată lumea din liceu, mă rog foştii colegi şi alte cunoştinţe, ştiu că am spus adevărul. Facebook-ul este plin cu like-uri despre prestaţiile tale sexuale. Eduard — Edy, poate așa îl știi mai bine — a povestit cu lux de amănunte partida de sex din toaleta de la petrecerea Ralucăi, din Corbeanca.
Faţa Ancuţei este imobilă. Se uită nemişcată la mine, de parcă ar fi din lemn.
— Dacă ştiam că eşti amatoare de astfel de distracţii, poate mă băgam şi eu, deşi prefer altfel de locuri, adaug ca să văd dacă obţin, totuşi, o reacţie din partea ei.
Sesizez, mulţumit, efectul vorbelor mele asupra ei. Pupilele i s-au dilatat, semn al unei emoţii mari. Ce, credea că nu sunt dovezi ale felului în care s-a comportat la acea petrecere? Ştiu că în faţa celorlalţi încearcă să pară în dulce, inocentă, dar, după spusele lui Eduard şi a celorlalţi băieţi, care au făcut sex cu ea, Ancuţa este departe de acest ideal. Sau, cine ştie, poate că s-a îmbătat sau a fumat ceva şi nu s-a mai putut stăpâni, de aceea a devenit atât de lipisită de inhibiţii.
— Ce s-a întâmplat în noaptea aceea la Vama Veche, reiau eu discuţia, se încadrează în acelaşi... topic. Probabil că ai fost bună, dar eu eram atât de... mă rog nu contează prea mult cum eram, cert este că eu nu-mi aduc aminte nimic din ce s-a întâmplat atunci. Nu ştiu dacă am fost prea dur sau poate că nu am avut suficientă grijă să te simţi şi tu bine. Chiar nu am idee ce ţi-a atras furia asta împotriva mea, dar de-aici până a spune că te-am violat este cale lungă. Eu nu am forţat niciodată o fată să se culce cu mine, niciodată... Nu a fost nevoie, crede-mă!
Nu-mi dezlipesc privirea din ochii ei când îi vorbesc, vreau să vadă cât sunt de hotărât să nu mă las călcat în picioare sau speriat de asemenea acuzaţii absurde.
— Da, ai dreptate, confirmă ea, zâmbindu-mi batjocoritor, eu sunt doar o târfă căreia îi place să se distreze pe la petreceri sau pe unde poate. Numai că mie îmi plac bărbaţii adevăraţi, hohoteşte sarcastic, nu băieţei neputincioşi ca tine sau ca Eduard. Da, am făcut sex cu Eduard în baia Ralucăi, şi da am mai făcut apoi şi cu alţii. Cu ăia toţi care s-au lăudat pe Facebook. Dar de ce crezi că s-a întâmplat asta? Ce demonstrează acest lucru despre aptitudinile sexuale ale lui Eduard sau ale celorlalţi băieţei? Dar despre ale tale? De ce crezi că am plecat în noaptea aceea de lângă tine? Nu ai fost în stare să faci aproape nimic... Te-ai comportat ca un puştan care se afla pentru prima dată cu o femeie. Vrei să dăm şi asta pe Facebook? râde ea din nou şi simt gelozia ca un cuţit care mi se răsuceşte în inimă.
Nu era teama de a mă face de râs, mie chiar nu-mi păsa de ceea ce se credea despre capacitatea mea sexuală, aveam destule mărturii pozitive care nu aveau nevoie de reţele de socializare ca să se difuzeze rapid, dar felul nonşalant, în care a recunoscut Ancuţa cele petrecute la petrecerea Ralucăi, m-a dezamăgit profund. Chiar dacă am citit mai multe poveşti ale celor care au fost la petrecere — toţi prieteni ai lui Eduard, desigur — tot aveam măcar un 1% speranţă că nu este adevărat şi că Ancuţa nu era o târfă atât de proastă încât să se compromită în halul acela.
Dezamăgit, îi arunc o ultimă privire înainte de a mă întoarce şi a o lăsa acolo, în mijlocul drumului. Zâmbetul ei victorios păleşte sub greutatea reproşului meu mut şi, din clipa aceea, îmi promit să nu o mai caut vreodată. Acum sunt pe deplin lămurit, Ancuţa nu fugise pentru că îi făcusem ceva, ci pentru că nu mă ridicasem la înălţimea aşteptărilor ei.
În timp ce mă îndrept spre parcare, în minte mi se învârt, ca într-un carusel sălbatic, scăpat de sub control, vorbele ei: „Bărbaţi, băieţei, armăsari, neputincioşi..." Sunt cu mintea răvăşită încă de greutatea lucrurilor spuse atât de firesc de fata aceea frumoasă, care părea încă inocentă, deşi era una din cele mai depravate fete pe care le cunoscusem. Îmi dau seama acum că nu făcusem sex protejat şi îmi trece prin cap încă un gând fulgerător şi înspăimântător. Asta mai lipsea, o boală cu transmisie sexuală sau chiar mai mult...
Scârţâitul de cauciucuri, apoi bufnitura care se aude şi durerea pe care apuc să o simt când carnea mea se striveşte de botul automobilului ieşit în viteză din parcare, apoi zborul, senzaţia aceasta de plutire este incredibilă...
Of, Dumnezeule! Ce spuneam înainte? Nimic nu putea merge mai prost pe ziua de azi?
Întuneric şi apoi... linişte.
***
— Mama, eu am plecat!
Iau în fugă sandvişurile, pregătite cu râvnă de mama şi aşezate în dreptul unui pahar cu fresh de portocale, şi alerg spre maşina care mă aşteaptă deja în faţa porţii. Arunc rucsacul pe bancheta din spate a Mercedes-ului decapotabil şi aproape nou, apoi urc pe scaunul de lângă şofer.
Tudor mă claxonează nerăbdător deja, dar îi bag în gură colţul unui sandviş în timp ce eu muşc din celălalt. Mestecăm amândoi cu poftă sandvişurile făcute de mama şi pornim în mica noastră escapadă de weekend.
— Şi acum dă-i bice, frate! Marea şi femeile ne aşteaptă nerăbdătoare, îi strig prietenului meu în timp ce manevrez sistemul audio de la bordul care seamănă cu cel al unei nave spaţiale. Muzica se propagă în jurul nostru prin boxele puternice şi ni se pare că toată lumea ascultă şi se bucură ca şi noi de aceleaşi melodii şi de ziua superbă de vineri.
Prietenul meu apasă chiuind pedala de acceleraţie în timp ce mâna sa se mişcă rapid pe schimbătorul de viteze. În Bucureşti circulaţia este infernală, dar Tudor, proaspătul posesor al unui permis de conducere, se strecoară cu multă abilitate printre maşinile şi tramvaiele parcate la stop. În mai puţin de douăzeci de minute intrăm pe Autostrada Soarelui şi calea ne este acum liberă spre mare.
— Hai să vedem ce poate mititica, Dane! se întoarce Tudor râzând spre mine, iar eu aprob ridicând mâinile şi privind fericit spre cerul fără niciun nor.
Totul este perfect... Am terminat clasa a X-a ca şef de promoţie, fără să fac vreun efort deosebit. Sunt Mr. Popularitate printre tipele din liceul meu şi mai multe din Bucureşti, mai ales după ce am fost iniţiat sexual, încă din clasa a VIII-a, de cea mai tare tipă din liceu, Sonia.
Credeam pe-atunci că eram amorezat de ea şi chiar am dat la acelaşi liceu, ca să fiu cu ea, spre nemulţumirea tatălui meu care îşi dorea pentru mine să-mi fac studiile afară. După un semestru de giugiuleli şi săruturi prin pauze pe coridoarele liceului, am început să mă cam plictisesc, mai ales că am descoperit atunci ce multe tipe supertari îmi fac ochi dulci.
Ne-am despărţit de comun acord după o noapte incendiară — ultima, de rămas bun —petrecută în vila de vacanţă a tatălui meu din Poiana Braşov. Am rămas prieten cu Sonia şi de fiecare dată când ne întâlnim, ne place să stăm de vorbă ca doi prieteni vechi. A contat foarte mult şi faptul că ea se pregătea de absolvirea liceului şi fusese acceptată la o facultate din Marea Britanie.
Acum sunt mega, ultra, super încântat că merg la mare cu cel mai bun prieten al meu, Tudor, fiul unui partener de afaceri al tatălui meu. Ne cunoaştem de când eram mici şi suntem aproape ca doi fraţi. La Mamaia ne aşteaptă două studente de la ASE pe care Tudor le-a cunoscut săptămâna trecută. Aşa că nu-mi pot dori nimic mai mult, poate doar să nu se oftice prea tare tata că am plecat fără să-l anunţ. O să-l sun după ce ajungem, nu am chef să ne strice mini-vacanţa cu scorţoşenia lui şi cu regulile lui băgate pe gât.
Viteza cu care ne deplasăm este ameţitoare şi noroc cu parbrizul care opreşte curentul de aer să ne sufoce. Drumul negru pare să se îngusteze în faţa noastră şi lăsăm în urmă zeci de maşini care ne fac loc imediat trăgând pe banda din dreapta. Suntem extaziaţi şi nimic nu ne mai poate opri. Simţim libertatea prin toţi porii şi fericirea ne face să plutim mai ceva decât cel mai puternic drog.
Şi-atunci se întâmplă...
Ochii mei înregistrează nenorocirea cadru cu cadru, secundă cu secundă, nimic nu le scapă...
De pe banda din stânga un microbuz de transportat persoane, aflat puţin mai în faţă, trece brusc pe banda din stânga ca să depăşească două autoturisme care s-au ciocnit uşor şi s-au oprit pe partea dreaptă.
Suntem aproape, prea aproape... Viteza noastră este mare şi coliziunea cu microbuzul este iminentă. Observ prin luneta microbuzului faţa mică a unui băieţel ai cărui ochi albaştri ne privesc îngroziţi.
Tudor urlă şi răcnetul său se îngroaşă ca şi cum l-aş asculta cu viteză redusă. Se uită spre mine şi îi citesc spaima în privire, dar şi o tristeţe pe care am înţeles-o târziu, mult mai târziu...
Ca să evite microbuzul, Tudor trage mult de volan stânga şi maşina intră cu toată viteza în parapetul de protecţie care desparte cele două sensuri de mers ale autostrăzii.
În clipa aceea, totul se amestecă în mintea mea: fiare răsucite, urlete, groază, agonie, apoi... linişte.
***
Lumina este insuportabilă şi încerc să deschid gura şi să-l înjur pe cel care nu mă lasă să dorm, dar nu pot. Un tub îmi astupă gâtul şi mă sufocă, îmi vine să vărs şi gem cât pot de tare.
— Încet, stai liniştit, ştiu că este neplăcut. Inspiră adânc şi imediat scot tubul.
Deschid ochii şi văd faţa medicului care m-a consultat şi data trecută. Ce naiba are ăsta cu mine de mă tot chinuie? Senzaţia de vomă tot nu mi-a trecut şi îmi aduc aminte ce mi-a cerut. Trag aer adânc în piept şi simt cum extrage corpul străin din gâtul meu. Tuşesc şi îmi vine în gură multă salivă. Mă întorc pe o parte şi o tăviţă apare imediat lângă mine. După ce îmi trece accesul de tuse, privesc în jur şi o recunosc mai întâi pe mama, care are ochii roşii, iar lângă ea, încruntat, stă tata.
— Ce mi s-a întâmplat? îl întreb pe medic, gândindu-mă că este singurul care îmi poate da un răspuns competent şi obiectiv.
— Ai suferit, acum câteva ore, un accident la intrarea în parcarea subterană de la Universitate. Şoferul care te-a accidentat susţine că ai ieşit brusc în calea lui şi nu te-ai asigurat, ca şi cum nu auzeai şi nu vedeai nimic. Avea ceva viteză şi te-a aruncat vreo doi metri. Te-ai lovit însă de un zid şi ţi-ai pierdut cunoştinţa.
Acum simt că am şi gâtul imobilizat.
Perfect — hohotesc sarcastic în sinea mea —asta este cireaşa de pe tort, ca să-mi închei apoteotic ziua. Sau stai! Poate că nu este încă totul... Ceva artificii, Doamne?
Ochii mamei sunt roşii, iar tata este prezent, înseamnă că mai este ceva.
— Sunt... paralizat? încerc cea mai rea ipoteză ca să scap mai repede de suspans. Aştept însă răspunsul cu inima bătând ca un ciocan în pieptul meu.
— Paralizat? De unde... A, gulerul cervical? L-a pus preventiv echipajul SMURD. Nu, nu este asta... Mai bine odihneşte-te acum şi discutăm mâine, când te trezeşti!
Vocea şireată a medicului nu mă păcăleşte, simt că-mi ascunde ceva. Poate mai grav... Dumnezeule, sunt pe moarte? Mi-au descoperit un cancer în stadiul final?
— Doctore, dacă nu-mi spui acum, jur că-mi smulg toate firele care mă ţin legat la pungile astea cu ciorbă şi plec chiar acum din spital!
Mă prefac curajos şi puternic, dar furia pe care o simt nu-mi ţine loc şi de picioare. Sunt sigur că nu apuc să fac nici măcar un pas şi cad pe jos ca o gelatină.
Medicul se consultă din ochi cu părinţii mei şi-l văd cu coada ochiului pe tata cum înclină din cap, apoi iese din salon după ce-şi scoate telefonul din buzunar şi-l duce la ureche. Răspunde scurt şi, înainte să dispară, îl aud cum începe să dicteze secretarei răspunsul pentru unul din clienţii săi.
Bineînţeles, nu poate renunţa la afacerile lui nici măcar când eu mă zbat aici pe patul de moarte, mă victimizez singur şi încep să las cuprins de un val de autocompătimire.
— În regulă... Uite, Dane, am să încerc să-ţi vorbesc pe înţelesul tău ca să fie cât mai clar...
— Pe înţelesul meu, îl îngân iritat. Dar ce, sunt dobitoc şi nu înţeleg româneşte?
Furia pe care o simt, mă uimeşte şi pe mine. Schimbul de priviri dintre mama şi medic sunt sugestive. Ceea ce-mi va spune va fi sigur un răspuns la multe întrebări pe care mi le pun despre mine în ultima vreme.
— Eşti pregătit? Voi fi scurt... Aşadar... În ultima vreme te-ai simţit ba furios, ba depresiv şi uneori violent?
Nu răspund, doar îl privesc ţintă pe medicul care o tot dă cotită pe la Ploieşti ca să ajungă aici, la mine.
— Ai avut şi ai insomnii, pierderi scurte de memorie şi... hm... uneori ai fost predispus la excese sexuale sau, în alte perioade, ai simţit indiferenţă faţă de femeile care te atrăgeau până atunci?
La naiba, ăsta a pus pe cineva să mă urmărească sau este nepotul lu' tanti Omida?
Pentru că îl văd că tace, dar nu renunţă la privirea lui interogativă, încep să mormăi nervos:
— Da, da, da... La toate întrebările, răspunsul este DA! Nu toţi bărbaţii reacţionează aşa la stres?
Mă foiesc de pe o parte pe alta, incomodat de prezenţa mamei, mai ales când este vorba în aceeaşi propoziţie despre mine şi sex.
O nouă privire schimbată cu medicul şi mama se apleacă să mă sărută pe frunte.
— Ai grijă de tine, dragule şi nu exagera, te rog! Eu merg să văd ce face tata, apoi mă întorc, da? Să fii cuminte, mai adaugă ea, iar eu mă simt ca la cinci ani când mama mă abandona, mă rog... lăsa la grădiniţă.
— Deci pot continua? se asigură medicul după ce rămânem doar noi doi în încăpere. Eu nu sunt neurolog şi nici psihiatru, dar m-am consultat cu aceşti doi specialişti. Vei merge şi vei vorbi şi tu cu ei când doreşti. Aşadar... în creierul uman este o formaţiune care răspunde de emoţiile noastre, se numeşte amigdală cerebrală. O altă zonă sensibilă este cortexul orbitofrontal, responsabil de dezvoltarea unei personalități puternice. Accidentul din urmă cu cinci ani a avut ca efect producerea unor leziuni ale acestei zone, iar în timp, s-a dezvoltat o formaţiune tumorală care a cuprins şi amigdala cerebrală. Este benignă, mai mult ca sigur, dar mărimea şi poziţia centrală a tumorii a afectat şi amigdala. Nu eşti deocamdată în pericol iminent, dar trebuie să intervenim chirurgical înainte de a deveni un pericol.
Sunt năucit de veşti... Tumoare, amigdală, cortexul-nu-ştiu-cum, psihiatru, chirurg, neurolog, operaţie...
— Ce se poate întâmpla dacă nu fac operaţia?
Medicul ia din nou foaia de observaţii şi se uită atent în ea, dar e clar că se concentrează asupra răspunsului pe care trebuie să mi-l dea.
— Accese de violenţă nejustificată, pierderi de memorie, schimbări dese de dispoziţie, atacuri de panică, insomnii, colaps ca şi data trecută...
— Moarte? intervin ironic. Până la urmă asta lipseşte din meniul oferit, mai adaug după câteva secunde.
Acum îmi dau seama de ce plânsese mama şi de ce se deranjase şi tata să vină la spital.
— Moarte, da... Putem însă prelungi cu medicamente, unele care să ţină sub control creşterea tumorii şi altele cu rol de calmare a nervozităţii, a stării de anxietate sau de agitaţie.
Îmi vine să-l pocnesc, poate aşa îi dispare zâmbetul acesta compătimitor. Oare câţi bani îi vor da ai mei pentru că a luat asupra lui sarcina de a-mi povesti toată telenovela asta?
— Adică voi deveni o legumă, concluzionez, iar zâmbetul medicului dispare şi mă aprobă cu tristeţe.
Ce prefăcut! Cred că acum te gândeşti la asistenta aia durdulie care-şi freca fesele de genunchii tăi!
— Şi dacă fac operaţia? Voi scăpa de toate aceste... inconveniente?
Îl urmăresc cum îşi scoate ochelarii şi suflă peste lentile ca să le aburească, apoi le şterge meticulos cu colţul halatului scurt, impecabil de alb şi de apretat.
— Operaţia? Da, operaţia implică mai multe riscuri. În primul rând va trebui să-ţi administrăm anticoagulante, ceea ce va duce la un risc crescut de hemoragie în timpul operaţiei sau postoperator. Apoi tumoarea se găseşte într-o zonă aflată în zona centrală, aşa că va trebui să intrăm mult ca să o desprindem. Asta nu garantează că nu vor fi lezate şi alte zone. Este posibil să existe mai multe efecte secundare. Tumoarea este extinsă spre emisfera dreaptă a creierului. Aceasta este cea responsabilă cu emotivitatea, afectivitatea, intuiţia, creativitatea.
— Adică, vreţi să spuneţi că mă voi transforma într-un Pitecantrop dacă tăiaţi prea mult? mormăi, dar, când văd privirea confuză a medicului, dau din mână ca să-l calmez. Lăsaţi asta... mai bine spuneţi-mi cât timp am să iau o decizie?
Medicul începe să clipească des şi îşi ia din nou ochelarii la curăţat. Jur că dacă mai continuă îi arunc pe fereastră sau dansez step pe ei.
— Am înţeles, nu mai este nevoie să vă mototoliţi halatul. Mă voi gândi bine şi vă voi comunica decizia mea cât de repede pot. Acum... vă rog să-mi scoateţi furtunurile astea din mine ca să pot pleca. Am multă treabă, studiul nu mă aşteaptă şi nu se ştie ce va veni mai rapid după mine: pierderea intuiţiei sau moartea.
— Crezi că te vei putea deplasa? Eu îţi recomand să mai stai până mâine. Nu e prudent să...
Nu spun nimic, dar îmi cobor picioarele din pat. Deja trag de leucoplastul care îmi ţine fixate branulele în ambele mâini.
Asistenta durdulie soseşte imediat ce o cheamă medicul. Chicoteşte ca o găinuşă şi se tot apleacă cu spatele spre medic. Acesta se înroşeşte la faţă şi se grăbeşte să iasă din rezervă.
— Dacă mai ai întrebări, ţi-am lăsat cartea mea de vizită pe noptieră, mă anunţă el înainte să dispară. Nu uita că ieşi pe răspunderea ta. Am să o anunţ eu pe doamna Apostolescu...
Aşa să faci, ai grijă să nu uiţi!
Odată ce sunt eliberat, îmi testez picioarele şi, spre satisfacţia mea, observ că mă ţin. Îmi iau hainele din geanta adusă de mama şi le scot una câte una, cercetând cu atenţie să văd dacă nu mi-a mai făcut cineva vreo farsă. De data asta sunt în regulă. Mă îmbrac şi ies din spital, grăbit să inspir aerul fără miros de dezinfectant.
Intru în minimarketul aflat lângă poartă, cer vânzătorului produsul, plătesc suma necesară şi bag pacheţelul în buzunar, apoi mă întorc la spital, dar paznicii mă opresc de parcă nu m-ar fi văzut că de-abia ieşisem.
— Nu e oră de vizită, mă anunţă unul mai brunet, mestecând gumă şi privindu-mă, cu un rânjet superior, prin ochelarii lui de soare cu lentile reflectorizante, deşi afară aproape că s-a înserat.
Cretinule, când ţi-oi da una, îţi inghiţi guma cu tot cu dinţi!
— Sunt pacient, nu vizitator. Merg să vorbesc cu doctorul Constantinescu de la Medicină Generală, spun cât pot de calm.
Paznicul îşi priveşte teatral ceasul aurit de la mână şi recunosc o marcă contrafăcută, dar idiotul se dă mare cu el în faţa mea, crezând că sunt vreun ageamiu.
— Acu' nu mai ie la servici, spune el. L-am văzut io când a plecat cu bemveul acu' 5 minute.
— Eh, atunci nu am ce face, mă resemnez, ironic. Uite, dă-i tu asta când îl vezi, că eu nu mai vin aşa de curând. Spune-i că sunt un cadou de la Dan Apostolescu, pacientul cu tumoare la amigdală.
Scot pacheţelul din buzunar şi i-l îndes în palma mare. Paznicul rânjeşte cu toţi dinţii spre mine.
Mă rog, nu chiar toţi, unii cred că au fugit de silă din gura lui...
— Iar dacă nu-l vezi pe doctor, foloseşte-le tu, aşa îţi vei da seama care este deosebirea dintre un ceas adevărat şi un fake, mai adaug înainte să plec.
Bărbatul se uită confuz şi îl aud silabisind în urma mea:
— „Cleano, şerveţele umede pentru curăţat ecrane şi ochelari"...Ce e asta, bă? Îţi baţi joc de mine?
Plec râzând în hohote în timp ce omul de la pază se străduieşte să-mi pomenească tot arborele genealogic.
Opresc un taxi şi îi spun şoferului adresa. Mă gândesc la ziua de azi şi încep să râd din nou.
A fost o zi perfectă!
(4410)
După cum spuneam, comportamentul lui Dan ar putea să aibă o justificare, dar între el şi Ancuţa continuă să se petreacă lucruri ireparabile.
Ancuţa a renunţat la defensivă, iar Dan a vizitat pentru a doua oară spitalul. Se pare că a început să-i placă... Glumesc. Cred că descrierea acestor scene de spital a reprezentat o formă de exorcizare a lui din amintirile mele.
Dar să vedem ce se va întâmplă mai departe. Cum va face Dănuţ faţă veştilor de toate felurile pe care le-a primit în această zi... perfectă?
Ne auzim diseară (am citit că este corect „deseară", iar „diseară" este un regionalism acceptat).
Vă urez lectură plăcută!