Mai e ceva?

Capitolul 13 - Balul bobocilor (2)

           Gata, am finalizat în sfârşit lucrarea. Teoria mea s-ar putea să i se pară nebunească profesorului Dupont, dar argumentele aduse sunt solide. Ştiu că se întemeiază pe nişte surse subiective şi care în multe locuri se contrazic, dar nici Schliemann nu a fost crezut până când nu a descoperit Troia, apoi Micene.

         Hm, comparaţia este cam exagerată...

        Mai am o oră până la masa de prânz. De când mama a observat că sar peste mesele principale, s-a pus pe capul meu şi m-a ameninţat că se mută cu mine ca să mă hrănească dacă nu vin măcar sâmbăta sau duminica să luăm prânzul împreună. Cum ieri nu am putut, acum sunt obligat să merg la casă părinţilor mei.

        Fir-ar, nu-mi place când cineva îmi face program.

       Dau click pe iconul de printare şi mă uit cu satisfacţie cum foile ies şi se aşază cuminţi în tava imprimantei. Este munca mea de mai bine de un an. Îmi aduc aminte şi de călătoria — scurtă, de altfel — făcută la Cairo ca să mă pot documenta la faţa locului. Am citit acolo mai multe documente, unele pe ascuns, după ce-am mituit câţiva oficiali şi aşa mi-am conturat ipoteza  acestei lucrări. Mentuhotep al III-lea îşi dormea somnul de veci într-un loc care nu fusese încă descoperit, dar eu bănuiam unde se află. O scurtă călătorie, făcută în zonă, m-a făcut să am o idee cu ce mă confrunt. Excavarea mormântului necesita un şantier de mari dimensiuni, era o lucrare monumentală şi dacă nu era susţinută financiar nu aveam cum să răzbat pe cont propriu.

         Da, şi-acum la masa de prânz...

         Parcă văd că mama s-a dat peste cap să facă mâncărurile mele preferate. Din fericire sunt şi ale tatei. Semănăm atât de mult încât avem până şi aceleaşi gusturi la mâncare. Din păcate, asemănarea noastră ne face să ne confruntăm ori de câte ori ne întâlnim. Ştie că eu dispreţuiesc afacerile lui, pe care le consider vinovate pentru faptul că mi-am petrecut copilăria fără să am cu adevărat un tată, iar el nu este de acord cu pasiunea mea pentru arheologie.

        Mai întâi îmi fac un duş, ieri am sărit peste acesta, cred că am stat în faţa calculatorului aproape şaisprezece ore. Nu m-am întrerupt din studiu şi lucru decât atunci când am mâncat mâncare comandată de la un magazin care găteşte mâncăruri „ca la mama acasă".

         Pe naiba „ca la mama acasă"...

       Ies după zece minute şi mă şterg în timp ce-mi scot hainele cu care mă voi îmbrăca. Pun blugii pe mine, cei nerupţi, şi introduc foile printate într-un plic burduf pe care scriu adresa Universităţii din Paris, iar dedesubt: „În atenţia domnului profesor Bernard Dupont". Nu am încotro, profesorul este inabordabil, mereu se laudă cu imparţialitatea lui, dar şi eu sunt genul care, dat afară pe uşă, intră pe fereastră.

         Şi acum cămaşa...

       Dacă tata mă acceptă cu blugi, cămaşa este un obiect vestimentar absolut obligatoriu pentru mesele noastre comune, rare ce-i drept. Iau plicul sub braţ şi ies cât pot de repede din casă ca să mă încadrez în timp. O altă regulă impusă de tata este punctualitatea. Nu-mi zice nimic dacă întârzii, nu mă dă afară, dar are capacitatea să îngheţe imediat atmosfera din jurul nostru şi din păcate acest lucru o mâhneşte şi pe mama, mie oricum nu-mi pasă prea mult.

       Serviciul de curierat...

       Perfect, am scăpat şi de plic, iar acum nu mai am de făcut decât să cumpăr flori mamei. Îi place mult liliacul alb. Cobor din maşină şi alerg la florăria din colţul străzii. Număr nerăbdător secundele în care florăreasa îmi aranjează buchetul, plătesc, îl iau şi gonesc ca turbatul pe străzile Capitalei, gata să plătesc cu carnetul sau cu altceva.